joi, 14 octombrie 2010

Cum poate câştiga PDL alegerile din 2012

De ceva timp, în diverse împrejurări, Emil Boc, dar şi alţi lideri portocalii exprimă convingeri ferme că PDL va câştiga alegerile din 2012 şi, ca urmare, va continua nestingherit „reformele” începute în ultimii doi ani. În acest timp, toate sondajele de opinie arată că încrederea în guvern, în principalul partid de guvernământ, PDL, în şeful acestuia, Emil Boc, şi în preşedintele Traian Băsescu au scăzut atât de mult, încât, practic, nu mai există. Şi, atunci, cum îşi imaginează PDL că ar putea câştiga alegerile din 2012?

Rămânând la putere până atunci. Dacă va reuşi acest lucru, PDL are toate şansele de a câştiga alegerile din 2012. Iar dacă nu, va dispărea de pe scena politică. Pentru a supravieţui în opoziţie, cu un număr decent de mandate (5-15%), ar trebui, în primul rând, ca PDL să fie partid politic. Ori, această minimă condiţie nu este îndeplinită, PDL fiind doar o reţea de crimă organizată de tip mafiot, atât şi nimic mai mult.

Până în 2012 mai sunt doi ani, în care se speră (?!) că va exista o revenire economică firavă; va fi, oare, această revenire economică atât de puternică încât să schimbe radical opiniile celor care, astăzi, sunt hotărâţi să voteze împotriva PDL? Evident că nu. Să ne amintim, de exemplu, de guvernarea 2000-2004, a celor de la PSD. Din punct de vedere economic, perioada 2000-2004 a fost una foarte bună. De asemenea, integrarea în NATO, devenită efectivă în 1 martie 2004, a fost un mare succes al politicii externe româneşti. Cu toate acestea, electoratul a sancţionat dur comportamentul arogant al unor lideri precum Adrian Năstase şi politizarea excesivă a instituţiilor publice. PSD a pierdut atunci şi preşedinţia, şi executivul, şi începea să intre într-un con de umbră din care nu şi-a revenit până astăzi. Avem, apoi, exemplul guvernării 2004-2008. Guvernul condus de liberalul Tăriceanu a asigurat, de asemenea, o dezvoltare economică susţinută. Vreme de doi ani, din 2004 până în 2006, din guvern a făcut parte şi partidul preşedintelui Traian Băsescu, PD. Principala preocupare a acestui partid a fost, în acea perioadă, aceea de a-şi denigra partenerii de guvernare şi de a bloca activitatea guvernului. Ne amintim, cred, cu toţii, de dorinţa exprimată a preşedintelui Băsescu de a-l demite pe premierul Tăriceanu, exprimată la numai câteva zile după ce-l numise, precum şi de neînţelegerile dintre cele două palate. Aceste tensiuni s-au menţinut şi au crescut pe toată durata mandatului Tăriceanu. În 2006, acesta a luat decizia curajoasă de a se debarasa de incomozii miniştri ai PD, fapt care a accentuat acţiunile ostile ale preşedintelui şi ale partidului său. Partidul Democrat şi-a reactivat „cârtiţele” infiltrate, în decursul timpului, în sânul „partenerilor”, astfel că, la scurt timp, o serie de lideri marcanţi ai PNL, cum ar fi foştii preşedinţi Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, ultimul şi candidat la preşedinţie, au creat o grupare dizidentă al cărei scop era mazilirea lui Tăriceanu şi „ataşarea” sa la PD. Cum iniţiativa nu s-a bucurat de popularite în rândul membrilor PNL, şi cum Tăriceanu a reuşit să gestioneze corect situaţia, dizidenţii au eşuat. Cu toate acestea, pentru a slăbi PNL şi pentru a-i diminua credibilitatea, gruparea s-a constituit într-un nou partid politic, Partidul Liberal Democrat. Fiind o structură artificială, fără aderenţă la electorat, slab organizată în teritoriu, noul partid nu a avut viaţă lungă, fiind repede „dizolvat” în PD, care, astfel, şi-a mai adăugat şi acel „minus L”, care, chipurile, ar garanta caracterul de dreapta, liberal, al partidului. Dar, nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu că, între 2004 şi 2008, sun „bagheta” lui Tăriceanu şi a liberalilor, România a obţinut cele mai mari succese economice şi politice internaţionale. Asta, în condiţiile în care Tăriceanu şi partidul său au trebuit să reziste, simultan „asediului” partenerilor şi şantajului opoziţiei. Înregistrând creşteri economice substanţiale, România reuşise să reducă decalajul enorm care o despărţea de ceilalţi membri ai Uniunii Europene, organizaţie în care România reuşise să se integreze din 2007. Şi? După 4 ani plini de succes, PNL avea să piardă alegerile şi să treacă în opoziţie. Românii uitaseră, se pare, care era partidul căruia îi datorau creşterea susţinută a nivelului de trai şi votaseră în consecinţă. În anul 2009, România a fost condusă de coaliţia celor două partide descendente din FSN şi PCR: PDL şi PSD. A fost o guvernare foarte proastă, marcată de scandalurile şi neînţelegerile dintre cele două partide, care au culminat cu retragerea PSD din guvern. În plan economic, România a schimbat doar sensul: de la creşteri anuale de 7-8%, în 2009, economia s-a contractat cu o cifră similară. Guvernul României, condus de Emil Boc şi girat de Cotroceni, s-a dovedit incapabil, corupt şi total în afara legii. Guvernul nu şi-a respectat niciodată angajamentele şi nici legile ţării – amintim, de exemplu, legea majorării salariilor profesorilor, producând, de asemenea, o cantitate impresionantă de proiecte legislative neconstituţionale. Guvernul Boc a impus, prin celebra lege a deconcentratelor, criteriul politic ca primă şi unică modalitate de selecţie a cadrelor necesare pentru diferite activităţi. Cum, în spatele tuturor acestor fapte, a fost preşedintele Traian Băsescu, era de aşteptat ca românii să sancţioneze dur comportamentul acestuia şi să nu îi mai acorde şansa unui al doilea mandat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, după o campanie electorală lipsită de substanţă, dar extrem de agresivă de ambele părţi şi după nişte alegeri marcate de fraude şi ilegalităţi, Traian Băsescu se vedea reinvestit, pentru a doua oară, ca preşedinte al Romaniei! Acuzaţiile de fraudă nu au fost, şi probabil, nu vor fi niciodată clarificate, dar, din punctul meu de vedere, acest lucru nu are şi nici nu a avut vreodată importanţă. Mult mai grav decât faptul că Traian Băsescu a furat, probabil, cele şaizeci de mii de voturi care l-au făcut preşedinte – poate că a furat vreun milion, sau chiar două, n-are importanţă – este faptul că au existat, totuşi, câteva milioane de români care i-au acordat votul lui Traian Băsescu, dupe cinci ani în care numai cine nu a vrut nu s-a convins cine este, cu adevărat, Traian Băsescu.

