Argumentele minciunii: forţa brută. De ce nu cred şi nu sunt monarhist

Dintre toate argumentele cu care este sprijinită o minciună, acesta este cel mai răspândit şi primitiv. De fapt, argumentul forţei brute e un non-argument, o non-justificare. Nu e nici măcar: „ceea ce afirm este adevărat fiindcă este adevărat, punct” – ăsta e, deja, un raţionament, evident, vicios, dar, totuşi, un raţionament. Nici vorbă de: „eu spun întotdeauna adevărul, în orice împrejurare, prin urmare, şi acum”, nu, aşa ceva e foarte complicat, e vorba de o deducţie, de o particularizare, recte de un raţionament destul de complicat, şi nu, nu, argumentul forţei brute e super-super-simplu, e ... e, pur şi simplu. Argumentul forţei brute e, de fapt, o informare scurtă-scurtă, sau un ordin la fel de scurt. Atât de scurt încât „executarea” nici nu mai trebuie menţionată, e implicită. Şi da, nu există nici măcar un îndemn de genul: „încearcă numai să mă contrazici” sau altceva de genul ăsta.

Argumentul forţei brute e însuşi Dumnezeu. Dintre nenumăratele definiţii ale divinităţii, aceasta mi se pare cea mai nimerită: e argumentul forţei brute.

De ce se întâmplă cutare nenorocire? Aşa a lăsat Dumnezeu. De ce e atâta răutate în lume? De ce atâta suferinţă? De ce atâtea frustrări? Aşa a lăsat Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, nu mai e nimic de făcut.

Dar Dumnezeu e rău? Nu, Dumnezeu nu e rău, Dumnezeu e bun. De fapt, nu e bun, e chiar binele, binele absolut. Cine spune asta? O spune, oare, Dumnezeu? O, nu, nu, Dumnezeu e mult prea mare, şi mult prea bun, şi mult prea leneş ca să se ocupe cu aşa ceva. O fac, în locul său, teologii.

Ce sunt teologii? Sunt „cârja lui Dumnezeu”. Sunt cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi îl relevă prostimii. De ce-o fi având nevoie Dumnezeu de asta, habar nu am.

Dumnezeu este creatorul societăţii perfecte, acolo, în cer. O societate în care există, culmea, chiar şi opoziţie, dar numai în scop didactic şi numai pentru a putea fi demonizată permanent, că doar nu vă închipuiţi că o să ajungă vreodată Scaraoţchi în fruntea raiului!

Precum în cer, aşa şi pe pământ! Ăsta e scopul final al tuturor teologilor, de varii culori. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar scopul lui Dumnezeu? Habar nu am, eu cred că, şi dacă ar exista, Dumnezeu nu ar avea niciun scop, şi niciun sens. Vi se pare că are vreunul?

Să fim bine înţeleşi: „împărăţia lui Dumnezeu” nu e republică, şi cu atât mai puţin anarhie. E, în mod clar, monarhie, şi nu orice fel de monarhie, ci una absolută. Cine îndrăzneşte să sufle-n borşul lui Doamne-Doamne?

De aceea, orice teolog, fie el şi apolitic, e, de fapt, monarhist. De aceea, orice monarhist, fie el şi liber-cugetător, e, de fapt, un teolog.

 

Iată de ce monarhia, monarhiştii şi, mai cu seamă, monarhii îmi sunt nesuferiţi. Complet nesuferiţi.

Dar republica? Republicanii? Preşedinţii?

Republica este o monarhie care, o dată la câţiva ani, se poate transforma în anarhie. Nu mai există putere, poporul deţine puterea, iar instrumentul prin care acesta şi-o exercită se numeşte ştampilă de vot. Asta, bineînţeles, dacă alegerile sunt corecte, nu există fraude etc., etc., ceea ce nu se prea întâmplă. Oricum, în câteva ore, urnele se închid, se numără voturile, se anunţă rezultatele, şi totul reintră în „normal”.

Sistemul republican e interesant doar în zilele în care au loc alegeri, în rest e la fel de anost şi de împotriva firii ca şi cel monarhic. Iar unii preşedinţi pot fi mult mai jalnici decât majoritatea monarhilor. De exemplu,  al nostru.

Nu, nu sunt nici republican, nu am de ce. Dintre monarhie şi republică, aceasta din urmă e, însă, răul cel mai mic. Iar altceva nu suntem, pur şi simplu, capabili să experimentăm. Asta e,  ne mulţumim cu ce putem avea.

Ca să afli adevărul, trebuie să-l cauţi. Degeaba te plângi că nu l-ai găsit, dacă toată viaţa nu ai făcut altceva decât să te scufunzi în minciună.

Amice, ia seama! Trăieşti într-o lume plină de ipocrizie. Dacă nu realizezi acest lucru, înseamnă că nu ştii pe ce lume trăieşti, adică eşti un idiot. Dacă realizezi, dar te-ai „adaptat”, eşti o canalie. Ai o singură şansă, aceea de a căuta adevărul. Da, dar cum? Şi unde?

Dacă nu îi demontezi argumentele, minciuna va şti să ţi se prezinte ca adevăr. Deci, trebuie să-i demontezi argumentele. Pentru asta trebuie să le cunoşti, şi asta e greu. Nimeni nu le ştie pe toate, dar nici nu e nevoie. Începe cu ce e mai rău, cu ce e mai grav, cu argumentul forţei brute. Distruge-l, nu mai lăsa nimic din el! Caută adevărul, mai degrabă, în tine însuţi şi în natură, dar mai ales nu te încrede în teologi şi filosofi! Mai ales în cel ce-l invocă, la orice pas, pe Doamne-Doamne!

Pauză

Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar, pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor.

E o vorbă care îmi place foarte mult. Am auzit-o prima dată de la Ion Raţiu, dar şi el o auzise de la Winston Churchill.

Am, însă, şi dreptul de anu sta de vorbă cu tine atunci când sunt prea oboist sau consider că nu merită efortul. Şi, dacă nu eşti dispus să auzi şi un alt punct de vedere decât al tău, nu prea merită.

Acum plec în vacanţă. Vreo zece zile nu voi avea net, şi nici chef să postez. Oricum, proştii pot fi proşti şi fără binecuvântarea mea. Şi cei deştepţi, de asemenea. Şi, oricum, eu nu-s nici deştept, nici amuzant, abia se face puţin aer curat!

Pa!

Educaţia nu (mai) merită

Ca urmare a numărului extrem de mic de candidaturi primite pentru cea de-a doua ediție a Școlii de vară ”Educația merită!” (8 instituții de învățământ) și deoarece, cu excepția Școlii generale Dărmănești, Dâmbovița, în toate celelalte formulare de aplicație am constatat că măcar un eseu era plagiat, total sau parțial , de pe diferite site-uri, fără ghilimele și fără citarea sursei, fapt care duce la excluderea automată a candidaturii din competiție, Școala de vară ”Educația merită!” ediția 2011 se anulează. (sursa)

Câh! Nasol moment. Dar, acestea sunt rezultatele mult-trâmbiţatei reforme din educaţie şi a pedagogiei de tip „goagăl”.

Revoluţia „proştilor”: Deolinda

Sunt uimit … şi onorat

… de nominalizarea la Marele Premiu (wow) a concursului (e bine aşa?) BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010. Mulţumesc pentru nominalizare …

Într-un azil de bătrâni, psihologul încearcă să îi „repare” pe pacienţi prin discuţii despre viitor. Unul dintre ei spune:

- Gândindu-mă la viitor, cea mai mare dorinţă a mea este ca România să câştige Campionatul Mondial de Fotbal din 2014 … şi eu să dau golul victoriei … şi de asemenea, să fiu declarat jucătorul campionatului etc., etc.
- O, foarte-foarte frumos … şi extrem de mobilizator. Dar, pentru asta trebuie să te pregăteşti asiduu …
- Păi, cum? Mă antrenez în fiecare zi … şi sunt foarte mulţumit de rezultate … şi de mine însumi.
- Aşa … aşa … atunci, obiectivul e ca şi îndeplinit.

Un al doilea bătrânel spune:

- De la viaţă, cel mai mult şi mai mult îmi doresc să îmi reîntâlnesc un fost prieten din copilărie. Eu, neavând fraţi, am fost ca un frate cu băiatul ăsta. Am copilărit împreună, am împărţit şi binele, şi răul, şi tot. Amândoi am luptat în războiul de independenţă, la ’77, apoi în primul război mondial, în al doilea, în al treilea … şi în toate câte au fost. Da când ăla … cum îl cheamă? Saxofonistu’ ăla … nu, ciclistu’ … cum dracu-i zice? Ăla cu pasu’ mic … vai, ce lapsus am …
- Armstrong?
- Exact, Armstrong, da. Ei, când Armstrong ăla s-a dus pe lună, s-a dus şi amicul meu cu el … şi dus a fost. Bine, ne-am mai scris, am mai vorbit la telefon, da’ de văzut nu ne-am mai văzut de-atunci. Că luna asta are două părţi, ştii, şi el e pe partea nevăzută … da? Ei, asta aş vrea: să mai ajung pe lună, măcar o dată, să-l mai văd o dată pe amicul ăsta .. şi-apoi pot să şi mor.
- Ei, da, e ceva deosebit. Sigur îl vei vedea pe prietenul tău … merită să lupţi pentru asta.

