joi, 31 martie 2011

Istoria zilei (35)

1 aprilie nu este doar ziua păcălelilor, şi nu este doar ziua când România a ieşit din recesiune (?!), este şi ziua în care s-a născut marele compozitor rus cu ascendenţă românească Serghei Rahmaninov.

Poreclit „omul care nu zâmbea niciodată", Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a născut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din gubernia Novgorod. Era cel patrulea copil al familiei, după două fete şi un alt băiat. Fără a aparţine înaltei aristocraţii ruse, familia sa provenea dintr-o familie boierească veche, cu origini moldovene. Astfel, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare şi-a măritat fiica cea mare, Elena (provenită din prima căsătoriea domnului, cu Evdochia de Kiev), cu Ioan al III-lea Vasilievici, marele cneaz al Moscovei. Printre însoţitorii domniţei se afla şi un anume Vasile (Vasilii) Rahman (sau Rahmanin), nepot al domnului moldovean, şi întemeietor al familiei boiereşti a Rahmaninilor. De-a lungul timpului, neamul Rahmaninilor a dat numeroase personalităţi, precum Ivan Fedorovici Rahmaninov, primul traducător al eruditului francez Voltaire în limba rusă, precum şi Ivan Ivanovici Rahmaninov, fondatorul catedrei de mecanică a Universităţii Sfântul Vladimir din Kiev.


Tatăl lui Serghei, pe care îl chema, ca şi pe întemeietorul neamului, Vasilii, fusese ofiţer de carieră, iar mama sa, Liuba (Liubova) era fiica generalului Butakov. În astfel de circumstanţe, soarta micului Seghei părea pecetluită, acesta fiind hărăzit unei cariere militare, precum cerea tradiţia familiei. Ghinionul, sau, poate norocul, a făcut ca tatăl său să-şi abandoneze din vreme familia, asta după ce avusese grijă să o ruineze financiar. Despre Vasilii, tatăl lui Serghei, un biograf al familiei povesteşte că era un ins destul de fluşturatic, mereu fără nicio leţcaie în buzunar, dar tot timpul cu zâmbetul pe buze şi bine-dispus. Mare amator de glume, pianist talentat, şi mincinos fără pereche, nu i-a fost deloc greu să o convingă pe o tânără boieroaică poposită în Sankt PetersburgMare că are origini mult mai „nobile” şi că este mult mai bogat decât era în realitate. Şi bunicul lui Serghei iubea pianul, iar un văr mai mare devenise un pianist şi dirijor destul de cunoscut. Acesta este mediul în care s-a născut şi a petrecut primii ani micuţul Serghei. Şi, chiar dacă, temperamental, Serghei a devenit exact opusul tatălui său, totuşi, de la acesta a moştenit talentul musical şi abilitatea de a falsifica notele primate la şcoală!


La vârsta de şase ani, copilul îşi începe studiile de pian în compania profesoarei Ana Oranţki, din Sankt Petersburg, care este uimită de talentul micuţului şi îl recomandă Conservatorului din oraş! Peste puţină vreme, însă, tatăl lui Serghei abdică de la îndatoririle sale şi, aflată în dificultate, familia apelează la cunoscutul pianist şi dirijor Alexandrî Ziloti, nimeni altul decât vărul mai mare al lui Serghei. În 1882, familia vinde conacul de la Oneg şi se mută la Sankt Petersburg.

La recomandarea vărului său, Serghei merge la Moscova şi începe să studieze cu Nikolai Zverev, în paralel înscriindu-se şi la Conservatorul din Moscova, pe care îl absolvă în 1892. În vara anului 1891 compune primul poem pentru pian şi orchestră, iar în anul următor compune opera într-un act „Aleco”, pe care o prezintă la absolvirea Conservatorului, şi pentru care primeşte medalie de aur. Preludiul în do diez major, prezentat publicului în 1892, reprezintă primul mare succes al lui Rahmaninov. Tot în 1892, opera „Aleco” este prezentată pe scena Teatrului Bolşoi, şi compune suita „Stânca” şi prima suită pentru două piane. La moartea lui Ceaikovski, compune un trio elegiac. Până la sfâşitul lui 1896 mai compune diferite piese pentru pian şi romanţe, Capriciul ţigănesc şi, de asemenea, Simfonia I, poate cea mai originală lucrare a sa. Dar, prima audiţie a acesteia se soldează cu un eşec răsunător, tânărul compozitor fiind, pur şi simplu, desfiinţat de presa muzicală petersburgheză. Nici eminentul Glazunov, cel care a dirijat concertul cu pricina, nu a avut o soartă mai bună, despre el afirmându-se, pur şi simplu, că ar fi fost beat! Având în vedere că, despre dependenţa de alcool au relatat mai mulţi dintre studenţii săi, între care şi Şostakovici, nu e exclus ca acesta să fi fost adevărul. Cert este că Rahmaninov a retras lucrarea şi aceasta nu a mai fost interpretată de nimeni în timpul vieţii sale.

Urmare a acestui incident, Rahmaninov cade, timp de trei ani, într-o adâncă depresie, în care nu mai compune nimic. Se întâlneşte cu Şaliapin şi Cehov, şi călătoreşte în Crimeea şi în Anglia. 


În cele din urmă, cu ajutorul lui Nikolai Dahl, un vestit psihiatru specializat în hipnoterapie, Rahmaninov izbuteşte să iasă din acestă stare şi, în doar câteva săptămâni, compune capodopera vieţii sale, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră, pe care îl dedică lui Dahl. De asemenea, un rol important în recuperarea lui Rahmaninov l-a avut, se pare, şi scriitorul Lev Tolstoi, căruia compozitorul îi va dedica, de asemenea, câteva lucrări.

Prima revoluţie rusă (1905) îl prinde pe Rahmaninov dirijor la Bolşoi Teatrî, în Moscova. Din cauza faptului că, în timpul acesteia, compozitorul îşi manifestase deschis simpatia pentru insurgenţi, după înăbuşirea sângeroasă a revoltei, consideră că este mai prudent să părăsească Rusia, stabilindu-se la Dresda, în Germania, unde compune Simfonia a II-a, poemul simfonic „Insula Morţilor”, şi concertul al III-lea pentru pian şi orchestră, creat special pentru turneul pe care urma să-l întreprindă în America şi care se soldează cu un succes enorm. Deşi, în timpul acestui turneu i se face oferta de a deveni dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, Rachmaninov refuză, preferând să se reîntoarcă în Rusia în februarie 1910, pentru a putea participa la lucrările Societăţii Muzicale. Aici, Rachmaninov compune Simfonia corală „Clopotele”, bazată pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe.


În decembrie 1917, după venirea la putere a bolşevicilor, Rahmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în SUA. Cu toate că în această din ultimă ţară compozitorul îşi va petrece ultimi 25 de ani, nu va reuşi să se adapteze nicidecum noilor condiţii, tânjind tot timpul după Rusia natală. În noua sa patrie, se va izola în mijlocul unui cerc restrâns de prieteni. De altfel, compozitorul se va dovedi incapabil sau dezinteresat să înveţe limba noi sale patrii. Compoziţiile se răresc şi ele, Rahmaninov dedicându-se aproape exclusiv activităţii concertistice. Şi totusi, din această perioadă reţinem Simfonia a III-a şi Rapsodia pe o temă de Paganini. Celebritatea acestei din urmă lucrări a sporit mult după ce o parte a ei a fost utilizată în filmul Somewhere in Time (Undeva, cândva), : cu Jane Seymour şi Christopher Reeve în rolurile principale.

Bolnav de cancer, în 28 martie 1943, se stinge în vila sa din Beverly Hills, California. Deşi dorinţa sa a fost aceea de a fi înmormântat la vila sa din Elveţia, condiţiile tehnice ale războiului au făcut acest lucru imposibil. Prin urmare, a fost înmormântat, la 1 iunie, în Cimitirul Kensico în Valhalla, New York .

Figură romantică prin excelenţă, Serghei Rachmaninov a lăsat posterităţii o operă bogată, o muzică învăluitoare şi pasionată, cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Pentru mulţi, Rahmaninov este cel din urmă reprezentant al romantismului. Iar nouă, cei născuţi sub zodia unor alte timpuri, muzica lui Rahmaninov ne aduce parfumul unei epoci în care oamenii şi viaţa erau cu totul altfel.


P.S. De 1 aprilie, nu numai România a ieşit din criză, ci şi nea Stere. Poftim, citiţi aici.

7 motive pentru care e mai bine să fii libian

1. Libia este condusă, de 42 de ani, de un acelaşi dictator nebun, România numai de 7. Avantaj România, fără nicio îndoială, dar să vedem ce urmează. Libia va scăpa de Gaddafi într-un timp destul de scurt, dar cu Băsescu lucrurile stau puţin diferit. Se prea poate ca, după ce i se termină al doilea mandat de preşedinte, să-i mai chinuie pe români încă vreo patru ani buni (cel puţin), de data asta ca premier. C-aşa-i în tenis!

2. Libia are foarte mult petrol, pe care, mai mult ca sigur, îl va pierde. Şi România a avut, cândva, foarte mult petrol, era unul dintre cei mai importanţi producători mondiali. Acum mai are puţin, dar chiar şi puţinul ăla l-a pierdut deja.

3. În Libia, forţele aliate bombardează infrastructura militară, depozitele de armament, instalaţiile militare, căile de aprovizionare ale armatei. În România, guvernul închide spitale, şcoli, întreprinderi. În alte cuvinte, în Libia, militarii sunt ţinte, în România ţintele sunt civilii.

4. „Democratizarea” Libiei are un preţ, şi preţul nu e deloc neglijabil. Toate rachetele care au fost trimise asupra Libiei, toate navele şi avioanele care s-au deplasat în zonă, au făcut-o cu anumite costuri, iar aceste costuri vor fi suportate de poporul libian, în contul fericirii pe care o vor dobândi în momentul în care ţara lor va fi scoasă din ghearele lui Gaddafi. Românii nu vor avea de rambursat decât împrumuturile contractate de guvernul Băsescu-Boc, şi dobânzile aferente, şi nimic mai mult. Dar, pentru cât de bine trăim, e un adevărat chilipir, nu?

5. Războiul din Libia a fost provocat din exterior, ca urmare a unei rezoluţii ONU. Românii nu au avut nevoie de nicio rezoluţie pentru a pune ştampila pe cine-au dorit.

6. În timpul crizei, România a implementat cele mai dure măsuri de reducere (a veniturilor) din lume, iar asta a avut un impact devastator asupra societăţii româneşti, pe toate planurile, şi la toate nivelele. Şi nu mă refer numai la fotbal, nu. Uite aici: dacă în 2008, românii ocupau un binemeritat loc 2 în Europa, după francezi, în ceea ce priveşte lungimea, iată că anul 2011 ne găseşte pe ultimul loc în Europa, şi pe deasupra, şi ridiculizaţi de unguri!
Acu’, că n-avem cojones, n-avem, când am avut? Dar şi lungimea, bre? Poate doar grosolănia grosimea dacă ne-o mai salva, dar nu cred. Ei, adevărul e că nici libienii n-o duc grozav la acest capitol, şi la ei sunt probleme, dar, totuşi, chiar şi-un centimetru contează. De fapt, atâta e şi diferenţa ...

7. Iar în ceea ce priveşte femeile, ce să mai vorbim? Priviţi-o pe Aisha Gaddafi, şi priviţi-o şi pe EBA. Asta, aşa, fără să le-ascultăm pe niciuna ... Că dacă le mai şi-ascultăm ...

