luni, 31 octombrie 2011

Are vreo importanţă?

Postarea „Criza alimentară nu va veni în România”, care conţinea şi o imagine considerată nepotrivită, nu mai există pe acest blog. De ce? Asta nu ştiu, si nici nu mă preocupă în mod deosebit. În orice caz, NU EU am şters postarea respectivă. Atunci cine? Repet: nu ştiu. Are vreo importanţă?

Orcum, cei care sunt foarte interesaţi de acea imagine o pot găsi cu uşurinţă pe net.

Hărţuirea la locul de muncă

În România, în condiţiile actuale, numărul celor pentru care serviciul reprezintă o corvoadă, al celor care se simt exploataţi, marginalizaţi, umiliţi, discriminaţi la locul de muncă, al celor care îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu fără vlagă, fără interes şi, de multe ori, şi fără speranţă, este dramatic de mare. Condiţiile crizei, disponibilizările masive, oportunităţile de muncă din ce în ce mai mici, datoriile acumulate în trecut, responsabilităţile familiale etc. sunt factori care i-au făcut pe oameni să accepte condiţii de muncă din ce în ce mai grele, mai obositoare, un program de lucru din ce în ce mai încărcat, cu din ce în ce mai multe activităţi/ore suplimentare, salarii din ce în ce mai mici şi, nu în ultimul rând, comportamente din ce în ce mai abuzive ale şefilor şi conducătorilor ierarhici. De aceea, mulţi, foarte mulţi români ar putea considera că sunt hărţuiţi la locul de muncă. Sunt sau nu românii hărţuiţi la locul de muncă?

Da şi nu, depinde de ce semnificaţie acordăm acestui cuvânt. Nu orice comportament abuziv al şefului constituie hărţuire la locul de muncă. De regulă, comportamentele abuzive ale şefilor sunt consecinţa unei pregătiri manageriale deficitare şi al unui stil de management de forţă, bazat pe stressul subordonaţilor. Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a fu Într-un astfel de sistem managerial, şeful e, pur şi simplu, prost, dar atât. E asemeni pedagogului care nu a citit o carte de pedagogie în viaţa lui, dar care crede sincer că singurul mijloc educaţional este bătaia, care e, oricum, „ruptă din rai” şi, în plus, în cazul său (şi nu numai) a funcţionat perfect (?!). Un astfel de manager crede sincer că singura strategie fezabilă pentru a-i determina pe angajaţi să fie mai eficienţi (?!) este să-i ţii într-un stress permanent, să-i tratezi într-o manieră umilitoare, să le reaminteşti mereu, de o manieră cât mai directă şi lipsită de echivoc, „cine-i şeful” şi cât de mare este puterea sa etc. Dar, repet, un astfel de stil de management nu este hărţuire!

Hărţuirea este o formă de agresiune mult mai perfidă, mai rece, mai ipocrită, decât cea prezentată anterior. Hărţuirea la locul de muncă este întotdeauna o manifestare a jocului de putere din organizaţia respectivă, este instrumentată întotdeauna de şeful respectivei instituţii/structuri/departament, în complicitate cu anumite persoane din instituţie (şi uneori, din afara instituţiei) – managementul bazat pe stress nu presupune existenţa aproape obligatorie a acestor complicităţi – şi este îndreptată întotdeauna împotriva unei singure persoane, urmărindu-se eliminarea sa din organizaţie/instituţie (la nevoie, chiar eliminarea sa fizică, sau punerea într-o situaţie în care să nu-si mai poată exercita niciodată anumite prerogative: o boală incurabilă, detenţia, defăimarea irevocabilă etc.). Cum, de multe ori, „ţinta” este o „persoană cu greutate”, liderul informal al unui grup mai mult sau mai puţin contestatar, „execuţia” victimei se poate solda şi cu „victime colaterale”, dar, repet, hărţuirea este îndreptată, la un moment dat, împotriva unei singure persoane.

Care sunt motivele care îl determină pe hărţuitor să procedeze astfel?