Al treilea bătrân, care, bineînţeles, ascultase discuţia, spuse foarte morocănos:

- Ce mai aştept eu de la viaţă, ce mai sper de la zilele şi anii care vor urma? Să nu mai fie, asta aştept. Să vină odată aia cu coasa, să mă ia odată dracului şi să scap şi de azilul ăsta, şi de tot.
- Vai, dar totuşi, trebuie să fie vreo speranţă ascunsă, vreun vis, ceva … nu poţi fi aşa de ursuz şi supărat pe viaţă.
- Dar … acum ce să mai fie? Ce să mai aştept? Aia nu pot, aia n-am voie, aia m-a lăsat … numai dureri, vai de viaţa mea, ce să mai sper? Adică eu nu-mi dau seama de starea mea, de ce să mă amăgesc?
- Da, dar totuşi, o speranţă secretă, o fantasmă, chiar, trebuie să existe.
- Păi, şi dacă există, dar eu ştiu clar că nu se poate … nu se poate … la ce bun?
- Păi … spune, dom’le, despre ce este vorba … şi vedem dacă s-o putea sau nu.
- Bine … Atunci, cel mai mult şi mai mult, aş dori să mă aflu în faţa unui revolver încărcat, îndreptat spre mine de un soţ gelos … asta aş vrea.
- ?
- Adică: nu sunt atât de absurd încât să-mi doresc să pot … să mai pot. Nu, e clar că nu pot … şi că nu voi putea niciodată. Dar … aş dori, totuşi, să fie unul care să creadă că pot … ha, ha, ha. Măcar atât, ştii?

Domnule Băsărica, nu vă cunosc personal, dar vă mulţumesc mult. Pentru că – fără supărare – dumneavoastră sunteţi cel care crede că eu aş putea … aş putea să obţin Marele Premiu la BLOG DE BLOG. M-am simţit bine, e ok, dar nu, nu am nicio şansă de a câştiga acest premiu. De fapt, nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă acest BLOG DE BLOG. Şi, sincer, există multe-multe bloguri mult mai îndreptăţite să obţină acest trofeu, sau premiu, ce-o fi. Sunt un „amator”, un novice, nu am nicio tangenţă cu media, cu piaru’, cu brand-managementul şi cu alte drăcii, scriu ce-mi trece prin cap … şi asta e. Sunt oameni dedicaţi, profesionişti veritabili, freelanceri, care, în mod cert, merită … eu nu sunt decât un neica-nimeni care se bagă şi el în seamă, poate puţin cam mult. Nu, nu e falsă modestie, e ceea ce cred … nu am „faţă” de BLOG DE BLOG. Şi, sincer să fiu, nici în seriozitatea acestei propuneri nu cred prea mult

Dar, chiar şi aşa, încă o dată, chiar dacă nominalizarea e „la plezneală”, mulţumesc mult.

Je suis malade

Pur şi şimplu, nu am chef să scriu. Sunt doar obosit ... o să-mi revin.

Ad usum Delphini

Am inserat în această postare o poezioară, un limerick. Pentru că nu ştiu câţi au citit şi au înţeles acest text, aşa cum am vrut eu să fie înţeles, revin cu explicaţii.

În poezioară e vorba de un bătrân avar care crede că ar putea realiza economii importante de cerneală dacă nu ar mai pune punctele pe i.

Evident, nu m-am gândit la litera i, ci la lucrurile importante din societate, cum ar fi sistemul educaţional şi cel de sănătate. Subfinanţarea cronică a acestor sectoare va duce la distrugerea lor irevocabilă, iar daunele vor depăşi de multe ori aşa-zisele economii realizate. Şi, totuşi, continuăm să realizăm „economii” importante pe baza acestora. Suntem la fel de absurzi ca bătrânul din poezie.

De asemenea, datorită ambiguităţii dintre litera i şi pronumele personal I = eu, s-ar putea înţelege şi faptul că realizăm economii prin devalorizarea propriei persoane, prin scăderea stimei de sine, prin diminuarea „pretenţiilor”. Ceea ce e, evident, la fel de absurd.

Cer scuze cititorilor pentru care acestă precizare nu era necesară.

Înainte de manele

Prostul gust nu e, nicidecum, o invenţie a anilor din urmă. Şi în anii ’70 -’80, tinerii acelor vremuri îşi satisfăceau irepresibila dorinţă de vulgar prin ascultarea unor melodii mai deocheate. Că doar nu erau să asculte toată ziua Macarale, macarale sau Magistrala albastră.

Nu le spuneau manele, dar erau un fel de manele.

De ce au copiii două urechi?

Asta m-a întrebat fiica mea, atunci când avea, cred, în jur de patru ani (acum are aproape şase).

Şi ... m-am cam blocat. Nu am ştiut ce să-i răspund. Astfel că, până la urmă, a trebuit să dea şi răspunsul. Care, sincer, m-a blocat şi mai tare. A spus:

Pentru ca pe una să iasă tot ce intră pe cealaltă.

Trandafirul portocaliu

Doamna Trandafir este parlamentar PD-L. În această calitate, doamna Trandafir a votat moţiunea iniţiată de opoziţie, cu bilele la vedere, apoi a mers şi s-a îmbrăţişat cu alţi parlamentari din opoziţie. Lideri ai opoziţiei, printre care şi Crin Antonescu, au avut calde cuvinte de laudă pentru doamna Trandafir.

Fără îndoială, gestul doamnei Trandafir este unul, în esenţă, lăudabil, dar ostentaţia care l-a însoţit, nu.

În comparaţie cu restul PD-L-ului, doamna Trandafir este, fără îndoială, o prezenţă proaspătă şi, uneori, plăcută, dar acest lucru nu înseamnă, fireşte, mare lucru, fiindcă, faţă de Boc, Băsescu, Hoară, Udrea, Videanu şi, mai nou şi Berca ... şi mulţi alţii, nu e foarte greu să fii mai natural, mai proaspăt, mai autentic şi, bineînţeles, mai plăcut.

Doamna Trandafir are, în mod evident, o personalitate histrionică. Asta nu e nici de rău, nici de bine. Aşa e doamna Trandafir şi basta! Personalitatea e precum culoarea pielii: determinată genetic, nu prea poţi să ţi-o schimbi cum vrei.

Fără îndoială, doamna Trandafir suficient de inteligentă pentru a fi perfect conştientă de această trăsătură. Doamna Trandafir ştie, de asemenea, că o astfel de trăsătură nu îi aduce numai laude, ci, foarte adesea, şi critici, dar nu are ce face. Nu poate şi nici nu vrea să se schimbe.

Termenul provine din greaca veche, în care hyster însemna, în sens propriu, uter, iar în sens figurat ceva în mişcare, viu, licăritor, neliniştit. Din cuvântul protoeuropean h’ster a derivat, se pare, şi cuvântul stea (engl. star).

Medicii antichităţii au crezut ce au identificat o legătură cauzală între uter şi anumite comportamente, care păreau a fi specifice exclusiv femeilor, de aceea au numit acele comportamente ca fiind isterice. Cu timpul, însă, cuvântul isteric/isterie a început să aibă o tentă din ce în ce mai peiorativă, mai apropiată de nebun/nebunie, asta pe lângă faptul că se constatase că şi bărbaţii pot fi deseori isterici, chiar dacă nu sunt „purtători de uter”, ceea ce a făcut ca literatura medicală contemporană să consacre termenul de histrion/hstrionic în loc de isteric.

Histrionul sunt persoane extrem de dependente de atenţia celorlalţi. Histrionii nu au alte ţeluri în viaţă decât cele de a capta şi menţine atenţia celor din jur îndreptată asupra propriei persoane.

Fiecare dintre noi este dependent de atenţia celor din jurul nostru, cu toţii avem nevoie de „calorii psihologice”, de „stroke” pe care nu le putem dobândi decât în urma relaţiilor cu ceilalţi. Este posibil ca histrionismul să fie doar un fenomen de supracompensare consecutiv unei neglijări survenite în prima copilărie.

Histrionul se caracterizează prin extraversie, sociofilie, comunicabilitate, impresionabilitate, labilitate emoţională, conduită demonstrativă, tetralism. De regulă, histrionii au „instinct politic”. Un alt exemplu de histrionism, în altă gamă, este dat de preşedintele Băsescu, capabil să plângă şi/sau să râdă cu extremă usurinţă. Dar, în cazul lui Băsescu e vorba, mai degrabă de un histrionism simulat, decât de unul real.

Histrionii dispun de acel talent rar de a fi „seducători” la prima/primele întâlniri: sunt/par entuziaşti, extrem de deschişi, uneori înclinaţi spre flirt etc. Dar, imprevizibilitatea lor, precum şi o acută lipsă de reală responsabilitate îi fac repede indezirabili şi antipatici.

Una peste alta, opinia mea despre doamna Trandafir este una neutră. Doamna Trandafir poate fi, pentru perioade scurte de timp, încântătoare, are un anume şarm, o anumită deschidere, dar e extrem de superficială, de epidermică. Nu are niciun fel de opinii proprii, ci îşi formează aceste opinii instantaneu, în funcţie de interlocutor şi circumstanţe. Este, sau pare simpatică, dar, pe cât de simpatică, pe atât de imprevizibilă ... ca să nu zic neserioasă, fiindcă acest din urmă cuvânt are şi alte conotaţii.

În esenţa ei, Teo e o persoană sinceră ... sau mai curând, „necumpărabilă”. E o „sălbatică” al cărei comportament este strict determinat de starea de spirit a momentului. Iar această stare se poate schimba cu o viteză ameţitoare.

Am spus: o prefer pe Teo oricărui alt PD-L-ist. Dar asta nu înseamnă că îi pot acorda încredere, sau îi pot anticipa conduita. Iar lucrul ăsta nu s-ar schimba dacă doamna Trandafir ar alege un alt partid, dacă ar activa ca independentă, sau dacă ar ieşi din politică. Pur şi simplu, Teo e Teo.
Că a făcut un gest frumos, votând moţiunea, sunt de acord. Cu laudele pentru acest gest, iarăşi sunt de acord ... e ok. Cu îmbrăţişările cu reprezentanţii opoziţiei, nu mai sunt de acord. Dar, a fost alegerea doamnei Trandafir ...