Aşadar, istoria recentă a demonstrat: cei care au asigurat creştere economică, au pierdut. Aşa stând lucrurile, mă îndoiesc de faptul că pedeliştii mizează chiar pe revenirea economică pentru a recâştiga voturile celor decişi să nu-i (mai voteze). Dimpotrivă! Planul PDL prevede cu totul altceva! Ce anume?

Frica, deznădejdea, disperarea, cam astea sunt „argumentele” cu care PDL se pregăteşte să câştige alegerile din 2012 ... şi numai. Viaţa a demonstrat că ameninţarea funcţionează mult mai bine decât recompensa. E stabilit ştiinţific: nimic nu motivează mai bine decât ţeava rece a unui pistol, lipită de tâmplă, şi însoţită de sunetul caracteristic, de deblocare a cocoşului. E cel mai puternic factor motivator! Ei, aşa vor să câştige pedeliştii: cu pistolul la tâmpla noastră.

Vorbesc prostii? Bine, citiţi aici. E vorba de un document de o „reală valoare teoretică si practică” (prietenii ştiu de ce). E vorba de proiectul noului cod al muncii. Unul care ar trebui se ne „fericească” pe vecie. Iată:
Patronatele susţin că asta îi ajută pe oameni să câştige mai mult şi să ducă o viaţă mai bună.
Bun, asta zic patronatele. Dar, alţii ce zic? Oare, dacă susţin altceva, încep să semăn cu un „lider de sindicat împuţit”? Ia să vedem.