Primul şi cel mai important motiv este structura psihologică a hărţuitorului. Acesta este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită, perversă. Aceste caracteristici sunt parte înnăscute, parte dobândite pe parcursul experienţei de viaţă, din prima copilărie şi ulterior, dar aproape niciodată imputabile victimei. Hărţuirea are multe caracteristici asemănătoare vânătorii din lumea reală: e absurd să ne întrebăm de ce leul este crud, sângeros şi viclean – e aşa, fiindcă aşa e, fiindcă nu poate fi altfel, fiindcă este predeterminat genetic să fie carnivor, să se hrănească cu carnea şi sângele victimelor sale, aceasta e „natura” lui, iar „uciderea” cu sânge rece a victimei nu e nici rea, nici bună, e naturală, sau „în firea lucrurilor”. Dacă privim, însă, lucrurile, din punctul de vedere al victimei, vânătoarea nu mai este un lucru atât de „natural”, în orice caz, nu atât de „natural” încât s-o accepte „cu braţele încrucişate” – deşi, de multe ori, asta chiar se întâmplă, atât în „junglă” cât şi în „civilizaţie”: victimele îşi acceptă soarta pasiv. Uneori, victima e atât de puternică încat nu doar că scapă cu viaţă, dar mai aplică prădătorului o corecţie severă. Putem vorbi, aşadar, de un anumit pattern al hărţuitorului, de o predeterminare genetică şi socială a sa, hărţuitorul este şi rămâne hărţuitor chiar şi atunci când circumstanţele nu-i permit acest lucru, exact aşa cum un animal de pradă rămâne animal de pradă chiar şi atunci când doarme!

Al doilea motiv important este reprezentat de circumstanţe. Ca şi în lumea reală, hărţuitorul nu va ataca decât atunci când va avea o „victimă” în faţă, şi când va avea o poziţie favorabilă faţă de aceasta.

În firme şi organizaţii, de multe ori, agresiunile şi abuzurile sunt reciproce, adică nu doar „şeful” este abuziv cu subordonaţii, ci şi aceştia cu el. Abuzul subordonaţilor poate lua forme evidente, sau mai subtile (mici întârzieri, îndeplinirea aproximativă a sarcinilor de lucru, mici sabotaje, „uitarea nevinovată” a unor informaţii etc.), astfel încât, uneori, de cele mai multe ori, şi şeful se simte, la sfârşitul zilei de lucru, la fel de prost, la fel de sfârşit, ca şi subordonaţii săi. Dar, dacă în cazul unui management defectuos putem vorbi de astfel de interacţiuni reciproce, în cazul hărţuirii nu există niciodată aşa ceva. Hărţuitorul, persoana a cărei structură psihologică este aceea de hărţuitor, nu va declanşa niciodată un atac direct împotriva şefului său, decât, poate, în momentul în care are informaţia că, oricum, „zilele şefului sunt numărate”, când, da, ar putea poza într-un dizident şi un opozant al acestuia. Aşadar, orice „afront” adus „şefului” din partea unui subordonat nu este un act de hărţuire, ci mai degrabă, de „revoltă” (justificată sau nu).

Aşadar, hărţuitorul atacă întotdeauna de sus în jos, şi niciodată invers.

Tot legat de circumstanţe, vorbim de „calitatea” victimei. Aşa cum un bivol „tulbură” mai mult minţile unui leu decât un biet iepuraş, tot astfel, hărţuitorul este „stimulat” de diverse caracteristici ale victimei: „dimensiune”, reputaţie, calitate profesională etc. Prădătorii apreciază foarte mult „trofeele”.

Aşa cum un prădător din lumea animală simte nevoia de a vâna nu doar atunci când securitatea fizică sau alimentară îi este ameninţată, ci şi pentru „menţinerea tonusului”, tot astfel un hărţuitor uman va avea tot timpul o ţintă reală sau „de antrenament”, chiar şi în condiţiile în care eliminarea ţintei „de antrenament” nu îi va aduce niciun fel de avantaje.

În lumea animală, atacul prădătorului este precedat de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de „pândire” a victimei. De regulă, prădătorii din lumea animală au un spirit de observaţie deosebit, şi mizează foarte mult pe surpriză şi viteză. Lupta directă, în câmp deschis, precum şi urmărirea îndelungată nu sunt deloc avantajoase pentru un prădător, de aceea, acesta va face tot ce este posibil pentru a le evita.

Hărţuitorii de la locul de muncă procedează similar, de aceea, cu cât „lupta” se prelungeşte mai mult, cu atât cresc şansele victimei, şi, de asemenea, cresc şansele şi când sunt scoase în evidenţă anumite caracteristici ale confruntării, prin mediatizarea cazului. Atenţie, însă, de multe ori, media, din goană de senzaţional, poate face mai mult rău victimei!