Dacă Teo va alege, vreodată, să activeze într-un alt partid – în politică astfel de gesturi sunt extrem de obişnuite – probabil că va vota alături de reprezentanţii PD-L şi se va îmbrăţişa cu ei.

Dar, te poţi supăra pe Teo?

În piaţă

Mama Sida are aproape 50 de ani. De fapt, o cheamă Persida, dar toate vecinele din bloc îi spun aşa. De ce, nu ştiu, fiindcă mama Sida nu a avut niciodată copii. A fost vreo zece ani măritată, dar a divorţat. Mama Sida a fost vreo douăzeci de ani secretară, dar acum vreo trei ani a fost concediată şi de atunci nu şi-a mai găsit loc de muncă. Cel puţin, nu în meseria ei. La vârsta ei, n-o mai angajează nimeni. Că nu prea ştie cu calculatorul şi nici nu mai e aşa tânără. A stat cât a stat în şomaj, apoi a mai lucrat pe ici, pe colo, a mai spălat scări de bloc, a mai supravegheat nişte copii, o vreme a cusut şi goblenuri, chestii din astea. Dar nimic stabil. Acu’, cu criza asta, şi-a cam luat gândul de la angajare, mai ales că e şi cam bolnavă. Asta este.

Când au divorţat, ea şi cu bărbatu-său au vândut apartamentul în care locuiseră şi au împărţit banii. Vreo zece mii de euro fiecare, că nu era cine ştie ce. Da’ acum nu l-ar lua nici cu cincizeci de mii.

Apoi, s-a mutat cu maică-sa, în garsonieră. Că e bătrână şi bolnavă, s-o ajute.

O vreme au dus-o cum au dus-o, dar acum o duc greu. Mama e bolnavă şi pensia se duce numai pe medicamente şi întreţinere, de mâncare nu mai rămân bani.

Mama Sida merge zilnic în piaţă. Mai târguieşte ceva, un cartof, o ceapă, să aibă de-o supă. E greu, foarte greu.

Azi, mama Sida e, ca de obicei, în piaţă. A ajuns la taraba lui uica Boe. Uica Boe e un sârb zdravăn, de vreo şaizeci de ani. Stă într-o comună din apropiere. Uica Boe are o grădină mare, vreo şaizeci de ari, şi se ocupă foarte bine de ea. După revoluţie, s-a lăsat de serviciu, a lucrat vreo trei ani prin Serbia, şi-a luat tractor, şi-a făcut sere şi solarii, mă rog. Câştigă binişor şi-acum, deşi hypermarketurile astea i-au cam dat în cap. Toată vara e pe piaţă. Vinde roşii, ardei, ceapă, cartofi şi câte şi mai câte. Tot ce vinde e din gospodăria lui. Sau din câmp, că mai are vreo cinşpe hectare şi-n câmp. Produse bune, ecologice, dar nu prea se mai caută. Adevărul e că sârbul are marfă bună, şi cine ştie, tot de la el cumpără. Şi mama Sida ştie, dar nu prea mai cumpără, că nu prea mai are bani. Înainte, punea şi la borcan, să aibă pe iarnă, dar, de vreo doi ani, a renunţat. Că nu prea mai are bani şi-apoi, cât mănâncă două femei ?

Uica Boe are ardei. Frumoşi ardei. Sunt primii pe anul ăsta, şi sârbul e foarte fălos. E primul pe piaţă cu ardei. Naturali, ecologici, calitate garantată.

Mamei Sida îi cam fac cu ochii ardeii lui uica Boe.

- Cât sunt ardeii ?
- Cât să fie, trei lei, o nimica toată.
- Kilogramul ?
- Ce kilogram, mamaie, bucata, că-s trufandale. Kilogramul vreo treizeci, că intră vreo zece bucăţi. Dar, dacă vrei la kilogram, fac reducere, douăş’cinci, e bine?

Mama Sida a luat un ardei în mână. Îl mângâie ca pe-un pisoi. Mişcările sunt fine, delicate. Tare mult trebuie să-i placă ardeiul ăla.

- Da’ eu nu vreau decât unul, de-o supă.
- Trei lei.

Mama Sida continuă să mângâie ardeiul.

- Scump, tare scump. Cu un leu nu-l dai ?
- Un leu? Vino să munceşti la mine, că-ţi dau un sac.

Mama Sida oftează adânc. Ce ştiu ţăranii ăştia?

Acum, mama Sida strânge ardeiul de parcă ar fi para unui tensiometru. Îl strânge şi îl destrânge. Ardeiul s-a fleşcăit cu totul.

- Un leu jumate, hai. Iau doi, să ştii. Doi ardei cu trei lei, merge?

Sârbul e neînduplecat.

- Unul, trei lei. Doi, şase lei. Douăş’cinci kilu.
- Da’ … nu-i prea mare.
- Aşa e el, că e trufanda. Mai încolo or fi şi mai mari. Dar, acum sunt mici. Aşa-s primii ardei.
- Hai, omule, un leu jumate, că nici nu-i prea tare.

Sârbul se enervează.

- Vrei să cumperi, cumperi, nu vrei, nu cumperi. Lasă-l, că-l ia altul.
- Cine să-l mai ia, aşa de mic, şi moale, cum e? Hai că eu îţi dau un leu … hai, un leu jumate.
- Dă-l încoace.

Boe îi ia femeii ardeiul din mână. Îl ia, îl rupe şi îl aruncă în cutia de carton de lângă tarabă, care ţine loc de coş de gunoi.

- Nu ţi-l dau şi gata. Nici c-un leu, nici c-un leu juma. Mai bine îl arunc. Că n-ai muncit cu mine. Şi încă ceva. Nu-ş ce vrei, dar ăsta-i ardei, pricepi? Piparcă. Ăsta nu creşte şi nu se-ntăreşte dacă-l strângi în palme. Da’ am şi marfă din aia de care vrei tu. D-aia de creşte şi se-ntăreşte. Şi-i gratis, vrei să vezi ?
- Pfui, fire-ai al dracu’ de nesimţit. Eu am venit să cumpăr şi tu mă-njuri. Marfă din aia să-i dai lu’ mă-ta, nu mie.

Sârbul s-a mai înmuiat, parcă. Nu că-i pare rău, dar s-au strâns nişte gură-cască şi parcă s-a ruşinat. Sau nu, nu ştiu. Ia un ardei, cel mai mare şi mai frumos, şi i-l întinde :

- Ia, femeie, că nu mă-mbogăţesc din doi ardei. Ia-l şi du-te cu Dumnezeu, să nu te mai văd săptămâna asta pe-aici.

Mama Sida ezită o clipă, apoi înşfacă ardeiul, îl vâră în poşetă şi pe-aici ţi-e drumul.

*
* ......... *

Moriţ are vreo optzeci de ani. Vinde tot felul de nimicuri, vechituri, lucruri de nimic. Din casă, de la vecini, dracu’ ştie de unde. Haine vechi, ceasuri, încălţăminte, diverse. Puţini oameni ajung la taraba lui Moriţ şi şi mai puţini sunt interesaţi de ceva.

Azi i-a mers tare rău lui Moriţ. N-a vândut nimic. Îl bate gândul să se-ntoarcă acasă. Când, iată, apare mama Sida. Se uită la marfă şi-ncepe să răscolească. Haine vechi, pantofi scâlciaţi, de toate are ovreiul. Ar lua ceva, nici ea nu ştie ce, sau nu ar lua nimic. Doar aşa, să răscoalească. Să vadă ce-a mai adus ovreiul. Aiurea, e-aceeaşi marfă dintotdeauna. A mai văzut boarfele astea de-o sută de ori. Moriţ e plictisit, poate şi puţin nervos. S-ar duce acasă, că e miezul zilei. Dar, nu poţi să goneşti clientul aşa. Nu, e-mpotriva firii. Ce fel de precupeţ ovrei e ăla care-şi alungă clienţii? Deodată, lui Moriţ îi vine o idee. Alege un nimic, o eşarfă. O fi fost cândva la modă, acum e veche şi demodată. Şi-apoi, pe gâtul mamei Sida se potriveşte ca o blană pe-o broască. N-are-a face. Alege eşarfa şi i-o arată mamei Sida.

- Ia uite-aici. E frumoasă.
- E … dar cât costă.
- Azi nu costă nimic. E pe gratis. Am hotărât aşa, în fiecare zi, să dau ceva gratis unui client fidel. Şi, cum tu eşti un client fidel, ţi-o dau ţie. E bine?

Mama Sida ia eşarfa, şi-o petrece în jurul gâtului, dar nu se dă plecată. Moriţ se plictiseşte.

- Ce mai vrei?
- Da’ pentru mama nu ai nimic? E bolnavă, stă la pat, altfel ar fi şi ea cu mine.
- Ba, da, uite, papucii ăştia. Au fost ai nevesti-mii. Cinci lei e bine? Că-s de lână adevărată, cu talpă de piele. E pomană curată.
- Da’ … nu-i tot gratis?
- Gratis a fost eşarfa. Ăştia-s pe bani.
- Da’ dacă venea şi mama?
- Măi femeie, eu dau în fiecare zi ceva unui client fidel. Azi ţi-am dat ţie eşarfa. Dacă venea maică-ta, tot îi ceream bani. E clar?
- Am … înţeles. Da’ mâine dacă vin, pot să-i iau?
- Ce să iei?
- Papucii.
- Poţi să-i iei şi-acum. Costă cinci lei.
- Nu, ziceam dacă-i primesc gratis.
- Nu, nu-i primeşti. Ai primit eşarfa, gata. Altceva nu mai primeşti. Nici azi, nici mâine, niciodată. Şi nici mama … că nu-i client fidel. A cumpărat ceva vreodată? Nici n-o cunosc. E clar?