Şi, pentru că am preluat o idee de la Matilda, iată despre ce este vorba.

duminică, 27 martie 2011

Ieşim din criză?! Ce ne aşteaptă în anii următori?

Jeffrey Franks mă anunţă că ieşim din recesiune. De la 31 martie sau 1 aprilie, n-am înţeles exact. Da’ cine p*** mea e Franks ăsta de m-anunţă astfel de lucruri? Ce, io nu-s cetăţean? Nu trăiesc într-o ţară numită România? Şi ţara aia nu are guvern, nu are premier? 

Ba da, are, numai că guvernul ăla e atât de penibil, iar premierul Boc atât de idiot, încât nici trepanaţii portocalii nu-l mai cred. Şi, la urma-urmei, cum ar putea un om întreg la cap să mai creadă vreun cuvânt rostit de Emil Boc? Păi, n-a spus el că va plăti, retroactiv, salariile profesorilor, majorate cu 50%? A spus. Şi ce-a făcut? Le-a plătit? Nu, nici vorbă. Le-a şi redus cu 25% ... bine, la procente mă mai pricep şi eu, şi, cu siguranţă, mult mai bine decât tot guvernul României, a fost mult mai mult decât 25%, dar ... las’ aşa. Că nu procentul are importanţă acum, ci principiul. Acum, ce face cu profesorii din Suceava şi Botoşani? Caută Funeriu soluţii? Bravo lui, astea poate să facă şi mandea, ideea nu e să caute, ci să găsească soluţii ... Dar, ce să mai vorbim...

Ok, deci România nu are guvern şi nu are premier. E condusă fie de Băsescu, fie de Viktor Orban, fie de Jeffrey Franks, fie de cine s-o mai nimeri pe-acolo. Şi, astfel, e normal ca primul ministru al momentului să ne comunice nouă, „prostimii”, ce şi cum.

Pe partea economică, prim-ministru e Franks ăsta. La câţi bani are România să-i dea, nici nu se poate altfel. Franks hotărăşte dacă, şi cum, şi când ieşim din recesiune. Şi, de data asta, Franks a hotărât aşa: România iese, din punct de vedere tehnic, din recesiune, în 1 aprilie fix. Sau nu, că 1 aprilie e ziua păcălellilor, şi să nu se interpreteze. România iese, aşadar, din punct de vedere tehnic, din recesiune, în 31 martie, la ora 23:59:59, fix. Clar?

Da’ ce-i aia „din punct de vedere tehnic”? Fiindcă România iese din recesiune doar „din punct de vedere tehnic”.

Păi, e foarte simplu. Uite cum e: a crescut, oare, în ultimele luni, preţul benzinei de nu-l mai poţi atinge nici dacă te cheamă Serghey Bubka? A crescut. Da’ cu cartofii ce s-a-ntâmplat? Ce să se întample, iacă s-au scumpit de zici că-s fructe exotice. Ok, cu zahărul, uleiul ce se întâmplă? Mai nimic, doar când se anunţă vreo promoţie, ceva, se lasă cu omor. Că, dacă te iei după preţ, nu ştii ce tre’ să faci cu zahărul: să-l mănânci sau să-l prizezi? Iar uleiul ... zici că-i mir de la Sfântul Munte, nu alta. Că tot la fel e de greu de procurat, mai ales dacă nu ai bani. Ok, şi dacă toate s-au scumpit de le-a luat dracu’, ce s-a-ntâmplat, oare, cu moneda naţională, cu leul? Iată ce s-a-ntâmplat: şi-a zbârlit o dată coama, şi s-a-nvârtoşat de-a ajuns să le scuipe seminţe-n cap celorlalte valute: dolarului, euro-ului, şi chiar francului elveţian. Dar, cum aşa? Simplu, e „tehnic”.

Ei, acum pricepeţi cum stau lucrurile? Nu? Iată cum: pe undeva, pe la mijlocul lui aprilie, guvernul va reveni cu calculele exacte, si v-a spune: ei, v-am zis că ieşim din recesiune? Şi am ieşit! Uite, pe trimestrul I raportăm deja o creştere de 0,003%! Tehnic, suntem ieşiţi din recesiune!

Numai că, în buzunare vă va fluiera în continuare vântul. De ce? Fiindcă, iată v-o spune Băsescu: el, cică se teme că seîntoarce criza! Aiurea! El ştie că n-a ieşit şi n-are cum să iasă din criză cu Boc şi cu politicile lui catastrofale. Da’ nu ştie cum să o spună, zice că îi „e teamă”. Pişicher bătrân, de ce nu spune şi că „de ce ţi-e frică nu scapi”?

Ei, dacă n-o spune el, o spune, în schimb, Vasilescu de la BNR. Încă doi ani de criză, cel puţin. Nu vreau să spun altceva, că mi-e simpatic Vasilescu precum sarea-n ochi. Dar, asta nu înseamnă că spune prostii doar pentru că mie nu mi-e simpatic. Dimpotrivă, acum omul spune ce ştie. Şi, din păcate, ştie.

Da ... şi totuşi, ce-i de făcut? Sau: e ceva de făcut? Se pare că da. Uite, într-un raport al Academiei Române, de fapt, al Institutului pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, din subordinea academiei, este identificată corect principala vulnerabilitate a Românei. Este vorba de regimul Băsescu-Boc, şi unica soluţie este schimbarea acestuia. Cea mai mare catastrofă care s-ar putea întâmpla României este aceea ca guvernul PDL să-si poată pune în aplicare politicile şi după 2012.

În raport sunt enumerate fazele crizei, aşa cum au fost identificate, în mod fals, de către guvernul Boc şi anume:

1. Negarea, apoi recunoaşterea târzie a crizei – guvernul României a tăgăduit cât a putut existenţa crizei, neluând nicio măsură care ar fi putut îndulci declinul economic, în faza timpurie a crizei.
2. Criza României este indusă de criza mondială - deci, România nu are ce face, criza trecând de la sine, atunci când va trece şi în celelalte ţări. În această fază, guvernul României a ignorat toate semnalele econiomice, mai mult decât evidente, preferând să considere că singura problemă a României este un deficit temporar de încredere din partea investitorilor străini, datorat evoluţiilor negative din ţările lor. Cum România nu putea controla aceste evoluţii, singura soluţie era ca România să „aştepte”.
3. Criza românească este doar o criză a bugetului – în alte cuvinte, dacă se echilibrează cheltuielile bugetare cu veniturile, problema e rezolvată. În această situaţie, s-a optat pentru cea mai proastă soluţie, respectiv, punerea la „cură de slăbire forţată” a „grasului din spinarea slabului”.
4. Criza nu este doar în secundar bugetară, fiind, de fapt, o criză financiară – soluţia adoptată pentru depăşirea acestea a fost aceea a contractării unui împrumut extern înrobitor şi, mai ales, nenecesar.
5. Criza economică: problema este una de structură. Corect în principiu, numai că guvernul Boc nu a luat nicio măsură pentru a ameliora aceste probleme. Dimpotrivă, în ultimii doi ani, economia a pierdut cca. 900.000 de locuri de muncă şi nu există o strategie credibilă de dezvoltare durabilă.

Câteva lucruri semnalate de raport:
1. România a contractat un împrumut de 20 de miliarde de euro, fără a explica de ce are nevoie de o sumă atât de mare şi, mai ales, fără a preciza destinaţia reală a acestor bani. Cea mai mare parte a banilor de la FMI au fost folosiţi pentru creşterea rezervei valutare a BNR, şi nu pentru finanţarea deficitului public. De fapt, România prezenta, la sfârşitul anului 2008, un deficit bugetar crescut, dar nu dincolo de un anumit nivel al rezonabilităţii. Chiar şi la nivelul anului 2009, deficitul bugetar al României a rămas considerabil mai mic decât cel al unor ţări precum Grecia, Irlanda, Regatul Unit, Spania, Letonia, Islanda, Portugalia sau Lituania. Datoria publică a României, raportată la PIB, era, la sfârşitul anului 2008, printre cele mai mici din Europa, doar Bulgaria, Letonia şi Estonia înregistrând cifre mai mici.
2. S-a exploatat ideea că, la originea crizei ar fi stat cheltuielile sociale nejustificate ale statului, iar una dintre cele mai nocive măsuri luate a fost aceea de reducere nedisrmininatorie a tutturor salariilor din sectorul bugetar. In realitate, în anul 2008, Romania a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, doar Letonia având o cifră corespunzătoare mai mică. Media europeană a fost de 56,2%, iar Germania a alocat, de exemplu, 63,4%.
3. Atât sănătatea, cât şi învăţământul au fost sever subfinanţate, la o distanţă apreciabilă fată de aproape toate celelalte ţări europene. Dacă, pe timpul guvernării liberale (2004-2008), această diferenţă începuse, oarecum, să se mai estompeze, guvernul Boc a redus până la limita ridicolului cheltuielile alocate acestor sectoare. Cele două sisteme au suferit un sever proces de dezagregare, pierzând cele mai bune resurse umane. Acest lucru explică îndeajuns performanţa mai mult decât modestă a celor două sisteme, raportată la expectanţele societăţii şi la nivelul atins în celelalte ţări europene. În prezent, atragerea unor noi resurse umane, valoroase, este imposibil de realizat. Descentralizarea a creat haos în cele două sisteme şi a politizat excesiv numirea directorilor de şcoli. Există o considerabilă presiune politică în direcţia privatizării acestor două sisteme (dar, probabil, pentru a fi privatizate „corespunzător”, ele trebuie, în prealabil, falimentate).
4. Bugetul este exploatat politic de grupuri de interese, aceasta fiind o sursă importantă a deficitului bugetar. Investiţile realizate nu au avut un impact semnificativ: în 2009, Romania a avut cel mai mare buget din Uniunea Europeană pentru investiţii publice: 13,4% din PIB. Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2009, înregistra o contracţie economică de 7,2%. Este evident că aceşti bani dispărut în buzunarele clientelei politice. Guvernarea este blocată în opţiuni care s-au dovedit incapabile de a relansa dezvoltarea economică.
5. Natura profundă a crizei actuale nu este una de natură economică, ci rezidă în incapacitatea configuraţiei politice actuale de a produce un proces de gândire colectivă, democratică prin natura sa, care să genereze soluţiile credibile şi suţinute de un larg consens, deschise la adaptări şi revizuiri. Soluţia strategică de ieşire din criza actuală este ieşirea din ciclul autorităţii.
6. Etc ...
Raportul integral poate fi descărcat de aici.

Voci uitate – Gheorghe Dinică





joi, 24 martie 2011

Voci uitate - Anca Agemolu





Spaimele lui Băsescu

Preşedintele Băsescu are spaime. E îngrozit că întoarce criza!

(Tot e bine. Cât timp nu e îngrozit că ar putea să fie întrebat ceva, la modul cel mai oficial, de către un procuror indiscret, e bine. Chiar foarte bine.)

Din cele spuse de dom’ prezident rezultă clar că România nu mai e în criză. Fiindcă, altminteri, cum s-ar putea întoarce criza? Cum se poate întoarce cineva, sau ceva, în locul din care nu a plecat niciodată? Sau, poate, şi criza e ca Băsescu: se mai întoarce, din când în când, la popor. Cu curu’.

Eu aşa cred: că Băsescu n-a fost niciodată în criză. În criză am fost noi, ăialalţi, pulimea. Şi da, la noi poate orice, inclusiv asta. Să se întoarcă criza fără să fi ieşit din ea. Asta trebuie să fie.