În lumea animală, pentru ca un animal să poată juca rolul de „pradă” pentru un prădător trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi:
  1. Să aparţină altei specii, sau să fie „atipic”. În general, fenomenul de canibalism este rar în lumea animală, dar nu inexistent. De aceea, prădătorii vor evita, în general, să atace membrii aceleiaşi specii, sau vor ataca exemplarele „monstruoase” (bolnave, cu diformităţi, cu aspect diferit etc.)
  2. Rivalitatea şi concurenţa pe resurse. În această situaţie, animalele atacă pe toţi cei care le încalcă „teritoriul”, fie că sunt sau nu diferiţi. 
  3. Teama. Uneori, animalele atacă de teamă, pentru a nu fi ele însele atacate.
Hărţuitorii din lumea reală atacă din exact aceleaşi trei motive:
  1. Atipicitatea. În general, inconştient sau nu, managerii încearcă să creeze o organizaţie „după chipul şi asemănarea lor”, chiar dacă asta se traduce printr-o limitare a opţiunilor, o descreştere a productivităţii etc. De multe ori, managerii impun norme formale (regulamente), alteori normele sunt informale. De multe ori, normele informale sunt reflectarea unei personalităţi tiranice a şefului. Ca exemplu de norme informale, expresie a unei astfel de personalităţi dictatoriale a şefului, sunt cele cu privire la unele aspecte interzise expres prin legile ţării şi care, prin urmare, nu pot fi introduse în documentele organizaţiei. Ele se referă la interdicţii de natură religioasă, etică, sexuală, vestimentară etc. Interdicţiile informale pot fi deosebit de puternice în instituţiile publice, si, mai cu seamă, în cele din domeniul educaţiei, sănătăţii etc.
  2. Rivalitatea. Promovarea în sistemul public se face, de regulă, pe motive care nu au nimic de-a face cu pregătirea profesională, cu performanţa demonstrată, sau cu alte aspecte mai mult sau mai puţin obiective. Indiferent de cât de mult s-ar strădui unii să arate că acest lucru nu este adevărat, sau oricât de mult s-ar strădui să-l modifice (?!), adevărul este că, în general, promovarea în sistemul public se face pe criterii clientelare, de obedienţă politică – excepţiile confirmă regulă. De regulă, profilul psihologic al hărţuitorului se combină perfect cu cel al pupincuristului de carieră, astfel că, de obicei, nu-i este prea greu să obţină numirea în postul vizat, chiar atunci când niciun motiv obiectiv, de performanţă profesională, nu ar justifica acest lucru. Faptul că este numit, că ocupă postul de conducere respectiv, nu îi conferă automat, si competenţele necesare, iar hărţuitorul ştie foarte bine asta. Ca urmare, el se va teme permanent, de anumite „comploturi” puse la cale de rivalii săi, şi va căuta să-i elimine, prin orice mijloace. Hărţuitorul va tolera în jurul său numai persoane incapabile şi obediente. 
  3. După cum am arătat, hărţuitorul simte teamă chiar şi atunci când nimic nu justifică acest lucru, vede rivali acolo unde nu sunt, şi acţionează în consecinţă.
Prezenţa unui hărţuitor în fruntea unei instituţii/organizaţii are un efect devastator asupra acelei instituţii, pentru că hărţuitorul distruge şi îndepărtează cea mai valoroasă resursă a organizaţiei: resursa umană. Faptul că performanţa instituţională este mai greu de identificat şi apreciat în mediul public – bazat pe servicii oferite populaţiei – decât în mediul privat, unde economicul are un cuvânt mult mai greu de spus, este explicaţia faptului că, în mediul public fenomenele de hărţuire sunt mult mai frecvente, în timp ce în mediul privat are o incidenţă mai ridicată managementul bazat pe stress. În cazul unui mediu economic, acţiunile unui şef hărţuitor se concretizează imediat în cheltuieli nejustificate, slabă eficienţă economică şi, în cele din urmă, faliment (mai repede, chiar, decât în cazul managementului bazat pe stress), în timp ce în mediul public, preţul ineficienţei instituţionale este plătit de „beneficiari”, fie că aceştia sunt elevi – în cazul instituţiilor educaţionale, pacienţi – în cazul instituţiilor medicale, etc.

Arătam că unul din cele mai importante motive care pot sta la baza declanşării unei hărţuiri la locul de muncă este cel reprezentat de atipicitatea victimei, aceasta putând însemna, după caz, o credinţă religioasă „necorespunzătoare” sau absenţa oricărei credinţe, o orientare sexuală „necorespunzătoare”, apartenenţa la un anumit grup etnic etc. Cu toate acestea, cel mai puternic argument de atipicitate este reprezentat de  atitudinea onestă, dar critică, a victimei. Societatea românească, în ansamblul ei, este extrem de reticentă la aşa ceva. Şi aici nu este vorba (doar) de atitudinea unui şef incompetent, ci de a societăţii în general!