Femeia tot nu pare convinsă. Oftează şi continuă să răscolească vechiturile.

- Auzi, ştii ce? Nu vrei să-mi dai, totuşi, papucii? Sunt aşa de frumoşi …Uite, îţi dau eşarfa înapoi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că … uite. Dacă ar fi fost s-o vând, ţi-aş fi cerut trei lei pe eşarfă. Dar papucii sunt cinci. Nu se potriveşte, înţelegi.

Femeia oftează din nou, dar nu se dă plecată. Continuă să răscolească marfa evreului. Moriţ e din ce în ce mai nervos. Aşteaptă, aşteaptă, până la urmă zice :

- Bine, dă eşarfa şi ţine papucii.

Femeia dă repede eşarfa şi înşfacă papucii. Îi vâră şi pe ăştia în poşetă, peste ardei. Dar, de plecat, tot nu pleacă.

- Ei, ce mai vrei ?
- Nu mai vreau nimic, dar mă uitam aşa.

Moriţ ia eşarfa şi i-o întinde femeii:

- Uite, ia-o şi pe asta, că mă duc şi eu acasă. Ia-o şi să fii sănătoasă. Strâng că trebuie să plec.

Cu o mişcare absentă, mama Sida ia eşarfa şi şi-o pune pe umeri. Dar, de plecat tot nu pleacă. Ovreiul îşi înghesuie marfa în două geamantane mari. Mama Sida îl priveşte şi se gândeşte … La ce se gândeşte mama Sida?

- Ce-i, femeie? Strâng, plec. Vrei să-mi mai spui ceva?
- Da … adică nu. Nu, nu vreau să-ţi spun nimic. Plec şi eu.

Dar, de plecat, tot nu pleacă.

- Ei, hai, spune, mai vrei ceva?
- Nu … adică da. Voiam doar să te întreb … da’ mi-e ruşine. Ei, aşa-s eu, mai curioasă. Voiam să te-ntreb … câştigi bine cu negoţul ăsta?
- Ei, câştig … Aşa şi-aşa. Dar, ce să fac? Sunt singur, mă plictisesc. Şi mai vin aici, mai vorbesc cu unu’, cu altu’. Asta este.
- Da … bine. Da’ … ce voiam să te-ntreb… Mâine vii din nou, nu? Tot aici…

Un gând (19)

.Ce dacă vine primăvara ...

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun cine eşti

Civilizaţia umană este intim legată de cee ce numim muzică, adică o modalitate de îmbinare savantă a sunetelor într-un mod plăcut (pentru unii) sau mai puţin plăcut (pentru alţii). În întreaga istorie a speciei umane nu a existat nicio cultură „mută”.

Credem, îndeobşte, că ascultăm/recepţionăm muzica doar cu organul auzului, recte urechea! Nimic mai fals. Când ascultăm muzică, o facem cu întregul nostru corp, şi cu sufletul deopotrivă.

Din străvechime, oamenii au putut să-şi dea seama de efectele muzicii asupra noastră. Lucrurile sunt şi au rămas aşa dintotdeauna, genurile muzicale s-au mai schimbat, dar efectele au rămas aceleaşi.

În mod concret, atunci când au nevoie de curaj, de determinare, de forţă fizică, oamenii ascultă un marş militar sau un cântec războinic, gen haka-haka. O astfel de muzică ne energizează, ne face mai curajoşi, mai determinaţi etc. Vă puteţi imagina o armată care pleacă la luptă sub impresia unei doine de jale sau a unei romanţe?

Fiecare tip şi gen muzical se adresează unui anumit sentiment şi unei anumite părţi a corpului. Aşa cum marşurile militare se asociază, în mod natural, pieptului şi curajului, muzica bizantină se adresează frunţii şi gâtului, şi unui anume sentiment de comuniune spirituală, tangoul este legat de inimă, ca organ şi de bucurie, tandreţe, poftă de viaţă ca sentiment.

Cu ce anume se asociază manelele? Nu ştiu, cu ceva foarte jos. Aş zice cu sexul, dar nu, iată ce asociez eu cu sexul:



Şi atunci? Nu ştiu, tot cu sexul, dar cu un anumit tip de sex, cu sexul „murdar”, imoral, păcătos, ilegal, nu ştiu ... Sexul dezlegat de orice „romantism”, sexul pe bani, sexul pervers, cam cu asta ...
Nu ascult manele, dar le aud. Le aud peste tot, în pieţe, în intersecţii etc. Şi, orice manea mă duce cu gândul la mizerie, promiscuitate, sordiditate, vulgarite, lipsă de igienă, boală ... mă rog, şi atunci, cam acolo îi „încadrez” şi pe manelişti: nişte persoane vulgare, mizerabile etc., cu care nu vreau să am de-a face deloc.

Da ... să lăsăm asta. Pentru că ieri s-au împlinit doi ani de la moartea lui Ivan Rebroff, să ascultăm câteva melodii în inegalabila sa interpretare:

Bravo, domnule Patriciu!

În ţara noastră, învăţarea matematicii are o îndelungată şi bogată tradiţie. Regulamentul Organic din anul 1829 este cel dintâi act legislativ cu privire la organizarea şi structurarea învăţământului public în Principatele Române. Treptele învăţământului public erau, în acea perioadă, în număr de patru, şi anume: începătoare, umanioarele, învăţăturile complementare şi cursurile speciale, acestea din urmă fiind precursoarele cursurilor universitare de mai târziu. Şcolile pentru cursuri speciale erau organizate pe trei secţii, dintre care una de matematici aplicate, ceea ce presupunea parcurgerea cursuri de calcul diferenţial şi integral, trigonometrie, mecanică etc. În 1835, în timpul domniei lui Mihai Vodă Sturdza, la Iaşi, au fost deschise porţile primei şcoli superioare româneşti din principate, anume Academia Mihăileană. Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată în anul 1860, iar cea din Bucureşti, în 1864. Legea lui Cuza din 1864 introduce învăţământul obligatoriu de patru ani şi cel secundar de şapte ani. Actualele cicluri de câte patru ani: primar, gimnazial şi liceal au fost introduse prin legea din 1898, a lui Spiru Haret. Anul 1881 marchează apariţia Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, care se va transforma în 1920 în Politehnică. Despre un învăţământ matematic de calitate în România putem vorbi, practic, doar după acest moment.

În 1894, tânărul inginer Ion Ionescu-Bizet a fost desemnat pentru a corecta lucrările candidaţilor la admiterea în Şcoala Naţională de Drumuri şi Şosele. Dezamăgit de nivelul foarte slab al pregătirii candidaţilor, Ion Ionescu-Bizet hotărăşte, împreună cu un grup de prieteni, toţi tineri şi entuziaşti: Vasile Cristescu, Victor Balaban, Mihail Roco şi Ion Zottu, să înfiinţeze o revistă în sprijinul elevilor de liceu care ar fi dorit să urmeze cursurile Şcolii de Poduri. În vederea realizării acestui deziderat, cei cinci prieteni au hotărât să contribuie fiecare, lunar, cu câte douăzeci de lei aur. Cum banii nu ajungeau, cei cinci au scris o „petiţie” pe care au trimis-o cunoştinţelor din toată ţara, prin care solicitau sprijin în vederea demarării proiectului. Fireşte, atunci ca şi acum, cei cinci „frumoşi nebuni” au primit, mai cu seamă, întrebări de genul: „ce distracţie ne poate procura o asemenea revistă” sau sfaturi de a se „astâmpăra”, bani mai puţin. Cei cinci nu numai că nu s-au „astâmpărat”, ci au reuşit să convingă încă cinci tineri ingineri, şi anume: Emanoil Davidescu, Mauriciu Kimbaum, Nicolae Niculescu, Tancred Constantinescu şi Andrei Ioachimescu, să se alăture proiectului.

Nimic nu putea stăvili entuziasmul, energia, buna credinţă, inteligenţa acestui grup de tineri, astfel că, în 15 septembrie 1895, după depăşirea cu succes a multe-multe obstacole, apărea, în Bucureşti, primul număr al Gazetei Matematice.

O vreme, revista a trăit doar din munca şi entuziasmul iniţiatorilor, al căror număr a sporit an de an. În primii ani de apariţie, pe editarea revistei, s-a reuşit şi publicarea a o serie de culegeri şi cărţi reunite, toate, în Biblioteca Gazetei Matematice. Încet-încet, Gazeta Matematică începea să devivă ceea ce azi s-ar numi un brand de succes (ah, ce barbarism...).

Înfiinţarea secţiei reale a liceului, urmare a legii lui Spiru Haret, din 1898, a reprezentat, pentru Gazeta Matematică, mai mult decât o „gură de oxigen”, a însemnat posibilitatea ca revista să fie tipărită în mii şi mii de exemplare, pentru un număr de elevi studioşi mereu în creştere.