Înţeleptul de la MECTS

Dintre toate javrele personalităţile care compun haita portocalie, Guvernul României, cel mai idiot inteligent pare a fi sinistrul ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu. Posesor al unui pedigree CV de invidiat, absolvent de 11 clase, al unor reputate instituţii de învăţământ superior din străinătate, sinistrul ministrul Refuzake Funeriu nu pierde niciun prilej pentru a ne demonstra imbecilitatea înţelepciunea sa.

Întrebat fiind cu privire la lefurile, şi aşa diminuate, mărite cu 15%, ale profesorilor din judeţele Botoşani şi Suceava, sinistrul ministrul Funeriu a dat cel mai idiot inteligent răspuns cu putinţă: a tăcut.

Da’ unde era doamna educatoare?

miercuri, 23 martie 2011

Leapşa cu muzica de film

Am primit de la Lilick o leapşă, cu privire la muzica de film preferată. Şi ... am ales. Ierarhia e mai mult sau mai puţin aleatoare. Aşadar:

1. Nicolae Kirculescu – Moment muzical pentru pian şi orchestră. Este vorba de genericul emisiunii „Teleenciclopedia” (de la min 2.06 încolo, cred). Da, ştiu, „Teleenciclopedia” nu este un film, nici măcar unul documentar, ci o emisiune de televiziune compusă din ami multe filme documentare. Ok, şi? „Teleenciclopedia” a fost, vreme de mulţi ani, unul din puţinele motive, poate singurul, pentru care eu şi, probabil, multe alte sute de mii de români se simţeau îndemnaţi să deschidă televizorul. Săptămână de săptămână, aşteptam cu încredere reîntâlnirea cu „Teleenciclopedia”, cu muzica pe care tocmai o ascultaţi, cu vocile speciale, cu un timbru aparte, ale prezentatorilor: Moţu’ Pittiş, Mariana Zaharescu sau Lucia Mureşan.



2. Mikis Theodorakis – Zorba. Cu un Anthony Quinn inegalabil. Celebra scenă a dansului începe din minutul 6.30. De unde vine muzica? Muzica vine de pretutindeni şi de nicăieri. E o descărcare de energie nervoasă şi fizică, o capodoperă, o nebunie. Şi cinci mii de ani de istorie balcanică.



3. Ei, da, a fost una dintre actriţele mele preferate ... în tinereţe ... Nevena Kokanova. Sunt şi aici, probabil, nişte amintiri: decorul sărăcăcios, chiar meschin, "mileul" de pe masă (mai lipseşte peştele de sticlă) şi doi oameni care nu se pot iubi ... dar se iubesc. Şi ... ce-ar fi de spus? Nimic, priviţi şi ascultaţi.



4. Muzica lui Yevgheniy Doga pentru Tabor uhodi v nebo (sau Şatra, cum a fost cunoscut la noi), e pur şi simplu ... nu ştiu cum s-o descriu. Dragoste şi pasiune la un popor de nomazi. Şi ceva din nemărginirea stepei ruseşti. O realizare de geniu a regizorului Emil Loteanu. Ei, şi chiar dacă Loli Phabay – Hop, hop, hop mi se pare cea mai cunoscută secvenţă muzicală, eu prefer, totuşi, prologul:



5. Şi, nu în ultimul rând ... Lyudmila Gurchenko. Poate nu o atât de mare cântăreaţă, dar o actriţă exemplară, şi o femeie foarte frumoasă ... Şi ... greu de ales o secvenţă reprezentativă. Dar, pentru că nu vreau să-mi alung şi ultimii vizitatori, iat-o pe Lyudmila Gurchenko interpretând rolul principal din filmul „Mama” realizat după povestea „Capra cu trei iezi”. O realizare excepţională, o bijuterie a filmelor pentru copii. (Nu ştiu a cui e vocea în română. Varianta în rusă e aici.)


luni, 21 martie 2011

Ce se întâmplă, totuşi, în Libia?

Oficial, Gaddafi a devenit indezirabil comunităţii internaţionale fiindcă a folosit armata împotriva propriului popor. Popor care a ocupat, cu mâinile goale, la un moment dat, aproape întreaga ţară, mai puţin capitala Tripoli. Oare cum vor fi reuşit rebelii acest lucru?

Cine sunt, de fapt, rebelii? Conducătorul lor e un fost ministru de-al lui Gaddafi. Nu de acum patruzeci de ani, ci de acum câteva săptămâni.

Se pare că, urât de poporul său şi neavând suficiente forţe pentru a-i învinge pe rebeli, Gaddafi a tocmit mercenari străini. Aşa aţi auzit la televizor, nu? Ei, dar cine l-a ajutat şi îl ajută pe Gaddafi cu aceşti mercenari, sau cel puţin cu vreo 50.000 dintre ei? Vă ţineţi bine? Atunci daţi click aici.

Comentarii?

duminică, 20 martie 2011

Un gest impardonabil

Dacă ceea ce scrie aici e adevărat, atunci domnul eurodeputat PSD Adrian Severin a oferit PDL o „vacă de muls” cu ugere mult mai mari decât cea a apartenenţei lui Dan Voiculescu la fosta securitate.

Ce să spun? Sper să se dovedească a fi o minciună, mă rog, o dezinformare. Dacă nu e aşa, sper că domnul Severin să aibă nişte explicaţii extrem de serioase ale unui asemenea gest. Iar dacă nu e aşa, singurul lucru cât de cât onorabil pe care l-ar mai putea face Adrian Severin ar fi să-şi anuţe neîntârziat retragerea din viaţa politică, asta implicând şi demisia din PSD.

„Neîntârziat” înseamnă înainte ca PDL să exploateze politic acest incident şi înainte ca acest lucru să-i fie cerut oficial de către conducerea PSD sau de aceea a USL, dacă îi va fi cerut.

Sper ca domnul Adrian Severin să aibă luciditatea de a face ceea ce este cel mai bine pentru propria persoană, pentru partidul căruia îi aparţine şi, de ce nu, pentru România.

sâmbătă, 19 martie 2011

Kedves Attila,

Destinatarul acestei scrisori este ministrul sănătăţii, Czeke Attila. Expeditorul este necunoscut, dar, după ton, este fie un prieten apropiat, fie un şef, fie ... nu se ştie cine, dar ce importanţă are? Important este mesajul, nu?

Oameni călcându-se în picioare pentru a putea cumpăra un kilogram de zahăr la jumătate de preţ. E frumos?


Ei, cum dracu’ să fie frumos? Şi, dacă nu-i frumos, ce-i de făcut?

Să dăm o lege: nimeni nu are voie să vândă zahăr prea ieftin! Şi gata! Nu, nu merge. Găsesc comercianţii soluţii. Vând la pachet, zic: un kil de zahăr, la preţ normal, şi două pachete de biscuiţi moca. Şi să vezi atunci păruială şi omor! Nu, nu merge.

Atunci? Atunci, să facem o campanie. Să-i învăţăm pe oameni că nu-i frumos. Nu-i frumos să se-mpingă, să-şi rupă hainele, să dea buluc. Cu o singură excepţie: atunci când e vorba de exercitarea dreptului la vot, că atunci e vorba de spirit civic. Când e vorba de vot, da, să meargă, să meargă şi să voteze şi de zece ori, în zece secţii, tot ce-i portocaliu, să nu ierte nimic! Nimic-nimic! Că doar pentru ţară o fac!

Mişto idee. Ştiu pe unul care are în minte şi-un banner bengos, tot ceva cu-o frunză ... şi nici nu vrea mult, l-ar lăsa şi cu-o sută de mii, că-i criză. Da, cred că, dac-aranjează Nuţi, îl ia şi la optzeci, că ştie Nuţi să-l convingă. 

Da ... dar, se pare că nu prea ar merge ... A, nu, nu campania, campania ar merge brici, dar educaţia n-ar merge. Că ăştia-s needucabili. Că, dacă-i zici unuia: de ce pui, bă, nesimţitule, două linguriţe de zahăr, în ceaiul cu care îţi însoţeşti biscuiţii de la guvern, pune şi tu una, sau niciuna, nu vezi că-i criză? ar fi în stare să-ţi dea şi una-n cap şi să-ţi spună că, în afară de ceaiul şi de biscuiţii ăia, nu mai pune nimic în gură toată ziua ... ce oameni, dom’le. N-ai cu cine, zău aşa. Poţi să le tai şi pensiile, poţi să le faci ce vrei, ei nu se schimbă şi gata. Comuniştii dracului! Moguli împuţiţi! Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

Bun, şi-atunci chiar nu-i nimic de făcut? Chiar suntem blestemaţi, să râdă străinii de noi ... râd destul de noi, de politicieni, dar să râdă şi de români, aşa, în general? Să-mi bată mie obrazul: bă, vi i-am băgat pe ăştia în UE, da-învățați-i şi voi să se poarte ... hă, hă. Cine, io? Io să-i învăţ, da' ce io-s profesor?

Ei, dar tot gândindu-mă eu aşa, de-odată mi-a picat fisa! Am privit problema din alt unghi: cine sunt, sau cum sunt, sau cum se cheamă oamenii care niciodată, sub niciun motiv, nu s-ar bate, la modul cel mai fizic cu putinţă, pentru un kil de zahăr? Dacă există, fireşte. Dar există, există, şi se cheamă ... diabetici. Asta este! Da, da, diabeticii sunt acei oameni care, sub niciun pretext, nu se iau la omor pentru un kil de zahăr! Aşadar, ia să vedem cum stăm cu diabetul.

Stăm prost. Chiar foarte prost. Ia uite-aici: la români, depresia e mai frecventă decât diabetul. Adică, diabetul e mai rar decât depresia, nu? În puii mei, chiar aşa de rău stăm?

Băi, Attila, ce dracu faci, acolo, la minister, dormi în papuci? Tu nu vezi, mă, că românii nu mai au diabet, ce dracu’ ai făcut cu diabetul, l-ai vândut, l-ai concesionat, acu, pe bune, cum s-a ajuns aici, Attila? Adică să fie mai mulţi deprimaţi decât diabetici? Păi, măi, Attila, eu de când sunt, n-am văzut român deprimat. Am văzut români proşti, cu duiumul, leneşi, cât încape, nesimţiţi, nu mai vorbesc, iar hoţi, ce să mai spun? Da’ deprimaţi ... deprimaţi nu. A, da, am cunoscut, e drept, vreo doi care ziceau că-s deprimaţi, dar, doar ziceau, atât ... unul era chiulangiu, celălalt alcoolist. Mmm ... uite: se duce unu’ la vot şi pune ştampila pe ăl portocaliu, da? Poţi să zici că-i deprimat? Nu, poţi să zici că-i nebun, sau că-i dus cu sorcova, că-i bandit sau iresponsabil, mă rog. Da’ deprimat poţi să zici că este? Poţi să zici că-i deprimat? Nu, cum să fie deprimat?

Măi, Attila, în ce limbă să-ţi vorbesc? Uite, românii nu fac depresie. Pur şi simplu, nu fac depresie. Pentru că nu fac, pentru că aşa sunt ei, pentru că sunt imunizaţi. Uite, ia un neamţ, un elveţian, un suedez, un japonez, un ce-vrei-tu, şi adu-l în România. Rus nu, pentru că, fiind prea beat, n-are rost. Nici ţigan, că din ăştia avem destui, dar, în rest, orice, chiar şi ungur, da? Bun, îl aduci în România, îl laşi să trăiască ... şi ce face? Păi, ce să facă? Ori „se dă pe brazdă”, se face, cum s-ar zice, român, adică: se-nvaţă cu micii, cu berea, cu ţuica puturoasă, cu chiulul, cu şpaga, cu curvele, cu drumurile, cu moţiunile de cenzură, cu Băsescu, cu tot ceea ce caracterizează eterna şi fascinanta Românie, ori nu se adaptează, şi-atunci face depresie şi dă colţul. Măi, i-aşa, sau nu-i aşa?