Aşadar, trecem de la 8 la 12 ore de muncă pe zi. Superb! Oare pentru ce au luptat muncitorii ăia din Chicago? Ei, nu are importanţă. Ia să vedem cam ce ar însemna, aşadar, 12 ore de muncă. De exemplu un program de la 8 la 21 – o oră e rezervată pentru masa de prânz. Ca să ajung la lucru, trebuie să mă scol la 6h30min. Trebuie să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc, să conduc printr-un trafic infernal până la firmă. Bine, dacă locuiesc chiar în sediul firmei, mă scol mai târziu. Dar nu stau.

După încheierea programului, vin acasă. Acelaşi ritual: mă spăl, mănânc şi apoi mă uit timp de cinci minute la televizor. Cinci minute sunt suficiente, cred, pentru a adormi cu telecomanda în mână.

Familie, prieteni? La ce bun? Şi dacă, totuşi, se întâmplă, când îmi pot întâlni partenerul (mă rog, partenera)? Am un copil, îl văd la naştere, în prima zi de şcoală (când mi-a făcut şeful o surpriză, mi-a dat o zi liberă) şi la şaişpe ani, când l-a săltat poliţia pentru că mi-a furat maşina, a condus fără permis şi sub influenţa drogurilor. Ştiam că se droghează? Nu, nu ştiam, de unde dracu’ să ştiu dacă nu l-am văzut de zece ani. Cum, n-am comunicat cu el? Ba da, dar numai prin mess.

Hai, nu, serios, asta înseamnă să trăiesc „mai bine”? Dacă da, atunci eu vreau să trăiesc „mai rău”. Sau, să crăp de tot, dacă altfel nu se poate.

Bun, nu îmi convine, nu mă obligă nimeni să lucrez 12 ore pe zi. N-am decât să rămân şomer. Oricum, ideea nu e aceea să muncim mai mult fiindcă e mai mult de lucru, dacă ar fi mai mult de lucru, de ce ar fi atâţia oameni concediaţi, de ce ar fi atâţia oameni şomeri? Nu, ideea e să muncim mai mult, ca să mai putem da pe câţiva afară. Şi ăia să mă invidieze: măi, tu munceşti 12 ore, dar ai tot ce vrei, nu ca mine, care crăp de foame şi stau cu mâna întinsă. Iar eu să-mi dau şi mai mult silinţa, terorizat de frica de a nu ajunge printre ăia de dincolo, printre şomeri şi muritori de foame, adică.

Nu vreau să scriu în detaliu despre toate aberaţiile acestui proiect de cod al muncii.

Puteţi să mă înjuraţi cât vreţi, eu tot voi întreba: dacă, acum, o singură combină condusă de un singur om face munca a o sută de secerători, dacă un singur război automat, supravegheat de o singură muncitoare, suplineşte munca a o mie de ţesătoare, dacă, pe de altă parte, avem atâţia şomeri, atâţia oameni care vor să lucreze, dar nu pot, pentru că nu au ce, pentru că nu-i angajează nimeni, dacă toate lucrurile astea se întamplă, de ce e nevoie ca eu, sau altul să lucreze până pică-n cur? De ce?

Da, de ce?

Răspunsul meu este: pentru că EI vor asta. Cine sunt EI? Sunt cei care nu vor să mă lase să fiu fericit, să mă bucur de viaţă, să gândesc, să mă distrez, să iubesc, să mă odihnesc, să trăiesc. Nu vor să fac niciunul din aceste lucruri fiindcă oricare dintre ele m-ar putea determina să acţionez împotriva LOR, oricare dintre aceste lucruri le-ar putea face rău. Mai cu seamă acela de a gândi. Nu, nu, nu, sub nicio formă nu trebuie să mi se permită asta. Pentru asta trebuie să fiu tot timpul ocupat, exploatat, trebuie să îmi fie teamă, să mi se inducă teama, cu privire la ce mi s-ar putea întâmpla dacă voi pierde minunatul privilegiu de a munci până crăp. Unde voi locui, ce voi îmbrăca, ce voi mânca, astea trebuie să fie temerile mele, şi asta trebuie să mă motiveze să îmi accept condiţia de sclav. Disperarea trebuie să îmi devină a doua natură.