Nu mai ştiu în ce clasă eram când i-am solicitat profesorului meu de matematică (despre care am mai scris în articolul Domnul T.) să îmi recomande o culegere „bună” de probleme de geometrie. Sunt mulţi ani de atunci, nu îmi mai aduc aminte exact cuvintele, dar cred că, după ce a amintit mai multe nume destul „exotice” pe vremea aceea – Hadamard, editura Mir etc. – a spus că, totuşi, cea mai bună culegere de probleme de geometrie scrisă în limba română a fost, este şi va ramâne cea a lui Ţiţeica, apărută în anul 1901. Evident, nu am reuşit să găsesc ediţia respectivă, dar am reuşit să găsesc o ediţie ulterioară şi confirm: cea mai bună culegere de probleme de geometrie în limba română este aceea a lui Gheorghe Ţiţeica şi orice elev care ar dori, într-adevăr, să studieze geometrie, ar trebui să lucreze din ea ... chiar dacă noii diriguitori ai învăţământului ar spune orice, inclusiv că studierea geometriei dăunează grav sănătăţii!

În 1903, profesorul Gheorghe Ţiţeica a fost primit în audienţă de regele Carol I. Urmare a acestei audienţe, şi a hotărârii redactorilor Gazetei din 31 august 1909, de modificare a statutului, revista a fost transformată în societate, iar această hotărâre a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 5 aprilie 1910, de Senat în 27 noiembrie 1910, şi promulgată de regele Carol I la 18 decembrie 1910, prin decretul reagl nr. 3798.

Acesta este actul de naştere al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România – SSMR – care împlineşte, în acest an, un veac de existenţă.

De-a lungul îndelungatei lor existenţe, SSMR şi Gazeta Matematică şi-au îndeplinit cu credinţă şi prisosinţă principalul lor obiectiv, şi anume dezvoltarea şi ridicarea calităţii învăţământului matematic în ţara noastră. Practic, formarea, dezvoltarea, realizarea tuturor membrilor şolii româneşti de matematică, una din cele mai valoroase (încă!) din lume, a fost intim legată de o anumită perioadă de ucenicie la Gazeta Matematică.

Astfel, profesorul Ţiţeica, al cărui nume l-am mai evocat mai sus, a mulţumit, în discursul de primire în Academia Română, Gazetei Matematice, vorbind despre aceasta ca de „marele noroc” al existenţei sale şi precizând că, pentru desăvârşirea sa ştiintifică a plecat în străinătate cu o bursă nu de la stat – cum ar fi fost, probabil, normal – ci cu aceea, mult superioară, oferită de Gazeta Matematică, o bursă nu de bani, ci de muncă, energie şi entuziasm.

SSMR şi Gazeta Matematică au cunoscut, de-a lungul existenţei lor, numeroase momente mai mult sau mai puţin faste. Popularitatea Gazetei a ajuns, în scurt timp, atât de mare, încât, de exemplu, în timpul primului război mondial, ofiţerii şi soldaţii solicitau ca revista se le fie trimisă pe front, lucru care s-a şi întâmplat.

În anul 1959, profesorul Tiberiu Roman a reuşit să convingă autorităţile comuniste ale timpului asupra necesităţii înfiinţării unei competiţii internaţionale de matematică pentru elevi, lucru care s-a şi întâmplat. Astfel, prima Olimpiadă Internaţională de Matematică, la care, în afară de România, au mai participat alte şase ţări socialiste, a avut loc la Braşov, în 1959, ţara noastră găzduind, de asemenea şi ediţiile din 1960, 1968, 1978 şi 1999. Olimpiada Internaţională de Matematică s-a dovedit a fi un succes deosebit, la ultima sa ediţie, aniversară, din 2009, desfăşurată la Bremen, în Germania, participând peste 100 de ţări. În discursul de la festivitatea de deschidere a acestei olimpiade, cancelarul federal Angela Merkel a felicitat ţara noastră, în calitate de iniţiatoare a acestei competiţii, iar delegaţia României a defilat prima pe scena sălii de comferinţe respective, după modelul olimpiadelor sportive. Pe parcursul acestei jumătăţi de veac de existenţă a O.I.M., participarea României a fost una deosebit de susţinută şi de o calitate excepţională, majoritatea elevilor evidenţiaţi cu această ocazie contituindu-se într-o elită universitară şi a cercetării ştiinţifice, fiind o prezenţă activă în cele mai prestigioase universităţi din lume ... din păcate, nicio universitate românească nu figurează în topul acestor instituţii.

Prima mea întâlnire cu Gazeta Matematică s-a produs în clasa a V-a. Profesorul nostru ne-a prezentat revista şi mai mult de jumătate dintre elevi ne-am abonat imediat, deşi, în acea perioadă, revista se cam găsea şi la chioşcul de ziare, deoarece se trăgea în tiraje de peste 100.000 de exemplare. Costul revistei era unul derizoriu, de 2 lei, mai târziu, de 3,50 lei, la un salariu mediu mai mare decât cel de azi. Revista avea şi atunci dificultăţi, dar acestea se datorau, mai degrabă, numărului imens de exemplare care se editau şi difuzau.

Cu ocazia centenarului SSMR, aceasta a declarat anul 2010 ca fiind „anul învăţării matematicii în şcoala românească” – poate voi mai reveni asupra acestui subiect.

Gazeta Matematică a supravieţuit multor împrejurări istorice potrivnice. A traversat perioade istorice tulburi: două războaie mondiale, marea criză din ’33, „obsedantul deceniu” etc., dar niciodată nu a întâmpinat dificultăţi aşa de mai ca după 1989.

Gazeta Matematică nu este o publicaţie ca atâtea altele, care să obţină profit din publicitate economică sau politică, şi nici din alte surse, mai mult decât atât, se implică în organizarea de concursuri şi competiţii, a altor evenimente etc., ceea ce presupune, de asemenea, existenţa unor costuri care nu pot fi acoperite altfel decât din subvenţii şi sponsorizării.

În mod fals, mulţi consideră noţiunea de subvenţie ca una esenţialmente de stânga. Probabil, acesta este motivul din care toate guvernele post decembriste au desconsiderat acest aspect, deşi ... e o excepţie, care trebuie, totuşi, menţionată. În timpul mandatelor lui Ion Iliescu, preşedinţia, ca instituţie, s-a numărat printre sponsorii Gazetei Matematice. Dar guvernele, puterea, în general, au cam lăsat SSMR şi Gazeta Matematică de izbelişte, să se descurce cum pot.

Actuala putere nu face, evident, excepţie. Traian Băsescu a spus-o foarte clar: se consideră preşedintele unui popor format, în proporţie de 99%, din manelişti. Iar manelele sunt incompatibile cu învăţarea matematicii, cu învăţarea în general.

În teorie, educaţia este prioritate naţională. În practică, şcolile se închid, iar profesorii sunt lăsaţi pe drumuri. Celor care rămân li se diminuează lefurile. Nici elevii nu sunt uitaţi: cei din şcolile comasate trebuie să străbată distanţe mult mai mari pentru a ajunge la şcoală. Nu li se mai distribuie manuale. Şi altele, etc. De fapt, se urmăreşte altceva. Ce anume se urmăreşte? Păi, nu vede toată lumea? Să fie pusă şcoala, într-adevăr, „pe butuci”, să producă, în sfârşit, ceea ce solicită preşedintele. Adică, „numai tâmpiţi”.

Aceste deziderate s-ar realiza mult mai repede şi mai uşor dacă nu ar mai exista câte un dascăl mai „altfel”, care ar refuza să se „alinieze” suficienţei şi mediocrităţii. Sau, dacă nu ar mai exista indivizi dispuşi să „arunce bani pe fereastră”. Noroc că nu sunt prea mulţi!

Unul dintre aceştia merită, totusi, mai multă luare-aminte. E vorba de Dinu Patriciu, cel cu filmuleţul şi cu „să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu”. Dinu Patriciu este un „oligarh”, adică un individ care a făcut bani dupe revoluţie. Mulţi bani şi care, probabil, miros urât. S-a vorbit şi s-a scris mult despre Dinu Patriciu, că a făcut, că a desfăcut, că a furat etc. S-a vorbit şi s-a scris mult, dar, doar atât. Justiţia – în mâinile cui e justiţia, domnule preşedinte? – l-a lăsat liber. Dinu Patriciu este, cel puţin pană în acest moment, un om liber, spre deosebire, să zicem, de Mircia Gutău, primar sau fost primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, care este un infractor dovedit. Cel puţin aşa spune justiţia, care l-a trimis în detenţie. Şi cum tratăm noi aceşti doi oameni? Pe Dinu Patriciu îl acuzăm de toate relele pământului, poate mai puţin gripa porcină, iar pe Mircia Muntean în facem cetăţean de onoare. Onoarea cui?

Ok, deci Dinu Patriciu e, în primul rând, un om cu bani. Că a făcut aceşti bani în mod legal şi licit, sau în mod fraudulos şi non-etic, nu ştiu, nu mă pronunţ, nu am informaţiile necesare. Şi, la urma-urmei, nici nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că Dinu Patriciu este dispus să cedeze o picătură din averea sa pentru a ajuta educaţia şi învăţământul din România. Astfel, Dinu Patriciu este, de câţiva ani, prin fundaţia sa, principalul sponsor al Gazetei Matematice. Dinu Patriciu ajută nu doar învăţământul matematic, ci învăţământul, în general. Prin bursele „Dinu Patriciu”, sprijină activitatea elevilor şi studenţilor dornici şi capabili de performanţă ... mă rog, cred că toată lumea ştie acest lucru.