Şi dacă-i aşa, şi dacă românii nu fac depresie, că nu fac, şi, dacă, totuşi, sunt mai mulţi depresivi decât diabetici, atunci e groasă rău, Attila. Nu-ş ce-ai făcut, dar nu-i bine. Fă ceva, să aibă şi românii ăştia diabet, c-aşa nu se mai poate!

joi, 17 martie 2011

Despre educaţie (7): sistemul trebuie desfiinţat!

Citesc şi nu pricep: profesorii nu pot face grevă în perioada examenelor naţionale. E o constatare? Vai, nu e o lege. Lege?! Ce fel de lege? Care e rostul acestei legi? E „pe bune” sau e o băşcălie?

Întreb toate aceste lucruri pentru că nu pot să-mi imaginez că profesorii din România ar putea boicota bacalaureatul sau examenul de la sfârşitul ciclului gimnazial. Pur şi simplu, nu pot. De douăzeci de ani, aud aceeaşi placă: grevă generală, boicotarea examenelor naţionale, îngheţarea anului şcolar, şi aşa mai departe. Şi? Şi nimic. Simple declaraţii, nesusţinute de niciun fel de realitate.

Sincer, cred că mai uşor i-ar fi unui paraplegic să câştige un maraton sau să facă nu-ştiu-ce acrobaţie pe sârmă decât profesorilor din România să organizeze o îngheţare a anului şcolar sau o boicotare a examenelor naţionale. Fiindcă, dacă ar fi putut să o facă, ar fi făcut-o, cu siguranţă, anul trecut, când au fost îndeplinite toate condiţiile. Astfel, profesorii au trecut, în mod direct, de la un +50%, promis, dar niciodată neonorat, la -25% (pe hârtie, fiindcă, altfel, dar scăderea a fost mult mai mare). Plus rânjetul idiotului de serviciu, ca extra-bonus. Dar, nimeni şi nimic nu i-a putut determina pe profesori să boicoteze examenele naționale, deşi sindicatele au făcut mare tam-tam pe această temă. De ce? Fiindcă, în fiecare din cele câteva cazuri izolate de profesori care au refuzat să participe la aceste examene, s-au găsit imediat persoane care să-i suplinească. Nu una, nu două, ci de la trei în plus. Şi bineînţeles, tot profesori. Colegi de-ai celor care au ales varianta protestului.

Dar, cum a fost posibil aşa ceva? Ei, uite că a fost, şi asta fiindcă profesorii din România nu sunt, nu mai sunt altceva decât nişte epave eşuate în portul neputinţei şi al nepăsării. Ăştia sunt, de fapt, profesorii din România, incompetenţi, şpăgari lipsiţi de orice urmă de integritate, laşi, chiulangii şi lipsiţi de responsabilitate. Sunt „săraci”, criza i-a lovit din plin, şi au fost nevoiţi să renunţe la orice fel de „extravaganţe”, la tot ceea ce „costa” prea mult: au renunţat, în primul rând, la caracter. Da, s-o spunem pe şleau, profesorii din România sunt lipsiţi de caracter. Cea mai mare lipsă a profesorilor din România este caracterul. Ca a întregii societăţi, de altfel. Iar efectele sunt dureros de evidente. E ca în agricultură: România ar putea să hrănească optzeci de milioane, dar e total dependentă de importuri. De ce? Fiindcă nu avem aia, aia, ailaltă? În primul rând, pentru că nu avem caracter, nu avem integritate. Mă refer, fireşte, la clasa conducătoare, la cei care pot lua decizii, dar, în egală măsură şi la cei care, prin votul lor nefericit, le-au oferit această putere.

România ar putea ... Da, România ar putea multe, ar putea oferi o pregătire cu adevărat exemplară tinerilor săi. Nu, nu zic să scoată „genii pe bandă rulantă”, poate că asta e un pic mai greu, şi poate că nici nu e dezirabil: dacă suntem toţi genii, cine mai desfundă toaletele? Dar, nici aşa, ca acum, nu e bine deloc. Fiindcă, iată, peste trei sferturi din elevii români sunt analfabeţi. Analfabeţi ştiinţific, e adevărat, adică ar putea să ştie să scrie şi să socotească, dar fără niciun folos, fiindcă nu înţeleg nimic din ceea ce citesc, nu ştiu să ancoreze cunoştinţele, nu ştiu să facă o conexiune, să producă un raţionament, să efectueze o deducţie, să emită o ipoteză şi să o verifice etc. Nu, elevii din România, şi mă refer la cei mai buni, ştiu, eventual, să repete papagaliceşte câteva fraze al căror înţeles le scapă, ca, de altfel, nu numai lor, ci şi profesorilor lor.

Cum să nu se înghesuie profesorii la bacalaureat? Păi, ştie cineva ce sume se vehiculează acolo? Cât ia preşedintele, vicepreşedintele, membrii, cât mai ajunge şi la supraveghetori? Cum? Nu se ia, nu se primeşte nimic? Vai de capul vostru! Înseamnă că trăiţi pe altă planetă, nu în rromânica noastră. Sunt cazuri în care un simplu supraveghetor câştigă, într-o singură sesiune de bacalaureat, echivalentul salariului său pe  o lună Şi-atunci cum să boicoteze bacalaureatul, ce-i nebun? Şi-atunci înţelegem, cred, cum este posibil ca trei sferturi dintre elevi să fie analfabeţi, dar să absolve, totuşi, cu succes, un liceu, o facultate, să facă un master sau – de ce nu? – chiar un doctorat etc.

În ceea ce îi priveşte pe elevii buni, cei cu adevărat buni, vârfurile, ei pot fi, într-adevăr, extrem de buni, dar nu au nicio legătură cu sistemul naţional de învăţământ, cu ăla oficial, ci doar cu cel paralel, semilegal, al meditaţiilor şi pregătirii particulare. Şi cu munca lor, cu efortul, cu truda lor, fireşte, dar nu cu şcoala pe care o frecventează şi cu programul/cerinţele acesteia. Nu e aşa? Cunoaşteţi vreun olimpic naţional sau internaţional ale cărui rezultate să fie bazate exclusiv pe ceea ce a învăţat la şcoală şi pe efortul propriu? Nu, nu-mi spuneţi numele lui, nici materia la care excelează, ci comunicaţi-mi doar faptul că există aşa ceva. Eu unul am întâlnit mulţi olimpici, dar toţi, absolut toţi făcuseră multe-multe ore de pregătire suplimentară cu profesori particulari.

Cei 25% dintre elevi care nu sunt cu totul analfabeţi, cine credeţi că i-a produs? Sistemul „oficial” sau cel paralel, al meditaţiilor? Întreb şi eu, aşa. Or fi 25% elevi care se meditează? Sau câţi?

Acesta este adevărul despre sistemul naţional de învăţământ. E un dezastru, o catastrofă mai mare decât cutremurul din Japonia. Fiindcă japonezii îşi vor reveni cât de curând, dar noi, nu. Cu un asemenea sistem educaţional, nu sunt şanse.

Şi, totuşi, ce învaţă elevii din România, în şcoală? Sau nu învaţă chiar nimic? Ba da, învaţă, şi încă foarte multe, dar nu lucruri din alea care să-i ajute, care să-i facă să devină nişte cetăţeni mai buni, mai împliniţi, mai fericiţi etc., nu, nici vorbă, ei învaţă cu totul altceva. Ce anume?

Învaţă, de exemplu, că e foarte „bine”, foarte „frumos”, foarte „uman” să „ungă roata”. Nu că aia n-ar merge, oricum, dar „unsă” e cu totul altfel. Uite un caz: 17 profesori că l-au trecut clasa pe anume elev care nici nu a trecut pe la şcoală. Că ăla e fiul lu’ nu-ştiu-cui, nici nu mă interesează. Sau, poate că ar trebui să mă intereseze, nu ştiu. Fiindcă e vorba de fiul unui mare mahăr, unul din şmecherii îmbogăţiţi după revoluţie. Şi fiindcă, aproape sigur, în acest caz, roata a fost „unsă” din belşug ...

Da, asta învaţă copiii în şcolile din România. Şi mai învaţă că nu contează. Ce nu contează? Nimic nu contează. Nu contează că unii învaţă, iar alţii nu. La sfârşitul ciclului, toţi vor absolvi şi, probabil, cei din urmă vor avea cele mai mari medii. Nu contează dacă frecventezi sau nu cursurile. Nu contează dacă eşti conştiincios sau nu, dacă îţi faci sau nu temele, dacă respecţi regulamentul şcolar sau dacă îl încalci ori de câte ori ai ocazia. 

Ei învaţă toate acestea pentru că asta văd că se întâmplă în lumea profesorilor. Cu cât un profesor e mai chiulangiu, cu cât lipseşte mai mult de la ore, sau, dacă vine, le face în bătaie de joc, cu atât e mai important şi apreciat, şi cu atâta ia mai mulţi bani. Un astfel de profesor nu chiuleşte, pur şi simplu, de la ore, el este doar încărcat de sarcini şi responsabilităţi, fie predă la vreo şapte facultăţi, fie e membru în nu-ştiu-ce comisii şi comitete, de la ale căror lucrări nu poate, fireşte, lipsi, fie e director, inspector, formator, metodist, sau dracu’ mai ştie ce.

Învaţă că lumea în care trăiesc nu are niciun fel de principii, că a fi şmecher şi găunos nu mai e demult un defect, ci o calitate, şi încă una foarte importantă ... şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din ceea ce se numeşte „curriculum ascuns”, din ceea ce, teoretic, nu e formalizat, şi nici n-ar trebui să se înveţe, dar se învaţă, totuşi, al dracului de bine, iar dezvăţul e, fie extrem de lung şi anevoios, fie de-a dreptul imposibil.

Societatea noastră e una strâmbă, iar strâmbătatea ei generează suferinţă. Fiindcă, oricât de canalie ai fi, şi tot ajungi să fii deranjat, într-un fel, de această strâmbătate. Iar această situaţie e consecinţa lipsei de educaţie. Şi când, până şi un Băsescu ajunge să se plângă de aceste aspecte, înseamnă că situaţia e, cu adevărat, gravă. Mâine-poimâine o să-l aud şi pe Bercea Mondialu plângându-se de grobianismul şi mitocănia procurorilor ... asta dacă n-o fi făcut-o deja. Şi toate, toate, îşi au originea în lipsa de educaţie. Din păcate, şcoala nu furnizează educaţie. Şcoala nu furnizează cunoştinţe ştiinţifice, cum ar furniza ea educaţie?

Soluţia? Există vreo soluţie? Depinde. Dacă am ajuns, deja, în stadiul în care astfel de lucruri nu ne mai deranjează – şi sunt indicii că suntem pe-aproape - atunci nu există soluţie. Ce soluţie să fie? La ce? La ceva ce nu ne deranjează? Sau, nu ne mai deranjează?