Vă aduceţi aminte prima explicaţie oferită de preşedintele Băsescu atunci când a fost pus în faţa filmului în care era prezentat lovind un copil? Nu, în primul moment, nu a negat fapta, asta s-a întamplat mult mai târziu, după ce a putut analiza în detaliu consecinţele unei atitudini sau ale alteia. În primul moment a spus: „o fi făcut el ceva, o fi vorbit urât”. Din nefericire, acest mod de a judeca lucrurile este caracteristic poporului român şi este un factor care ne ţine, încă extrem de departe de valorile culturii şi civilizaţiei europene. Sigur, când cineva este hărţuit, iar hărţuirea se concretizează într-un tratament discriminatoriu, într-o decizie ilegală etc., nu puţini sunt cei care, fără a se obosi să mai judece faptele, exclamă: „ei, o fi făcut ceva rău”. Şi chiar atunci când victima îşi prezintă, de o manieră strălucită, argumentele, tot vor fi fiind şi din cei care să exclame în continuare: „păi, n-am zis eu c-a făcut ceva rău, uite, uite e ...”, şi acum depinde, după caz: ateu (ba nu, satanist), sau pervers, sau ţigan, sau mai ştiu-eu-cum. Dar, de fapt, şi aceste „păcate” se mai pot ierta, dar să ai „gură mare”? Asta, nu, nu se poate ierta, nicicând, niciodată, astfel că victima poate ajunge în situaţia ingrată de a fi luată la refec chiar de cei mai apropiaţi prieteni, colaboratori, rude etc.: „cine te-a pus să vorbeşti / să scrii ...”. 

În general, hărţuitorii sunt înzestraţi cu o oarecare charismă şi pot trece, de multe ori, ca persoane „seducătoare”. De fapt, modul în care hărţuitorul ştie să opereze cu „emoţiile” unui anumit public este o componentă esenţială a „meşteşugului” ocupaţiei sale. Când un patron spune angajatului său: „stai la lucru cât vreau eu, iar dacă nu-ţi convine, te dau afară”, sigur avem de-a face cu un şef abuziv, cu un management bazat pe stress, dar nu pe o hărţuire. Nu e hărţuire, pentru că şeful este vizibil, îşi asumă identitatea, spune foarte clar „eu vreau”, „eu decid”, şi altele asemenea, acţionează, aşadar, frontal, pe câtă vreme hărţuitorul „stă la pândă” şi „învăluie”. Managerul abuziv din exemplul de mai sus este puţin impresionat de „impresia artistică” pe care o lasă, la o adică spune tuturor subordonaţilor acelaşi lucru, pe când hărţuitorul trebuie neapărat să lase o „impresie pozitivă”. Hărţuitorul adoră să pară concesiv şi îngăduitor, dar în acelaşi timp, „încărcat de responsabilitate”. El nu ia niciodată vreo decizie de sancţionare fiindcă „aşa vrea muşchii lui”, nu el face asta doar pentru că „e nevoit”, „e de datoria sa”, dar, „în sinea lui” (?!), el regretă „situaţia în care s-a ajuns”, îl compătimeşte pe angajat etc. Fireşte, hărţuitorul este un cabotin, ce altceva ar putea fi?

Care sunt etapele hărţuirii?

După alegerea victimei, aceasta trebuie să devină „receptivă”, aceasta însemnând o anumită diponibilitate pentru „a greşi”, la „indicaţiile” şi presiunile hărţuitorului, sau din „proprie iniţiativă”. Oricum, „cu vinovăţie” (că altfel nu mai poate fi sancţionată!!).

Pentru aceasta, hărţuitorul adoptă atitudine voit iraţională şi discontinuă, concretizată prin episoade „fierbinţi” sau „glaciale”, de natură să destabilizeze mental victima, care începe să se îndoiască de ea însăşi. Astfel, de exemplu, hărţuitorul pozează, alternativ, atât în „persecutorul” victimei, cât şi în „salvatorul” sau „învăţătorul” ei: victima a întocmit, astăzi, un document, bineînţeles, în mod greşit (deşi este identic cu cel întocmit ieri), şi, prin urmare, pentru a nu fi sancţionată, dar şi pentru a învăţa, trebuie să-l corecteze de îndată; când face acest lucru, procesul se reia, până într-un final când hărţuitorul devine extrem de conciliant şi acceptă documentul în formă iniţială, cu condiţia ca, totuşi, victima, să înveţe să-l întocmească „corect”. În funcţie de „talentul artistic” de care dispune, hărţuitorul se poate plânge de tot felul de lucruri, inclusiv de maniera în care este tratat de victimă, dar nu numai, de cât de mare este volumul de muncă pe care trebuie să-l susţină, şi de cât de „nerecunoscătoare” este victima etc. Scopul acestor „reprezentaţii”, făcute sau nu în prezenţa victimei, este dublu: pe de o parte, „captarea bunăvoinţei” celorlalţi, care „trebuie să înţeleagă” că victima are, într-adevăr, „o problemă”, precum şi culpabilizarea victimei, care trebuie „pregătită” în aşa fel încât să ajungă să se simtă ea însăşi vinovată într-o situaţie din care nu înţelege mai nimic.