În România sunt mulţi oameni care au bani, poate nu atâţia de mulţi ca Patriciu ... oricum, nu asta contează. Probabil, unii au făcut aceşti bani în mod legal, alţii într-un mod mai puţin legal ... nici asta nu contează. Contează doar faptul că Dinu Patriciu a găsit de cuviinţă să întoarcă o parte din banii săi către şcoală, mai precis către performanţa şcolară, şi ei nu au făcut-o. Oricine investeşte în şcoală, în performanţa şcolară, este, cel din puţin acest punct de vedere, o persoană absolut onorabilă şi de lăudat. Nu e nicio problemă cu privire la nume. Dacă acea persoană este Bercea Mondialu, zic „bravo, Bercea Mondialu”, dacă e Adriean Videanu, zic „bravo, Adriean Videanu”, oricine ... Dar, cum aceştia, şi mulţi alţi oameni bogaţi investesc în cu totul altceva decât în educaţie, nu pot să le spun aşa ceva. Spun doar, bravo, domnule Patriciu! Faceţi ceva pentru şcoala românească, ceva ce aceşti nenorociţi care răspund la nume precum Băsescu, Boc, Videanu, Funeriu, Căşuneanu etc., nu fac şi nu vor face niciodată, indiferent câţi bani sau/şi putere politică ar avea. Nu o fac şi nu o vor face pentru că interesul PD-L nu este şi nu va fi niciodată acela ca tinerii României să înveţe matematică, să înveţe, în general, ceva, pentru ce orice om care e capabil să înveţe ceva şi o face, înseamnă un vot în minus pentru puterea oranj, în timp ce orice retardat care ascultă manele este votantul perfect al partidului al ciumei portocalii.

Încă o dată, pentru tot ceea ce faceţi pentru învăţământ şi educaţie de calitate, bravo, domnule Patriciu!

P.S. Dintr-o eroare absolut impardonabilă, am scris Mircia Muntean, în loc de Mircia Gutău. Eroarea a provenit din coincidenţa prenumelor: Mircia. În fine, asta este. Mircia Muntean e primarul Devei, şi şeful ăluia de şi-a trimis şoferul la master în locul său. Scuze tuturor cititorilor.

Opţiunea pe care nu am avut-o

Rezultatul unui sondaj de opinie efectuat de mine astăzi, pe un lot de 3 (trei) respondenţi, cu marjă de eroare 0 (zero), arată, fără putinţă de tăgadă, că, dacă scrutinul din 6 decembrie ar fi avut şi această opţiune, atunci numele noului preşedinte al României ar fi fost Împotriva Tuturor.

Da’, las’ că nici cu Băselu’ nu-i aşa rău. Face şi el ce poate.

Inventatorul

Astăzi m-am hotărât să scriu ceva ce nu are nicio legătură cu politica. Am auzit şi eu că domnul Stroe a câştigat colegiul 1 la o diferenţă considerabilă faţă de contracandidatul său, dar, deocamdată, nu ştiu cum să interpretez acest lucru şi cum mă va afecta în mod direct. Pentru azi am pregătit, însă, o poveste de un cu totul alt gen.

Pe islazul de la marginea orăşelului se strânsese puhoi de lume. Se adunaseră tineri şi bătrâni, femei cu prunci, dar şi mulţime de oficialităţi: primarul, câţiva consilieri, vreo doi judecători, directorul gimnaziului şi cel al muzeului din localitate, prefectul judeţului, vreo doi miniştri, ziarişti, câţiva afacerişti locali şi o mulţime de gură-cască pe care cei câţiva jandarmi nu prea reuşeau să îi determine să îşi ocupe locurile rezervate. În acea zi, la marginea micului orăşel de la poalele munţilor avea să aibă loc un eveniment cu adevărat memorabil. Un concetăţean de-al lor inventase o maşinărie cu ajutorul căreia intenţiona se se ridice de la sol şi să zboare asemeni păsărilor. Puţini erau cei care îşi imaginau că evenimentul va avea loc, cu adevărat, mai ales că aşa-zisul inventator era destul de cunoascut în localitatea ca fiind un om cu „mâini de aur”, dar fără multă şcoală şi puţin nebun.

Despre inventator se ştiau si se povesteau multe, încă din perioada când era un ţânc. Tatăl său, acum decedat, fusese un om cu stare, mare negustor, cu avere şi cu servitori, dar pe fiul său îl retrăsese de la şcoală după ce terminase patru clase şi-l dăduse pe lângă un cioban, să-nveţe şi el o meserie, deoarece mai mulţi dascăli îi spuseseră că nu e bun de şcoală şi nu are niciun rost să mai cheltuiască zadarnic cu dânsul. Mai mult decât atât, puştiul făcuse şi acasă o mulţime de năzbâtii care făcuseră înconjurul localităţii şi iscaseră hohote batjocoritoare, astfel că săracului om nu-i mai rămăsese de făcut decât să-l îndepărteze de-acasă, să-l trimită la stână, unde putea să facă orice, că n-ar fi ajuns decât de râsul celorlalţi ciobani, nicidecum al întregii comunităţi.

Una din cele mai cunoscute năzbâtii fusese un cărucior la care înhămase motanul ... auzi, să înhami motanul la căruţă, o asemenea prostie nu mai auzise nimeni în zonă. La vârsta când alţi copii nu pridideau niciun efort pentru a-şi ajuta părinţii în gospodărie, flăcăiaşul nostru făcea trăsură pentru motan! Altă dată, puştiul a meşterit un oblon care, chipurile, se închidea singur când începea să plouă şi se deschidea când era vreme frumoasă. Oblonul ar fi trebuit să colecteze apa care se scurgea de pe şindrilă în timpul ploii şi, astfel, să se închidă singur, iar apoi, cand apa s-ar fi evaporat, să se deschidă, de asemenea, singur. Numai că oblonul nu s-a închis deloc atunci când a venit ploaia, şi a trebuit să fie închis manual, iar mai apoi, din cauză că lemnul a stat mult timp în apă, s-a umflat şi nu a mai putut fi deschis decât cu forţa. Cu atâta forţă, încât, pur si simplu, a fost distrus. O altă ispravă a fost un sistem de hrănire automată a păsărilor. Pentru a obţine o porţie de boabe, pasărea trebuia lovească cu ciocul într-un anumit loc ... dar, vă daţi seama, sistemul nu a funcţionat nici măcar experimental. Şi multe, şi multe alte isprăvi de care oamenii îşi mai aduceau sau nu aminte.

Se povesteşte, apoi, că, odată, la şcoală, învăţătoarea le arătase copiilor un măr şi îi întrebase ce culoare au merele. Toţi copiii au spus că roşii, pentru că mărul învăţătoarei era roşu, numai un băiat, cel mai bun din clasă, şi care, între timp ajunsese primar, spusese, cu multă înţelepciune, că merele pot fi şi galbene. Învăţătoarea fusese foarte mulţumită de răspunsul său şi subliniase că, într-adevăr, mărul din mâna sa era roşu, dar cel desenat în carte era galben şi, într-adevăr, merele sunt fie roşii, fie galbene, fie verzi, dacă nu sunt coapte, fie chiar jumătate roşii şi jumătate galbene sau verzi, dar niciodată albe sau albastre, sau de alte culori. Ei bine, atunci eroul nostru, inventatorul de mai târziu se ridicase în picioare şi spusese că toate merele sunt, întotdeauna albe, ceea ce a iscat, bineînţeles, un hohot de râs în clasă şi o reacţie a învăţătoarei, care a considerat că puştiul îşi bate, pur şi simplu, joc. Băiatul şi-a primit nota, dar a scos un măr din ghiozdan, a muşcat zdravă din el, apoi, arătând mărul clasei, a spus: „Priviţi, mărul meu e alb, şi aşa sunt toate merele pe care le-am văzut. Coaja, da, poate fi roşie, sau galbenă, sau verde, dar nu mărul. Mărul e, întotdeauna, alb.”

Altă dată, la o oră de stiinţe naturale, băiatul a afirmat că, pentru a curăţa un complet un cartof, sunt suficiente patru tăieturi drepte, dar nimeni nu a înţeles despre ce e vorba, astfel că puştiul a venit a doua zi cu un briceag şi a curăţat cartoful, din patru tăieturi, în aşa fel încât a obţinut un fel de piramidă triunghiulară, aruncând, bineînţeles, cea mai mare parte a cartofului. Învăţătoarea l-a certat iarăşi, spunându-i că nimeni nu taie astfel un cartof, şi acuzându-l că a vrut să deranjeze ora. Chestiunea a ajuns la director, care a hotărât ca puştiul să fie eliminat o săptămână, iar învăţătoarea să fie, de asemenea, mustrată, fiindcă permisese accesul puştiului cu briceagul la oră.

Anii trecuseră şi, o bună bucată de timp nimeni nu a mai ştiut nimic de el. Când a murit tatăl său, băiatul a moştenit averea acestuia şi a revenit în sat, dar nu s-a gândit să-i ducă mai departe meseria. Fiind acum bogat, îşi permitea să stea fără să facă, practic, nimic. Îşi umpluse casa de cărţi şi tot felul de maşinării făcute chiar de el însuşi, dar care nu serveau la nimic. Îşi mai ajuta vecinii şi cunoscuţii, atunci când era vorba să-şi repare un car, o moară sau altcceva, dar nimeni nu-l văzuse, încă, înjugând boii la căruţă şi plecând în holdă. Umbla vorba că se pricepe chiar să meşterească un ceas, dar nimeni nu ştia nimic precis, deoarece cei care aveau ceasuri erau foarte puţini şi nimeni nu îndrăznise să-i ceară ajutorul.