Şi dacă nu am ajuns, deja, acolo? Atunci, altă soluţie decât desfiinţarea sistemului naţional de învăţământ nu văd. Nu, nu cred că există o altă soluţie. Sistemul este atât de degradat, de corupt, de ... cum vreţi să-i spuneţi, încât, pur şi simplu, nu (mai) poate fi reformat. Ce să mai reformăm? De douăzeci de ani reformăm într-una, şi unde-am ajuns? Adică sistemul educaţional naţional de-acum, cel din clipa aceasta, sistemul lui Funeriu, e mai bun, mai performant, mai ancorat în realitate decât cel din timpul Suzănicăi Gâdea? (Pentru cine nu-şi mai aminteşte, aceasta nu e altcineva decât sinistra ministresă din ultimul deceniu al domniei Ceauşeştilor, ingineră, ca şi Funeriu, şi despre care se povesteşte că ar fi întrebat retoric, după un concert la care a fost nevoită să asiste: de ce trebuie douăzeci de viori într-o astfel de orchestră, nu ajung numai zece, dar să cânte mai tare? Tot astfel, s-a întrebat şi Funeriu: la ce bun atâtea şcoli?).

Şi dacă nu am ajuns nicăieri, dacă tot ceea ce mai putem face este să constatăm că am eşuat lamentabil, dacă singurii cu care ne mai putem compara sunt cei din Zanzibar sau Burkina-Fasso, atunci la ce bun să mai menţinem acest sistem educaţional? (Pentru cei care ar vorbi, iarăşi, fără rost, de performanţele olimpicilor, reamintesc că aceştia nu sunt produsul sistemului, punct). Să-l desfiinţăm, pur şi simplu, aceasta este singura soluţie.

Nu, nu zic să dăm banii bisericii, dimpotrivă! Biserica e o altă instituţie în care statul nu ar mai trebui să bage niciun ban, dimpotrivă, s-o pună la taxe, ca pe oricare alta. Că nu-i necesar să avem nicio biserică. Nu, pur şi simplu, banii ăştia să rămână la oameni, dar să nu mai existe şcoală ... şcoală de stat, cel puţin. E România o ţară în care în care învăţământul e obligatoriu, cel puţin până la un anumit nivel? Este. Dar de ce învăţământul, şi nu educaţia? De ce nu educaţia?

Eu zic că e bine, şi necesar să procedăm aşa. Desfiinţăm învăţământul, rămâne educaţia. Stabilim nişte competenţe, sau cum vrem să le spunem, definim, aşadar, ceea ce ar trebui să ştie, să demonstreze, să fie un om după parcurgerea ciclului obligatoriu, şi tot ceea ce facem este să-l testăm. Nu, nu două probe scrise în două zile, ceva mult mai complicat, pe parcursul mai multor săptămâni sau luni, în care sunt observate şi evaluate şi anumite trăsături psihologice etc. Bun, examenul ăsta îl facem pe bune – pe bune, cu experţi internaţionali, cu tot ce trebuie. Şi fiecare om trebuie să-l promoveze până la 18 ani. Nu-l promovează, e problemă, fiindcă legea spune că e obligatoriu. Şi, dacă totuşi, nu-l promovează, ce-i de făcut? De la caz la caz, nu asta-i problema. Oricum, nu se pune problema să intre omul în puşcărie. Dar, interzicerea unor drepturi, da. Cum ar fi cel de a avea carnet de conducere. Sau, cel de a candida pentru o funcţie publică. Etcetera. Rămâne de văzut. Şi la fel să fie cu toate treptele de şcolarizare, până la doctorat şi post doctorat.

Bine, ar spune cineva, dar cum poate un om să înveţe, de unul singur, tot ceea ce este necesar pentru a promova un astfel de examen? Dar cine a pus această problemă? Dacă poate, da, o face, are părinţi, are internet, are prieteni, e problema lui şi a familiei. Homeschoolingul trebuie să devină o opţiune prevăzută expres în lege. Dacă nu poate, sau nu vrea, atunci poate frecventa orice şcoală, de aici sau de aiurea, sau poate face ce vrea. Ideea e să-şi promoveze examenele şi testările, pe baza cărora să poată primi diversele diplome şi certificate, nu şcoala pe care se presupune că a frecventat-o sau nu. Ar urma cursurile unei şcoli străine? Foarte bine. Dar testarea ar susţine-o în România, şi pentru România.

Şcolile din România? Societăţi comerciale, pur şi simplu societăţi comerciale. Plătitoare de taxe, ca toate societăţile. Şi ca toate bisericile. Taxe mici, simbolice, dar să fie, totuşi, taxe. Indiferent de forma de organizare, fie că e formă clasică, fie online, cu sesiuni face-to-face sau fără, fie în sistemul meditaţiilor de acum, nu contează. Şi, evident, ca şi în cazul societăţilor, nu băgăm consumatorii în consiliul de administraţie, nici consiliul local, astea sunt aberaţii. Nu, introducem, în schimb, contractul comercial. Clar, concis, la vedere, drepturi şi obligaţii de ambele părţi, modul de soluţionare a conflictelor etc. Asta e tot.

Altfel, ne ducem de râpă. Actualul sistem e mort. Pentru un mort nu se mai poate face nimic. În afară de o slujbă de pomenire, fireşte, dar atât. Sistemul e mort, iar oamenii care îl compun sunt, şi ei, din ce în ce mai morţi. Din păcate.

O ultimă precizare: sunt profesor. Sunt parte din sistem. Când am spus despre profesori tot ceea ce am spus, m-am gândit şi la mine. Poate, în primul rând la mine. Şi, trebuie să spun că mai există profesori exemplari. Din ce în ce mai puţini, pentru că sistemul îi rejectează. Sistemul încurajează doar mediocritatea, performanţa este, cel mult, tolerată. În aceste condiţii, ce să faci? Nebun să fii – şi, spre cinstea lor, mai există profesori „nebuni”, sau „aproape nebuni”, în sens profesional, desigur – pănă la urmă tot ajungi să te întrebi: pentru ce să mai stai? Şi, de aici, la evadare nu mai e decât un pas. Mulţi au ieşit la pensie, şi alţii se pregătesc. De pensie. Cei mai tineri se pregătesc de plecare. Plecare din sistem, din ţară, plecare oricum. Alţii activează, mai ales, în sistemul paralel, în cel al meditaţiilor. Mai rămân şi în sistemul oficial fiindcă de acolo îşi recrutează viitorii clienţi. Atât. Dar, de muncit, muncesc doar la meditaţii. De rămas rămân doar cei mediocri. Cenuşiii. Cei care nu au loc niciunde altundeva. Fariseii, leneşii, incompetenţii, cei lipsiţi de ambiţie, resemnaţii, sau cei lipsiţi de respect personal. Cu astfel de oameni se va face reforma învăţământului? Niciodată! Sistemul trebuie desfiinţat! Acum!

*
Mă gândesc ... ce-ar fi fost, oare, dacă, în loc să interzică greva profesorilor în timpul examenelor naţionale, reprezentanţii noştri s-ar fi gândit să interzică participarea, la aceste examene, a profesorilor, în mai mult de o sesiune la doi ani? Întreb şi eu, aşa.

miercuri, 16 martie 2011

Ghinionistul

„Frumoasa” din imagine se numeşte Orit Fox şi este, după cum se poate vedea, un dezastru al chirugiei estetice. Posesoare a celui mai „generos” bust din Israel, model internaţional şi actriţă celebră(?!), Orit Fox a fost, recent, protagonista unei întamplări care a făcut înconjurul lumii.

Jucându-se (?!), în cadrul unei emisiuni televizate ... daţi click şi urmăriţi filmuleţul.

Urmarea: binecunoscutul model a fost nevoit să facă un antitetanos. În schimb, şarpele a decedat. Probabil, nu i-a priit siliconul.

Asta este, când e să ai ghinion, ai. Şi nu te ajută nimic, nici măcar „sângele rece”, de care reptila nu a dus nicio lipsă.




marți, 15 martie 2011

Cine îşi uită istoria....

E silit să o repete. Nu eu am zis-o, nici nu ştiu cine a zis-o. Dar, are importanţă?

A fost, aşadar, ziua maghiarilor. Zi de mare şi firească (?!) bucurie în România. Mai ales pentru maghiari. Care au petrecut şi ei, cum s-au priceput. Sub privirile îngăduitoare ale statului român.



Astăzi, a fost doar un gest simbolic. Mâine?

sâmbătă, 12 martie 2011

Câteva lucruri despre longevitate

Cel mai puternic factor predictor unic al decesului timpuriu, la vârsta adultă, este reprezentat de divorţul părinţilor, în copilărie. Copiii crescuţi de părinţi divorţaţi au, în medie, o speranţă de viaţă cu aproape cinci ani mai mică decat cea a copiilor provenind din familii intacte. Ei sunt mult mai expuşi diferitelor tipuri de accidente violente, cancerului, atacurilor de cord şi accidentelor vasculare cerebrale. Pentru foarte mulţi oameni, cel mai traumatic şi dăunător eveniment al copilăriei este reprezentat de divorţul părinţilor.

Pe de altă parte, decesul timpuriu al unuia dintre părinţi nu pare să aibă un efect major asupra speranţei de viaţă, în condiţiile în care celălalt părinte i-a putut prelua sarcinile, şi s-a achitat onorabil de ele.

O fire deschisă şi un temperament vesel, exuberant, plin de viaţă nu sunt, întotdeauna, un lucru de dorit; persoanele mai sobre trăiesc mai mult.

Influenţa coeficientului de inteligenţă în stabilirea longevităţii pare extrem de mică; nu s-a putut stabili o corelaţie între cei doi factori.

Dincolo de zestrea genetică şi de diferite accidente mai mult sau mai puţin imprevizibile, se pare că factorul-cheie care predetermină, încă din copilărie, o speranţă de viaţă ridicată, este conştiinciozitatea, definită ca un mix de calităţi incluzând stăruinţa, prudenţa, munca grea (în sensul de stăruitoare), relaţii armonioase cu familia, colegii, profesorii, comunitatea, în general. Persoanele conştiincioase pot fi percepute ca fiind uşor obsedate şi ca făcându-şi prea multe griji, dar, graţie unei bune organizări, îşi rezolvă întotdeauna aceste probleme. La vârsta adultă, persoanele cu speranţă de viaţă ridicată au făcut mai multă mişcare decat celelalte, au dat dovadă de mai multă implicare în comunitate (de exemplu în sensul voluntariatului), au avut o carieră mai lungă şi mai înfloritoare, o familie mai sănătoasă, şi au fost mai optimişti. Ei nu au fost mai feriţi decât cei cu speranţă mai mică de viaţă, de diferite evenimente neplăcute, cum ar fi: pierderea soţului/soţiei (inclusiv prin divorţ), probleme în carieră, sau traume de război, dar au dovedit un mai mare echilibru, un optimism sănătos şi o mai mare capacitate de a trece peste aceste evenimente, de a se recupera mai rapid şi mai pe deplin. Pe de altă parte, persoanele pesimiste, nesigure, care „văd totul în negru”, s-au dovedit deosebit de vulnerabile la încercările vieţii şi, ca urmare, au avut o speranţă de viaţă mult mai mică. Nici cei foarte veseli şi degajaţi nu au avut mai mult noroc, deoarece mulţi dintre ei şi-au complicat permanent existenţa prin adoptarea unor obiceiuri şi deprinderi nesănătoase: alimentaţie dezechilibrată, fumat, consum de alcool, droguri, conducerea riscantă a autoturismelor etc.

Sunt concluziile unui foarte interesant studiu efectuat de doi psihologi americani, şi intitulat Proiectul longevitatea. O scurtă recenzie asupra acestui studiu găsiţi în The Wall Street Journal.