Dacă sunt dincolo, dacă sunt, adică, şomer sau pensionar, trebuie, de asemenea, să fiu disperat. Să fiu, încă şi mai disperat. Să văd cum aş putea să fac o mie de lucruri, dar nu mi se îngăduie niciunul. Sau, să văd cum mi se fură din pensie în fiecare zi, cum nu mai primesc medicamente, astfel încât să ajung să îmi doresc moartea. Să ajung să cer eu să mai lucrez după 65 de ani, sau 75, sau cât sunt îngăduit pe lume.

Ce legătură are asta cu alegerile din 2012? Are. Are legături foarte puternice.

Ştiu, mi s-a confirmat din diverse surse, despre presiunile extraordinare la care au fost supuşi oamenii înainte de alegerile din 2008 şi, in special, din 2009. Şi nu numai bugetarii. Dimpotrivă, au fost mulţi cărora li s-a spus direct: dacă nu iese „persoana potrivită”, firma se va închide şi toţi veţi fi concediaţi! Asta, în condiţiile în care oamenii mai aveau, poate, ceva rezerve, iar şomajul nu o luase razna. Dar în 2012?

Gata! Nu vreau să discut în detaliu despre planul PDL, dar afirm: dacă oamenii vor permite adoptarea unui astfel de cod al muncii, PDL are toate şansele să câştige alegerile din 2012, chiar după patru ani de contracţie economică! În niciun caz nu trebuie să zâmbim superior şi să ne gândim: cine dracu’i mai alege pe ăştia, după ce au făcut ce-au făcut? Tocmai asta este, că nimeni, nici măcar Ceauşescu, nu a îndrăznit să facă ceea ce a făcut PDL.

Şi, vreţi să vorbim şi despre Ceauşescu? Bine, atunci, iată: eu am auzit, cu urechile mele, cum „oamenii muncii” de la oraşe şi sate îşi exprimau, în 20-21 decembrie 1989, „solidaritatea” cu Ceauşescu, cum condamnau „huliganii” de la Timişoara şi altele asemenea. Ascultam pe Radio România cum curgeau telegramele în valuri, si părerea mea este că nu erau inventate. Într-adevăr, cred că au fost mulţi care au făcut fel de fel de „gesturi”, pentru o butelie, pentru un televizor, pentru mai-ştiu-eu-ce, sau, pur şi simplu, pentru NIMIC. Pentru a fi „mai catolici decat papa”. Sunt absolut convins că acele telegrame au existat, în cea mai mare parte. Că au fost scrise doar de un singur om, în numele „întregului colectiv”, e altceva. Esenţial este că au existat şi nu au fost scrise sub constrângere, ci „de bună voie”. În 22 decembrie, deja se schimbase totul. Atunci, siin zilele următoare, au fost oameni care au ieşit în pieţe pentru a-şi arde carnetele roşii de partid! Cum spun, se schimbase totul ... dar au existat „stimuli” ai schimbării.

Ei, asta e şi acum. Cum cât o vom duce mai rău, cu atât vor fi mai mulţi şi mai fanatici susţinători ai regimului. Astfel încât, guvernul Băsescu-Boc trebuie răsturnat acum! În 2012 va fi prea târziu!

Un comentariu:

  1. Excelent... mai ales că astfel de articole sunt atât de rare în blogosfera românească şi practic inexistente în presă. În rest e plin de îndemnuri stupide la muncă, de parcă am avea de-a face cu minerii sau IMGB-iştii din '90. Ei muncesc, nu gândesc - sau mai precis vor ca noi să muncim şi să nu gândim. Pentru că dacă gândim s-ar putea să înţelegem că liberschimbismul ăsta care pare acum să fie literă de evanghelie nu este sustenabil şi va conduce la o lume de coşmar, controlată de corporaţii şi fără urmă de democraţie. E timpul ca cetăţenii să înţeleagă că au nevoie de statele astea proaste, că fără ele sunt la cheremul marilor capitalişti.

    RăspundețiȘtergere