Mulţimea de gură-cască, adunaţi ca la panaramă, începuseră să mustăcească. Ciudata maşinărie fusese adusă în trei căruţe şi inventatorul începuse să o asambleze, chiar acolo, pe islaz, pe un dâmb sau pe o ridicătură în mijlocul câmpiei. Unii, mai curioşi, apucaseră chiar să atingă părţi ale ciudatei maşinării, sau doar să le vadă mai de aproape, şi îşi dădeau cu părerea că nici măcar un legănuş pentru un copil nu s-ar fi putut face cu şipcile acelea, atât erau de subţiri şi de fragile, darmite nu ştiu ce maşină care să zboare asemeni păsărilor. Unii spuneau, chiar, că, la sfârşitul „demonstraţiei”, concetăţeanul lor urma să fie arestat şi aruncat în temniţă fiindcă - nu-i aşa? - nu-i puţin lucru să pui pe drum atâtea obraze subţiri, de la o aşa mare depărtare. Alţii mai spuneau, citând nu-ştiu-ce călugăr şi om învăţat, că o asemenea maşinărie nu are cum să zboare decât dacă-i lucrătură diavolească şi că, dacă, într-adevăr, aparatul se va ridica de la pământ, cel mai bine ar fi ca omul să fie imediat arestat, ca niciun tânăr să nu mai fie vreodată tentat să se gândească la asemenea „exhibiţii” şi să-şi frângă gâtul. Una peste alta, mulţimea adunată aştepta, cu o satisfacţie aproape nedisimulată ca omul să greşească şi să i se întâmple ceva rău, să se prăvălească precum un sac cu cartofi, cu tot cu ciudata sa maşinărie şi să ajungă bătaia de joc a târgului, care de mult nu mai avusese un motiv aşa de întemeiat de batjocură şi băşcălie.

Veni şi momentul în care omul se urcă în aparat. Mulţimea îl urmărea cu răsuflarea tăiată, pândind momentul în care va putea să râdă şi să se distreze după poftă. Patru cai au fost înhămaţi şi au început să tragă de aparat. La un moment dat, ceea ce părea de necrezut, s-a întâmplat, şi anume drăcovenia s-a înălţat la vreun metru deasupra pământului şi, apoi, după ce caii au fost lăsaţi slobozi, şi-a continuat zborul, reuşind să se înalţe, după câteva clipe, deasupra capetelor lor şi să plutească în văzduh. Mulţimea de gură-cască, oameni evlavioşi şi cu firca lui Dumnezeu, îşi făceau acum cruce şi îşi scuipau în sân, pândind momentul în care, după cum spusese părintele, concetăţeanul lor avea să fie pedepsit pentru nemaipomenita sa îndrăzneală. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, după vreo patru sau cinci minute de zbor, maşinăria a revenit la sol şi, deşi s-a zdruncinat zdravăn, nu s-a frânt şi omul a coborât teafăr şi nevătămat. În acel moment, din piepturile a mai mulţi flăcăi s-au auzit chiote de veselie, iar alţii au început să aplaude frenetic. La urma-urmei, ceea ce se întamplase era un lucru cu totul nemaivăzut şi nemaiauzit şi meritul era şi al concetăţeanului lor, dar şi al oraşului, în întregime, şi al fiecăruia în parte.

Demonstraţia se încheiase şi primarul a găsit de cuviinţă să-şi invite înalţii oaspeţii mai de seamă la o gustare frugală. Bineînţeles, şi omul nostru a fost invitat la respectiva agapă, care nu semăna câtuşi de puţin cu o gustare frugală. Mâncăruri alese şi vinuri scumpe au fost aduse în faţa mesenilor înfometaţi, iar lichidul auriu sau roşiatic a făcut limbile să se dezlege destul de repede şi, poate, mai mult decât era necesar. Încet-încet, comesenii s-au împărţit în grupuri şi fiecare grup discuta problemele arzătoare la ordinea zilei. Astfel, primarul, prefectul, cei doi miniştri şi câţiva dintre consilierii locali discutau despre preţul grânelor, despre scandalurile politice din capitală şi despre cea mai bună strategie în viitoarea campanie electorală. La un moment dat, unul dintre afaceriştii locali, infiltrat, cine ştie cum, în acel grup, a spus că, în ziua aceea avusese loc un eveniment absolut memorabil şi că, probabil, ar trebui investiţi ceva bani pentru ca inventatorul nostru să îşi perfecţioneze aparatul. Prefectul judeţului a răspuns că, fără îndoială, a fost un eveniment foarte interesant, dar fondurile sunt insuficiente şi, în niciun caz, nici judeţul şi nici ministerul nu au bani de irosit cu aşa ceva. Mai mult decât atât, prefectul a făcut o observaţie plină de bun-simţ în legătură cu o problemă ridicată mai înainte de domnul primar, şi anume insuficienta colectare a veniturilor. „De ce nu ai pus, măi, taxă, pentru spectacol? N-ai văzut câţi oameni s-au strâns? Ce, crezi că n-ar fi plătit, ia socoteşte câţi bani ai fi putut strânge, că popor oricum ar fi venit”, spuse prefectul.

Din vorbă în vorbă, primarul ajunse să spună că fusese coleg de clasă cu inventatorul, în primii ani de şcoală. Povesti, de asemenea, multe dintre isprăvile din vremea aceea, din care, pe multe le cunoştea doar din auzite, iar, la un moment dat, făcu observaţia plină de înţelepciune că şi el ar fi putut, la o adică, să plăsmuiască o astfel de drăcovenie dacă ar fi avut timp să se gândească la ea şi dacă nu ar fi umblat atâta la şcoală. Dar, cum dracu’ să te gândeşti la aşa ceva când nu hălăduieşti toată ziulica cu oile, şi când la fizică ai învăţat, foarte clar, că niciun corp mai greu ca aerul nu poate zbura, punct. Ce înseamnă şi să fii ignorant, concluzionă, cu foarte mult bun-simţ, primarul orăşelului.

Omul nostru ascultase în tăcere ce spuneau unul şi altul, dar acum îşi trase scaunul mai aproape de grupul din jurul gazdei şi începu să vorbească.

„Este adevărat că nu am fost la şcoală decât câţiva ani, dar acest lucru nu m-a împiedicat, în lungile zile în care am păscut oile, să citesc toate manualele, din scoarţă-n scoarţă, şi încă multe-multe cărţi. E drept că am aflat multe lucruri din cărţi, dar şi mai multe am aflat privind cu atenţie în jurul meu. Am avut ocazia, de exemplu, să văd iarba crescând. Mergeam cu oile într-un loc şi, a doua zi reveneam în acelaşi loc, putând vedea, astfel, cât a crescut iarba peste noapte. Aţi văzut, vreodată, cât creşte iarba într-o noapte? Apoi, am asistat la multe furtuni şi am văzut cum vântul turbat ridică, fără niciun efort, nu doar frunze uscate, ci de-a dreptul, crengi sau alte obiecte mai mari. Am văzut, apoi, păsările zburând. Tare mult mi-a plăcut să mă uit la păsări. Ştiam că păsările sunt mai grele decât aerul, dar le vedeam si zburând, si asta mi-a dat ideea. Domniilor voastre, preocupaţi fiind de a sorbi pe nerăsuflate ştiinţa din cărţi şi prea ocupaţi cu afacerile sau cu dregătoria, aţi aflat vreodată timp pentru a privi, pur şi simplu, iarba crescând sau păsările zburând?”

Zicând acestea, omul nostru se înclină uşor, salută şi părăsi sala. În urma lui, după câteva clipe de buimăceală generale, comesenii continuară să discute, cu însufleţire, ceea ce îi interesa mai mult, şi anume preţul grânelor, scandalurile politice, strategia electorală şi alte subiecte serioase şi importante, nicidecum privitul păsărilor sau crescutul ierbii peste noapte.

Odată ajuns acasă, omul şi-a distrus singur ciudata maşinărie şi, peste două săptămâni, când primarul i-a propus să dea un nou „spectacol”, de data asta cu taxă, a refuzat categoric.

Mai mult decât atât, omul şi-a distrus, de asemenea, toate maşinăriile ciudate pe care le inventase, şi-a vândut toată averea şi s-a mutat într-o altă ţară, unde, după cum povestesc unii, s-ar fi apucat de negustorie, reuşind, nu în foarte mult timp, să ajungă un bogătaş încă şi mai mare decât fusese, la timpul său, tatăl lui. Oamenii spun, de asemenea, că în ţara unde s-a dus a devenit şi un mare filantrop, construind multe spitale şi o universitate care îi poartă numele, dar că niciodată nu s-a mai întors acasă şi nici nu a lăsat vreun ban moştenire vreuneia din rudele rămase acasă. Dar, astea sunt poveşti, nimeni nu poate şti nimic exact, singura certitudine care există, în clipa de faţă este că nicăieri, în istoria aviaţiei, nu apare consemnată această poveste şi numele inventatorului, astfel încât înclin să cred că oamenii din acel orăşel au inventat toată această poveste pentru a „ieşi cu ceva în faţa” vecinilor lor. Adevărul nu îl cunosc nici eu şi, poate, nu îl va afla nimeni, niciodată.

Cum probabil, nu mulţi dintre puţinii cititori ai blogului meu au avut răbdarea să parcurgă până la capăt acest text atât de insipid şi, probabil, puţintel cam lung, îi felicit în mod special şi, le promit că, în măsura în care inspiraţia mă va ajuta, voi reveni cu poveşti de acelaşi gen, fără nicio conotaţie politică, mai cu seamă dacă voi primi şi semnale în acest sens. Bunului cititor, salut!

Domnul T.

Dintre toţi dascălii pe care i-am întâlnit, domnul T. a fost cel care a avut cea mai mare înrâurire asupra mea. L-am avut profesor de matematică toţi cei patru ani de gimnaziu, iar în clasa a şaptea şi a opta mi-a fost şi diriginte. De la dânsul am dobândit intuiţia, iar de la profesorul din liceu, domnul Ţ, am învăţat rigoarea. De la amândoi am învăţat să iubesc cea mai abstractă dintre ştiinţe şi, pe această cale, le mulţumesc amândorura. Poate voi vorbi vreodată şi despre profesorul din liceu, dar astăzi voi vorbi despre domnul T.