Când un părinte (sau un profesor) cere copilului conştiinciozitate, îi prelungeşte, practic, viaţa.

O declaraţie memorabilă

Nu ştiu cine a spus, prima dată, despre Români a că este „ţara curvelor virgine”, dar, oricine îşi aminteşte strigătele de „au furat, au furat” ale Robertei Anastase de la tribuna parlamentului, îşi dă seama că aşa este.

Justiţia din România l-a scos pe Dan Voiculescu securist. Omul zice, în continuare, că nu a fost, şi ameninţa cu un proces la CEDO. Nu ştiu ce vor zice ăia de la CEDO, şi nici nu are importanţă.

Despre colaborarea lui Dan Voiculescu, zis Felix, cu fosta securitate se vorbeşte, cred, de peste două decenii, timp suficient ca, în mintea oamenilor, să se sedimenteze atât de bine această informaţie, încât să devină adevărată. În mintea „omului de pe stradă”, Dan Voiculescu nu este altceva decât un securist „demascat”, şi, nimeni, niciodată, nu va reuşi să schimbe această percepţie ... cel puţin pe timpul vieţii acestuia. Din acest motiv, demersul la CEDO, dacă va exista un astfel de demers, va fi perfect inutil. În afară de a mângâia orgoliul lui Dan Voiculescu şi al altor câtorva români care au încredere în el, nu văd niciun efect.

Pe de altă parte, întâmplarea nu putea fi lăsată să treacă, aşa, „neconsemnată”, mai ales de aciea a căror imagine este, oricum, praf, din cauza lucrurilor pe care le-au făcut.

Dan Voiculescu a fost securist?! Vai! Atunci, şi Crin Antonescu, şi PNL-ul au o mare şi gravă problemă!

Dar, de ce? De unde şi până unde? Ce-are a face Crin Antonescu cu Dan Voiculescu?

S-a vorbit despre existenţa unui „dublu standard”, comparându-se cazul Voiculescu cu cazul Muscă, deşi, în mod absolut evident, deosebirile sunt ca de la cer la pământ. Trecând peste absoluta lipsă de logică a celor care fac astfel de conexiuni – Dan Voiculescu nu e, totuşi, membru al PNL, nu e, aşadar, în „curtea” lui Antonescu, cei care îl pot, eventual, „sancţiona” sunt colegii săi de partid – remarc, totuşi faptul că, înainte de ruşinoasa retragere din politică, Mona Muscă se făcuse cunoscută tocmai pentru ardoarea cu care „lupta” pentru lustrarea foştilor securişti. Şi-atunci, mă întreb, nu merita ea, oare, cu vârf şi îndesat, să i se întâmple ceea ce i s-a întâmplat? Pe câtă vreme Voiculescu n-a făcut asta niciodată, o fi având alte păcate, dar asta nu-mi amintesc să fi cerut: lustrarea foştilor securişti. Poate mă-nşel, dar nu-mi amintesc de nicio astfel de declaraţie.

Logica celor care au lansat astfel de atacuri nu are, însă, nicio legătură cu realitatea, ci, eventual, cu psihologia. Conform proverbelor „nu iese fum fără foc” şi „cine se scuză, se acuză”, Crin Antonescu ar fi trebuit să iasă destul de şifonat din afacere. Asta, dacă s-ar fi scuzat. Dar, spre neplăcuta surpriză a celor care au lansat aceste acuzaţii, Crin Antonescu nu s-a apărat. El a declarat:
Eu cu domnul Voiculescu - dacă vreţi să spuneţi aşa, pentru că nu-i personal cu domnul Voiculescu, e cu PC, dar eu îmi asum, nu sunt ipocrit, rolul major pe care Dan Voiculescu îl joacă în acest partid - am încheiat o înţelegere politică, din motive politice, farte clare, cu obiective politice foarte clare şi am încheiat-o ştiind că asupra lui Dan Voiculescu planează suspiciuni cât se poate de serioase şi am avut eu însumi convingerea că Dan Voiculescu, lucrând în comerţul exterior, unde a lucrat înainte de 1989, a avut o relaţie cu Securitatea. (...) Vreau să fac o majoritate - ăsta e scopul - cu Dan Voiculescu.
Din punctul meu de vedere, este o declaraţie cu adevărat memorabilă şi relevă un Crin Antonescu destul de deosebit de ceea ce am considerat eu – şi probabil nu numai eu – că este. Un Crin Antonescu echilibrat şi egal cu sine însuşi, şi care îşi asumă public colaborarea cu un securist dovedit.

Din acest moment, lucrurile sunt extrem de clare, sau ar trebui să fie. De o parte, Crin Antonescu, cu PNL-ul său, cu USL, cu bune, cu rele, cu tot ceea ce este, şi, de cealaltă parte, Traian Băsescu, cu PDL, cu UNPR, pardon, cu tot felul de „independenţi” ... şi cu cine s-o mai nimeri ... iarăşi cu bune (care-or fi alea) şi rele. Dacă PDL intenţionează şă mergă înainte, pe aceeaşi linie, cu „anticorupţia” şi „lupta împotriva mogulilor”, e treaba lui, opinia mea este că USL trebuie să îşi stabilească cu totul alte priorităţi, şi anume: dezvoltarea economică, creşterea nivelului de trai, crearea de locuri de muncă etc. Am spus priorităţi, şi nu obiective. Lustraţia, lupta împotriva corupţiei etc. sunt şi trebuie să rămână obiective ale USL, dar nu şi priorităţi.

PDL este un partid al minciunii şi ipocriziei. În decursul timpului, pedeliştii au exersat atât de mult arta minciunii, încât au adus-o la perfecţiune. Nimeni nu poate minţi cu atâta lipsă de răspundere, cu atâta neruşinare, cu atâta convingere, cum o fac pedeliştii ... toţi. Fiind atât de performanţi, nimeni nu îi poate învinge cu aceste arme. Dar, asta nu înseamnă că sunt invulnerabili, dimpotrivă.

Find fiu al minciunii, fiind creat din minciună şi ipocrizie, PDL-ul dispare, pur şi simplu, din orice mediu caracterizat de integritate şi curaj. Acestea sunt armele cu care poate fi învins PDL, şi doar acestea.

Dacă îşi doreşte victoria în următoarele alegeri, USL trebuie să ţină cont de aceste lucruri. Şi, Crin Antonescu pare să fi făcut un prim pas.

vineri, 11 martie 2011

Despre educaţie (6): mesajul unor tineri excepționali și un interviu deosebit

Eu pot, eu sunt magician!” – o frază dintr-o emisiune pentru copii, celebră printre mulți tineri de azi. O frază care din păcate în România se folosește prea mult, în prea multe cazuri, în viziunea prea multor oameni. În ultimii ani s-a construit o imagine denaturată a omului de succes. Folosind gratuit atribute gen „supradotat” s-a clădit percepția că oamenii se împart în două categorii: cei cu un talent înnăscut pe care ajung (sau nu) să și-l pună în valoare, și cei condamnați la mediocritate. Succesul este mai nou considerat un dar divin, nicidecum o masură a efortului fiecărui individ. Noi, „supradotații”, nu suntem de acord, și avem și motive.

Aceia dintre noi care au ajuns să fie numiți astfel știu că nu sunt fundamental diferiți de ceilalți. Declarațiile noastre însa nu au mare valoare pentru cei din jur, fiind de multe ori catalogate drept (falsă) modestie. Sperăm totuși ca unele dovezi științifice în acest sens să aibă mai mult succes; cu astfel de argumente venim noi astăzi. Conform unor studii din domeniul pedagogic, al căror pionier este K. Anders Ericsson de la Florida State University (SUA), un om are nevoie de un timp relativ standard pentru a învăța ceva foarte bine. Nu contează ce este acel ceva: poate fi istorie universală, mecanică cuantică, chirurgie cardiotoracică, cântat la harpă sau orice altceva. Mai mult, analizele științifice nu au fost capabile să detecteze niciun fel de diferență inerentă între oameni: performanța are ca surse principale munca și atenția, nu talentul înnăscut. Rezultatele studiilor vorbesc de la sine: poți învăța orice, indiferent de bagajul genetic. Trebuie doar să vrei cu adevărat. De exemplu, un matematician bun este de regulă creat prin expunerea la un set foarte mare de probleme; vechiul proverb „Repetiția e mama învățăturii” se aplică perfect. Desigur, nimeni nu neagă inteligența lui Albert Einstein sau aptitudinile sportive ale lui Ilie Năstase, însă cazuri ca acestea sunt rare și nu știrbesc cu nimic șansele ca orice om să exceleze în domeniul de care este pasionat.

Descoperiri ca acestea ar trebui să fie un duș rece pentru toți cei care încă se mai îndoiesc că pot ajunge în vârf. Cu toții trebuie să ne repetăm că putem să învățăm orice ne propunem, indiferent cât de greu. În plus, cu cât avansăm cu atât vom avea mai multa încredere în noi înșine. În final ne vom da seama că ceea ce îi face speciali pe așa-zișii „supradotați” este că au muncit mai mult. De fapt, dacă analizăm „supradotații” vedem că nu au multe în comun: unii sunt copii simpli de la țară, unii sunt oameni sofisticați de capitală; unii au posibilități financiare mult mai bune decât alții. Unul dintre puținele lucruri care îi unește este că sunt dispuși să investeasca timp și efort în idealurile lor. Să muncești pentru ceva în care crezi cu adevărat nu este cel mai ușor lucru din lume, dar aduce mereu satisfacții. Poate veți spune: „E ușor să vorbești atunci când ai deja reușite, dar e greu sa începi”. Să începi e mai simplu decât pare. Găsiți ceva ce vă place, acel ceva care contează pentru voi și pentru care sunteți dispuși să lucrați. Apoi fiți fermi în alegerea voastră și priviți întotdeauna înainte!

E ușor să ne consolăm spunându-ne „a reușit pentru că are o minte sclipitoare”; astfel ne scuzăm față de noi înșine pentru că noi n-am reușit. Aceasta este mentalitatea predominantă în România de azi – mentalitatea de care trebuie să scăpăm. Noi suntem exemple vii că se poate, și știm că o astfel de atitudine va da roade. Găsiți-vă o pasiune, concentrați-vă pe ceea ce vă place! Responsabilitatea pentru eventuale eșecuri va fi a voastră, însa meritul pentru succes va fi tot al vostru. Dacă acceptați această idee și începeți chiar acum să vă faceți cu adevărat singuri destinul, veți fi surprinși de rezultate. Într-un sistem care promovează fățis mediocritatea și “succesele” de peste noapte o așa schimbare poate părea imposibilă. Dar nu este. Cei mediocri nu pot să-i controleze la nesfârșit pe cei cu adevărat buni. În final, starletele îmbătrânesc și iși pierd suportul financiar, iar cei cu afaceri neortodoxe pot fi mereu falimentați de o criză economică. Ce ramâne? Ramân cei cu ambiție și entuziasm pentru o cauză personală – fiți voi aceia!

Acest apel este semnat de 30 de studenţi români cu rezultate de excepţie, care studiază în universităţi şi centre de cercetare din 11 ţări. Apelul este preluat de pe blogul personal al unuia dintre aceşti studenţi, şi anume Andrei Ştefan Anghel.

*
La doar 23 de ani, Andrei Ştefan Anghel este cercetător în domeniul biologiei celulare fundamentale la Harvard Medical School din Statele Unite. În urmă cu doi ani a publicat un studiu despre antioxidanţi în revista „Harvard Science". Alte două articole urmează să-i apară în această primăvară. Andrei Anghel crede că, în general, românii sunt plini de prejudecăţi şi acceptă cu greu descoperirile ştiinţifice.

Cotidianul „România liberă” a publicat astăzi un interviu de excepţie cu Andrei Anghel. Îl redau în întregime.

Ce te-a determinat să aplici pentru Harvard?

A.Ş.: În liceu am intrat foarte mult în contact cu mediul universitar românesc, mult mai mult decât majoritatea elevilor. În acest fel am putut să văd foarte bine cum anume funcţionează cercetarea ştiinţifică în România. Mi-am dat seama că, dacă vreau să învăţ să fac cercetare de cea mai înaltă calitate, trebuie să plec din ţară. Pur şi simplu metodele noastre de predare nu sunt destul de bune.

Dar ai făcut cercetare şi în cadrul Facultăţii de Biologie a Universităţii Bucureşti.

A.Ş.: La Bucureşti a fost foarte complicat să ajung să lucrez într-un laborator de biochimie. În general, la Facultatea de Biologie e foarte greu pentru un student de anul I să lucreze în cercetare. Eu aveam însă avantajul de a fi medaliat la Olimpiada Internaţională de Biologie, iar o parte din pregătirea mea a avut loc chiar la acea facultate, cu acei profesori. O doamnă profesor m-a ajutat să intru în zona de cercetare. Ştia că eu sunt o persoană ieşită din comun în ceea ce priveşte cunoştinţele mele şi dedicaţia pentru ştiinţă. Se poate spune că „am avut pile".Însă normal ar fi ca toţi studenţii de la secţia de biochimie să aibă posibilitatea de a lucra într-un laborator de cercetare. Cercetarea practică este indispensabilă pentru pregătirea unui om de ştiinţă.

Acesta este modelul aplicat de Harvard?

A.Ş.: Exact aceasta este viziunea celor de la Harvard. Când am ajuns aici, situaţia mea era diferită faţă de cea din România - nu ştiam pe nimeni. Cei de aici m-au încurajat însă şi m-au învăţat cum să intru în contact cu laboratoarele la care doresc eu să lucrez.

Cu ce alte probleme te-ai confruntat în timp ce erai cercetător al Universităţii Bucureşti?

A.Ş.: Spre exemplu, la un moment dat am avut nevoie de un reactiv mai deosebit, care costă câteva sute de euro (foarte puţin în domeniul cercetării). Ni s-a spus că îl putem avea, dar că trebuie să se facă o licitaţie publică şi îl vom primi în aproximativ şase luni. În laboratorul unde lucrez acum, când am nevoie de un reactiv completez un mic formular online, reactivul este comandat în ziua respectivă şi livrat în maximum o săptămână. Această diferenţă reflectă totala lipsă de viziune a celor care au făcut acest sistem în România. Cercetarea nu e ceva previzibil unde să poţi comanda tot ce ai nevoie de la început. Ca să îl citez pe Albert Einstein: „Dacă am fi ştiut ce facem, nu s-ar mai fi numit cercetare".
Un alt exemplu priveşte pregătirea ridicol de scăzută a majorităţii profesorilor. Nu cred că este normal ca un student de 19 ani abia ieşit din liceu să corecteze profesori universitari în ceea ce priveşte informaţii factuale. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată la Harvard, însă era ceva frecvent la Bucureşti. Cu excepţia unei singure profesoare, dna Carmen Postolache, un savant foarte bun, toţi făceau greşeli frecvente. Nu vreau să speculez asupra motivelor prin care ajunge un cadru didactic să predea o materie pe care nu o stăpâneşte. Însă îmi este clar că un sistem care a produs această situaţie bizară nu are ca scop oferirea unei educaţii cât mai bune studenţilor.

De ce omului de ştiinţă nu-i este bine în România?

A.Ş.: România este în general o ţară foarte intolerantă către orice este ieşit din comun. Românii au prejudecăţi foarte mari faţă de cei de alte rase, cei de alte orientări sexuale sau cei de alte credinţe religioase. Niciuna dintre aceste prejudecăţi nu are o fundamentare empirică, şi deci ele contravin principiului de bază al ştiinţei. În România majoritatea, fără să vrea, este antiştiinţă.

Se situează românii pe o poziţie antimodernitate?

A.Ş.: Să clarific. Ştiinţa înseamnă obiectivitate şi supremaţia dovezilor empirice. Trebuie să abordezi o problemă fără să laşi loc pentru prejudecăţi personale sau culturale. În România, ca în majoritatea lumii estice şi o parte din lumea vestică, multe prejudecăţi sunt considerate imposibil de dezbătut. Un exemplu local relativ inofensiv este tăierea porcului de Crăciun. Cumva la noi există ideea că doar pentru că aşa este obiceiul local o dezbatere nu poate avea loc. Cu alte cuvinte, „Cine eşti tu să îmi spui ce să fac?" Nu spun neapărat că a tăia un porc fără a folosi un soi de anestezic este imoral, însă spun că dacă nu eşti total deschis unei discuţii pe această temă şi nu accepţi că s-ar putea să nu ai dreptate ai o mentalitate „anti-ştiinţă".
Dacă sondajul CCSB din 2010 este reprezentativ şi într-adevăr 88% dintre români ar fi de acord cu pedepsirea prin lege a blasfemiei împotriva Bisericii Ortodoxe, atunci este clar că România este foarte departe de o atitudine pro-ştiinţă.

Conform unui studiu realizat în 2008, a reieşit că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului.

A.Ş.: Mai relevantă este altă părere din acel studiu: 60% din români sunt de acord cu afirmaţia conform căreia „ne bazăm viaţa prea mult pe ştiinţă, şi nu destul pe credinţă".
Mentalitatea oamenilor este o consecinţă a lipsei de educaţie în raţiune şi gândire critică. În liceu sunt predate doar diverse tipuri de informaţii şi metode de rezolvare a problemelor.
Să nu uităm că în România suntem încă în situaţia ciudată în care copiii primesc o „educaţie" în religie în şcolile plătite din impozitele cetăţenilor. În SUA, aşa ceva este strict interzis prin lege. În plus, această „educaţie" ia în majoritatea cazurilor o formă dubioasă a unei „şcoli de duminică", unde copiii nu învaţă despre conceptele filosofice ale religiilor lumii, ci despre ce scrie în Biblie. Pentru a putea să lipseşti de la aceste ore, trebuie să depui o cerere şi să te declari de altă religie sau ateu.
Afilierea religioasă este, desigur un drept fundamental. Însă hai să comparăm cu alt drept fundamental, dreptul de afiliere politică. Dacă mâine s-ar da o lege ca toţi copiii din ţară să facă o materie pe nume „Doctrina marxist-leninistă" (materie total legitimă în orice universitate), eu cred că toţi am fi foarte tulburaţi, chiar dacă s-ar specifica că părinţii pot depune o simplă cerere care să îi scutească pe copii de această materie. Ar fi îndoctrinare, pentru că un copil la vârsta de 7 ani nu poate să judece critic - el crede ce i se spune. Acum tot ce trebuie făcut pentru a vedea cât de ciudată este predarea religiei în şcolile publice este să înlocuieşti această îndoctrinare politică cu una religioasă. Cine crede că îndoctrinarea religioasă nu este o problemă serioasă, probabil, nu înţelege cât de important este subiectul religiei. Religia trebuie aleasă de fiecare individ în parte. Faptul că în România această alegere este înlocuită cu o îndoctrinare naţională finanţată de stat spune multe despre cum înţelegem noi să ne educăm copiii. Când ne vom lepăda de această atitudine, vom putea să facem progrese semnificative şi în privinţa procentului de geocentrişti din România.

Să revenim la mediul academic românesc...

A.Ş.: Acesta suferă de unele probleme foarte cunoscute, precum lipsa de finanţare. În România sunt numai o mână de centre de cercetare de calitate. Promovarea nu se face pe bază de merit, există un „nepotism ştiinţific". S-a făcut foarte multă vâlvă în ultimul timp despre faptul că profesorii bătrâni nu ies la pensie să „lase locul celor tineri". Mie această discuţie mi se pare de-a dreptul greşită. Peste tot în lume profesorii cei mai distinşi sunt în general în vârstă. Problema este că nu se creează niciodată posturi noi - nu ar trebui să aştepţi să îţi moară mentorul şi să îi iei locul.
În plus, în România este foarte greu să devii un om de ştiinţă de calitate. Asta pentru că la cursuri nu eşti învăţat despre scepticism şi obiectivitate, eşti învăţat doar să memorezi cărţi şi să rezolvi unele tipuri de probleme care nu au nici o legătură cu lumea adevărată. În plus, nu eşti învăţat să emiţi ipoteze sau să faci deducţii. Nu prea scoatem oameni de ştiinţă, dar avem ceva enciclopedii ambulante.

În 2009 ai publicat în Harvard Science Review lucrarea „Antioxidants: Not Heaven Sent" (Antioxidanţii nu sunt rupţi din rai - n.r.). Despre ce este vorba?

A.Ş.: S-au făcut foarte multe studii care au avut că obiectiv identificarea unui efect pozitiv al antioxidanţilor asupra diverselor boli. Incredibil pentru unii, majoritatea au concluzionat că antioxidanţii nu au nici un efect, iar câteva studii chiar au sugerat că antioxidanţii fac rău.
Recent, un grup de cercetători a studiat efectul unor suplimente cu antioxidanţi asupra unor oameni supuşi exerciţiilor fizice. În general, efortul fizic este sănătos din mai multe motive. Interesant în acel studiu a fost că aceste efecte benefice ale efortului fizic par să dispară în cazul celor care luau suplimentele de antioxidanţi. Mie mi se pare că literatura ştiinţifică este foarte clară în acest moment: dacă nu cumva ai o dietă extrem de inadecvată, antioxidanţii sigur nu îţi vor face bine şi este foarte posibil să îţi facă rău. Desigur, fructele şi legumele sunt sănătoase deşi conţin mulţi antioxidanţi, dar este probabil din cauză că acestea conţin şi mulţi alţi compuşi bioactivi.

Până în 2010 ai fost meditator privat în cadrul secţiei de consiliere de la Harvard . Ce presupunea aceasta?

A.Ş.: Este un program în cadrul universităţii prin care, dacă ai obţinut o notă suficient de mare la un curs, poţi în anii următori să dai meditaţii altor studenţi care iau acel curs şi au nevoie de ajutor.

Erai plătit?

A.Ş.: Da, acest program este subvenţionat de universitate: studentul care primeşte meditaţii plăteşte $8/oră, iar eu primeam $14/oră, universitatea plătind diferenţa.

Există un echivalent românesc al funcţiei de „meditator privat"?

A.Ş.: Nu există un echivalent românesc. Din păcate în România nu există nici un interes de a face un astfel de program, pentru că universităţile noastre nu sunt interesate de a mări performanţele studenţilor decât atunci când şi cadrele didactice au ceva de câştigat.

În ceea ce priveşte bursa pentru cercetare care ţi-a fost oferită de Harvard, ce presupune aceasta?