L-am admirat mult şi continui să îl mai admir, după trei decenii. Ultima oară l-am întâlnit acum vreo trei-patru ani, într-o trecere prin oraşul copilăriei mele. Se pensionase şi semăna cu Zorba. Emana încă o mare energie şi multă dragoste de viaţă şi păstrase acelaşi magnetism din perioada tinereţii.

Cred că toţi elevii îl iubeau. Profesorul nostru era fascinant. Avea preocupări destul de diverse. Juca fotbal la echipa locală şi uneori mergeam pe stadion, cu colegii, pentru a-l vedea la antrenamente. Era interesat de enigmistică, de literatură, de artă, de orice.

Cred că eram prin clasa a şasea când am citit „Psihologia activităţii matematice”, a lui Eugen Rusu. La un moment dat, autorul vorbea de o problemă cu totul deosebită. Era vorba de o problemă, preluată din „Gazeta matematică”, extrem de dificil de rezolvat, dar care nu necesita decât cunoştinţe elementare de geometrie de clasa a şasea. Am citit problema şi, evident, nu am ştiut să o rezolv, dar, când am citit rezolvarea, am fost uimit de simplitatea ei. Ştiind bine cât „transpirasem” zadarnic, încercând să rezolv acea problemă deosebită, m-am gândit să joc o „farsă” profesorului. În clasă erau câţiva elevi, vreo cinci-şase, „abonaţi” la olimpiadele pe obiecte, şi eu eram unul dintre ei. Citeam tot felul de cărţi, literatură dar şi cărţi ştiinţifice, rezolvam probleme de matematică, dar şi tot felul de şarade, cu curiozitatea şi prospeţimea acelei vârste extraordinare, aşa că nu era nimic neobişnuit să fiu interesat de o problemă care nu îmi fusese dată ca temă pentru acasă ... de fapt, în cei patru ani nu mi-am scris niciodată, dar absolut niciodată, tema pentru acasă la matematică; asta e altă poveste.

Plin de prefăcută naivitate, am solicitat sprijinul profesorului pentru a rezolva acea problemă buclucaşă. Ah ... cum construisem toată scena în minte, îl şi vedeam pe profesor luptându-se din greu cu problema, nereuşind să îi dea de cap, şi eu bucurându-mă în secret de acest insucces ... dar n-a fost să fie. Nu îmi mai aduc aminte exact dialogul – au trecut, totuşi, mai bine de trei decenii – dar cred că profesorul m-a întrebat dacă, într-adevăr, nu ştiu să rezolv problema sau, doresc doar să văd dacă ştie să o rezolve el. Apoi, a adăugat: e problema lui Rusu, şi tu ştii, de fapt, să o rezolvi, dar voiai să ştii dacă ştiu şi eu. Da, ştiu, du o dreaptă ... etc.

De atunci, am prezentat acea problemă unui mare număr de profesori. Cu o singură excepţie – e vorba de un metodist care mi-a venit la inspecţia pentru gradul II – niciunul nu a ştiut să rezolve problema. Şi nici metodistul nu ştia că e „problema lui Rusu”.

Era în decembrie ’89. Revenisem în oraş şi m-am întâlnit cu mai mulţi colegi de din gimnaziu şi liceu, dintre care cei mai mulţi făcuseră matematică în gimnaziu tot cu profesorul meu. Ce puteau face, în acele zile, nişte tineri studenţi? Discutam despre ceea ce se întâmpla în ţară. Ca peste tot în ţară, şi în orăşelul nostru se constituise acel C.F.S.N. care gestiona treburile publice. Persoanele care constituiseră acest C.F.S.N. nu se bucurau de cea mai bună reputaţie, aşa că, ne-am gândit noi, fostul nostru profesor ar fi fost o opţiune mult mai potrivită. Aşa că am mers la el, să discutăm despre asta, vreo şapte-opt studenţi, nu mai ştiu... Ne-a primit pe toţi, eram cam îngesuiţi, iar noi, cu acel spirit năvalnic, am intrat direct în subiect. Profesorul nostru făcea pe prostul. Nu ştia nimic despre C.F.S.N., şi nici de revoluţie nu auzise. Şi, oricum, nu voia să-şi schimbe locul de muncă. A rămas surd la toate stăruinţele şi argumentele noastre. În final, ne-a spus ceva în genul: „Eu am o meserie, pe care mă străduiesc să o fac cât mai bine, şi pe care o fac cu plăcere. Nu ştiu să fac ceea ce îmi cereţi, cred că nici nu vreau să ştiu şi nici nu cred că mi-ar plăcea. Eu astfel înţeleg să-mi fac datoria faţă de societate. Sunt convins că sunt destule persoane care vor se facă ceea ce îmi propuneţi voi, se pricep mai bine şi le şi place.”

Cum ar arăta, oare, ţara asta, dacă toţi am gândi şi am face aşa? Cum ar fi dacă ar fi mai uşor de găsit apă pe lună decât un primar corupt, un parlamentar leneş sau un ministru incompetent?

Duelul

,

Se spune că odată, de mult, trei oameni se urau de moarte. Atât de mult încât, până la urmă, cei trei au ajuns la concluzia că singura ieşire onorabilă din această situaţie imposibilă era un duel şi, ca urmare, tot ceea ce rămânea de stabilit erau regulile duelului. În cele din urmă, au convenit asupra următoarelor reguli:

1. Duelul se va desfăşura în ziua x. Fiecare din cei trei se va aşeza într-unul din vârfurile unui triunghi echilateral, având asupra sa un pistol cu un singur cartuş.
2. Prin tragere la sorţi se va stabili o ordine în care vor trage.
3. Primul va trage în oricare dintre adversarii săi va dori, apoi, următorul, dacă va fi rămas în viaţă, va face acelaşi lucru.

Exista o singură problemă, anume că doi dintre ei, să zicem A şi B, erau nişte ţintaşi excelenţi, care nu prea puteau să rateze, în condiţiile date, în timp ce al treilea, să zicem, C, era un ţintaş mai degrabă mediocru, care rata loviturile destul de des. Această situaţie era cunoscută de toţi trei şi ar fi putut constitui un motiv destul de serios ca acesta din urmă să nu fie de acord cu ceilalţi. Totuşi, fiind un om de onoare, C a consimţit să se dueleze în aceste condiţii.

În ziua convenită a avut loc duelul, care s-a soldat cu un singur supravieţuitor. Ştiţi care a fost acela?

Pentru a deduce aceasta, să vedem ce s-ar fi putut întâmpla.

Să presupunem că primul care ar fi trebuit să tragă ar fi fost C. Ce ar fi putut face? Dacă ar fi tras şi ar fi nimerit pe oricare dintre ceilalţi doi, cel rămas în viaţă ar fi urmat sa tragă şi, în mod evident,fiind un ţintaş foarte bun, l-ar fi ucis, ceea ce nu ar fi fost o perspectivă tocmai de dorit. În aceste condiţii, e limpede că, dacă C ar fi fost primul, ar fi tras deliberat în aer, iar următorul ar fi tras în celalalt ţintaş bun, deoarece C nu ar mai fi prezentat niciun pericol. Da, dar, în această situaţie, ar fi fost doi supravieţuitori.

Trebuie, asadar, să considerăm că primul a fost unul din cei doi trăgători foarte buni, se zicem A. În cine ar fi putut să tragă? În mod evident, nu în C, deoarece urmând B, acesta l-ar fi ucis. Aşadar, dacă primul ar fi fost A, ar fi tras în mod obligatoriu în B, eliminându-l. A urmat, fireşte, trăgătorul mediocru, care, de data asta nu şi-a mai greşit ţinta, reuşind să fie unicul supravieţuitor al duelului.

Iată, aşadar că, de supravieţuit a supravieţuit cel mai slab dintre cei trei, care, în plus, a fost şi defavorizat de tragerea la sorţi.

În 2009 au avut loc alegeri parlamentare, în urma cărora două partide, mă refer la PSD şi PDL au ieşit aproape la egalitate, pe primele două locuri. La votul popular, a câştigat PSD, dar ca număr de mandate a câştigat PDL. Pe locul 3 a ieşit PNL, la o diferenţă destul de mare de celelalte două partide. Ceea ce a urmat se cunoaşte.

Nu este un secret pentru nimeni că preşedintele este un partizan al votului uninominal „pur”, fără redistribuire. Pentru a ne da seama ce ar putea însemna un astfel de sistem de vot, ajunge să studiem modul în care au fost aleşi presedinţii Consiliilor Judeţene, aleşi, după cum se cunoaşte, după sistemul uninominal: liberalii nu au câştigat nici măcar un post, deşi au avut o pondere însemnată în votul popular.

O asemenea perspectivă este, evident, destul de întunecată pentru liberali, şi cei mai mulţi lideri conştientizează riscul la care sunt expuşi. PDL şi PSD ar putea să cadă uşor la o învoială aupra unui astfel de sistem de vot, care pare ce favorizează cele două partide dominante. Spun pare, deoarece, în cei doi ani şi jumătate care ne despart până la următoarele alegeri, se pot întâmpla foarte multe, şi un rezultat foarte bun al liberalilor în multe oraşe mai şi/sau judeţe ar putea răsturna multe calcule. Rămâne de văzut în ce măsură aceştia se vor putea mobiliza corespunzător, în condiţiile lipsei accesului la resurse materiale.