A.Ş.: Ajutorul financiar pe care îl primesc de la universitate ia în calcul banii pe care eu i-aş câştiga dacă aş avea o slujbă în campus. Eu am înlocuit această slujbă cu activitatea de cercetare, dar asta a însemnat că a trebuit să câştig de undeva diferenţa de bani pentru a îmi plăti taxele. Am primit diverse burse (Harvard College Research Program, Herchel Smith SURF, Pechet Family Award) în acest scop, iar atunci când nu am putut să aplic pentru nici o bursă am fost angajat al laboratorului, plătit de profesorul în al cărui laborator lucrez, din banii lui de cercetare.

joi, 10 martie 2011

Posesorul celui mai mic creier uman ar putea fi român

Este vorba de Lulu Ionescu, un bătrân despre care puteţi citi mai multe aici:

Cei de la National Geographic cred că acest om este posesorul celui mai mic creier uman de pe planetă. Oare cât de mic o fi: cât o nucă, sau cât o cireaşă? Oricum, nu are nicio importanţă, fiindcă:
Este blând ca un mieluşel. Pe acest omuleţ îl iubeşte toată lumea. Este prietenos, se apropie de oricine, e mereu cu zâmbetul pe buze. Se întristează doar când moare vreun bătrân al centrului. (...) Nu ştie a vorbi, dar ne mângâie, uneori chiar dansează.
Oups! Ce interesant! Nu ştiu cât de mare este creierul acestui bătrân, dar ceea ce face e absolut incredibil. Cum reuşeşte, oare, să se facă „iubit de toată lumea”? Eu ştiam că aşa ceva e imposibil. Nimeni nu poate reuşi să se facă „iubit de toată lumea”, chiar dacă are IQ-ul de 200. Şi atunci?
La ce bun să ai un creier uriaş dacă tot ceea ce poţi face cu el a să îţi asiguri o viaţă mizerabilă şi plină de frustrări? La ce bună o inteligenţă aproape de genialitate dacă singurul mod în care o utilizezi este pentru a face o viaţă cât mai urâtă ţie şi celor din jur?

Europa e o regiune privilegiată a planetei. Europenii sunt cei care au creat revoluţia industrială şi au râspândit-o peste tot în lume. Tot în Europa au înflorit literatura, poezia, muzica, artele vizuale etc., cu mult înainte ca alte popoare să se fi trezit din barbarie. Europa este leagănul filosofiei şi ştiinţelor. Europa este Europa.

Faţă de media planetară, europenii sunt mai bogaţi, au o longevitate mai ridicată şi, evident, sunt mai instruiţi. Europa reprezintă, şi astăzi, un pol de atracţie pentru mii şi milioane de imigranţi din ţări şi din zone mai puţin privilegiate.

Şi totuşi ... la ce bun? La ce bun toate acestea în condiţiile în care, la nivelul Uniunii Europene sinucigaşii au ajuns mai numeroşi decât victimele accidentelor rutiere?

Poate că, pentru a putea (re)învăţa să trăim, condiţia necesară ar fi un creier cât mai mic, poate cât o nucă, sau chiar cât o cireaşă. Cine ştie?

Apropo, cum e mai bine: să fii foarte inteligent, dar să fii condus de un idiot, sau să fii mai puţin inteligent, dar să ai un conducător aproape genial? Sau, poate, să fii român, că atunci le ai pe amândouă?

Religia nu este importantă

Leonardo Boff este un filosof brazilian, unul dintre întemeietorii aşa-numitei „teologii a libertăţii”.

În acest filmuleţ este redat un scurt dialog dintre acesta şi Sfinţia Sa Dalai Lama.

Într-o discuţie despre religie şi libertate avută cu Dalai Lama, cu intenţii ironice, dar şi din curiozitate, i-am pus următoarea întrebare:

„Sfinţia Voastră, care religie consideraţi că este cea mai bună?”

Credeam că va răspunde: „Budismul tibetan” sau „Religiile orientale, cu mult mai vechi decât creştinismul.” Dalai Lama s-a oprit, mi-a surâs şi m-a privit drept în ochi… fapt care m-a surprins deoarece era clar subtextul ironic al întrebării mele. Mi-a raspuns:

„Cea mai bună religie este cea care te apropie de Dumnezeu. Este cea care face din tine o persoană mai bună.”

Pentru a ieşi din încurcătura în care m-a pus acest răspuns înţelept l-am intrebat din nou:

„Ce anume ne face sa fim mai buni?”

El a răspuns:

„Tot ceea ce nu ne lasă indiferenţi la suferinţa aproapelui şi ne face să fim mai sensibili, mai detaşaţi, mai amabili, mai umani, mai responsabili, mai corecţi şi cinstiţi.”

„Religia care te face aşa este cea mai bună religie.”

Am tăcut pentru un timp, meditând uimit la răspunsul său irefutabil şi plin de înţelepciune. A continuat:

„Prietene, nu mă interesează de ce religie eşti şi dacă eşti credincios sau nu… Pentru mine, este important felul cum te porţi cu semenii tăi, familia ta, colegii de serviciu, prietenii tăi şi, în general, cu toată lumea.”
„Aminteşte-ţi că universul este ecoul acţiunilor şi gândurilor noastre.”

„Legea acţiunii şi reacţiunii nu se referă numai la fizică. Ea se aplică şi în relaţiile umane. Dacă faci bine în jurul tau, ţi se va răspunde cu bunătate. Daca te porţi cu răutate, vei primi răutate.”

„Cea ce ne spuneau bunicii este adevarat. Vei primi întotdeauna ceea ce le doreşti celorlalţi. Fericirea nu este în mâna destinului, ci consecinţa opţiunilor tale.”

Şi a adăugat:
„Ia seama la gândurile tale căci ele vor deveni cuvinte.
Ia seama la cuvintele tale căci ele vor deveni acţiuni.
Ia sema la acţiunile tale căci ele vor deveni obişnuinţe.
Ia seama la obişnuinţele tale căci ele iţi vor modela caracterul.
Ia seama la caracterul tău căci el iţi va condiţiona destinul,
Iar destinul va fi viaţa ta…”

şi

„Nu există religie mai mare decât adevărul."


Pentru cei care nu cunosc: budismul este singura „mare religie” atee. Mai mult un set de principii morale decât o religie propriu-zisă, budismul nu recunoaşte existenţa niciunui Dumnezeu, ci doar a „iluminaţilor”, care sunt şi rămân oameni, neputându-şi transcede această condiţie.

miercuri, 9 martie 2011

România în evul mediu

În mod cât se poate de evident, România este în Europa doar din punct de vedere geografic. Strict geografic. Din orice alt punct de vedere: politic, economic, social, cultural, religios etc., România se află la zeci sau sute de ani-lumină şi continuă să se îndepărteze rapid. De fapt, România se îndepărtează rapid de tot ceea ce s-ar putea numi lume civilizată. Pentru mine, această recădere în despotism şi barbarie este deopotrivă dureroasă şi inexplicabilă.

Au fost, pe rând: legea educaţiei naţionale, care condamnă poporul român la incultură şi primitivism, şi îl deznaţionalizează, legea pensiilor, prin care, în mod samavolnic, se naţionalizează, de fapt se confiscă proprietatea celor care, vreme de decenii au construit ceea ce se numeşte acum România (ce-a mai rămas din ea), şi care nu mai au posibilitatea să se apere, codul muncii, prin care românii de rând, angajaţii, sunt transformaţi în sclavi la cheremul marilor samsari economici, şi, în sfârşit, legea privind parteneriatul dintre stat şi biserică, prin care România este transformată într-o feudă a unor lideri religioşi.

Adoptarea acestei legi pune capăt aşa-zisului caracter laic al statului român.

Despre constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea ei nu cred că are rost să mai vorbim. Ştim cu toţii ce decizie ar lua Curtrea Constituţională în cazul în care această lege ar fi atacată.

Ca mai toate legile din România, şi aceasta are un caracter profund înşelător. Teoretic, legea stimulează desfăşurarea, de către instituţiile religioase, a unor misiuni de caritate, asistenţă socială etc.

Practic, efectul acestei legi va consta în faptul că statul va subvenţiona în proporţie de până la 80% proiectele sociale ale bisericii. Ce înseamnă asta?

Cum să subvenţioneze statul activitatea bisericii? De unde are statul bani? Evident, din taxe, impozite, accize, şi aşa mai departe. Adică din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Cu ce drept îmi ia statul bani pentru a-i distribui bisericii? Cu dreptul „fratelui mai mare”, evident.

Al doilea aspect. Există o cutumă a colaborării dintre biserică şi puterea politică a momentului, oricare ar fi aceea. Oare nu se rostesc, la fiecare slujbă, în fiecare biserică, rugăciuni pentru „conducătorii statului”, pentru „mai-marii oraşelor”, şi aşa mai departe? Este aceasta o acţiune politică sau nu? Ce treabă are biserica, o instituţie aşa-zis spirituală, cu mizeria politică de pe malurile Dâmboviţei? Şi, pentru ce ar trebui eu să mă rog pentru nişte infractori cărora le-ar sta mai bine într-un loc cu mai multă răcoare?

Nu cred că trebuie să spun prea multe despre implicarea politică a clerului. E un subiect arhicunoscut. Dar, vă daţi seama ce va fi din momentul promulgării acestei legi?

În al treilea rând, legea este făcută pentru a permite spălarea unor cantităţi uriaşe de bani. Să nu uităm că trăim în ţara în care orice proiect are costuri de trei, de cinci, sau de zece ori mai mari decât în orice stat civilizat. Concret, din fiecare 10 lei implicaţi, teoretic, într-un astfel de proiect, dacă se vor cheltui, în mod efectiv, 2 sau 3 lei pentru obiectivul propus, va fi mare lucru! Restul de 7-8 lei, se vor întoarce în buzunarele „băieţilor deştepţi”, fie ei clerici sau funcţionari de stat. Sau, vă gândiţi că va fi altfel?

E timpul să facem ceva. Ori plecăm odată din ţara asta împuţită, plină de nemernici, ori ne haiducim! Eu, personal, cred că a doua variantă e mai bună. Trebuie să terminăm odată cu această clică economico-politico-religioasă! Suntem, totuşi, în secolul XXI, nu?

Mai e ceva. Pentru o scursură precum Raluca Turcan e absolut normal să iniţieze şi să promoveze o astfel de lege. Dar, ce-au făcut, oare, ceilalţi „reprezentanţi” ai noştri? Iată ce au făcut: 254 voturi pentru, 7 împotrivă, 5 abţineri. Printre cei care au votat împotrivă se numără şi deputatul liberal Ludovic Orban, cinste lui. În rest, cred că toţi cei care au votat „pentru”, din indiferent ce motive, şi din indiferent ce partid, ar trebui împuşcaţi. De ce? Ei, asta e părerea mea, trebuie să o şi justific? Bine: ca să nu ne omoare ei pe noi, de asta.

UPDATE:
1. Câteva asociaţii civice cer preşedintelui Băsescu să nu promulge legea. Apă de ploaie! Preşedintele Băsescu va face exact ceea ce îi convine. Adică va promulga legea. În ceea ce îi priveşte pe români, majoritatea vor aproba legea. Fiindcă - nu-i aşa? – cea mai mare fericire este să o iei în numele Domnului. Cum nici pentru victimele Inchiziţiei nu era o mai mare plăcere decât aceea de a fi arse pe rug în numele Domnului, e acelaşi lucru.
2. Azi a avut loc un accident de circulaţie în urma căruia un preot, soţia sa şi fiica lor au murit. Maşina lor a fost lovită de o altă maşină condusă, coincidenţă sau nu, de un alt preot, beat. O fi şi ăsta un „semn”. Sunt prea multe jigodii „sfinte” care se simt chemate să trăiască fără să muncească, exclusiv de pe urma muncii „păcătoşilor” care muncesc pentru a trăi.