Odată ce această etapă a fost realizată, tot ceea ce rămâne de făcut este declanşarea „atacului final” care trebuie să aibă ca efect îndepărtarea victimei din organizaţie. În acest moment, nu mai contează temeinicia acuzaţiilor care se aduc victimei, nu contează nici articolele sau paragrafele de lege invocate pentru justificarea sancţiunii, pentru că, la o analiză cât de cât atentă, se constată o discrepanţă ca de la cer la pământ între adevăr şi ceea ce este prezentat ca adevăr. Tot ceea ce contează este starea psihică a victimei, care se confruntă cu o atitudine reprobatoare din partea colegilor, prietenilor, cunoscuţilor, îşi asumă o parte din vină, are, prin urmare, o stare psihică extrem de proastă, marcată de episoade de deznădejde, de neîncredere totală şi, prin urmare, abandonează orice demers de dobândire a dreptăţii, se abandonează disperării, se prăbuşeşte total, cel puţin pentru o perioadă suficient de lungă pentru a pierde orice termen legal de reacţie.

Despre modul practic în care se realizează hărţuirea, voi mai avea, cred, ocazia, să vorbesc. Acum vorbesc puţin despre mine si despre cazul meu.

Nu am fost niciodată, cu adevărat, interesat de astfel de practici, până când nu am căzut eu însumi victimă unei astfel de practici. În timpul liber care a apărut, astfel, împotriva voinţei mele, am început să pregătesc apărarea şi, bineînţeles, contraatacul. Am fost, şi sunt, în continuare, interesat atât de aspectul legal al problemei, cat mai ales de aspectul psihologic: să înţeleg, în primul rând, ce mi se întâmplă, şi din ce cauză, care sunt rolurile diverselor persoane şi grupuri de interese etc. Am citit, în această perioadă - ei, am frunzărit, am extras ceea ce m-a interesat, n-am citit în întregime, „literă cu literă”, dar urmează – două cărţi, şi anume: Nelson Bouchard – Rezolvarea problemelor la serviciu, Ed. Polirom, 2006, şi Patrick Légeron – Cum să te aperi de stress, Ed. Trei, 2003. Sunt lucruri foarte interesante, idei deosebite, şi care se potrivesc „ca o mănuşă” situaţiei mele.

În plan practic, asta înseamnă următoarele lucruri:
  1. Că înţeleg perfect ceea ce mi se întâmplă, mă rog, în aspectele esenţiale, ceea ce este fatal pentru hărţuitor, care mizează, în mod decisiv, tocmai pe neînţelegerea situaţiei mele.
  2. Că am un tonus moral excelent, sunt conştient că nu sunt vinovat cu absolut nimic, şi pregătit să-mi expun argumentele într-o manieră extrem de clară şi convingătoare în faţa IŞJ – acu’, evident, depinde şi de faptul că vor dori sau nu să mă asculte, că vor dori sau nu să înţeleagă aceste argumente ... mă rog, sunt mai multe aspecte, dar
  3. Sunt perfect pregătit şi pentru un eventual eşec în faţa I.Ş.J. şi, evident, merg mai departe, nici nu se poate pune problema în alt mod.
Cam asta e. Cred că voi mai scrie despre hărţuire la locul de muncă, sunt lucruri foarte interesante, pe care ar trebui să le cunoască, zic eu, cât mai multe persoane care sunt sau ar putea fi supuse unei hărţuiri la locul de muncă.

Şi, poate, cine ştie, la un moment dat, se va produce o „revelaţie”, o „iluminare” la nivelul mentalului colectiv, în aşa fel încât să înţeleagă cât mai mulţi oameni că „a fi acuzat” nu e totuna cu „a fi vinovat”, că „a fi sancţionat” nu implică, în mod necesar, şi o culpă, mai mult, că „a nu face” sau „a nu zice nimic” poate reprezenta, de multe, de foarte multe ori, o vinovăţie reală, că nu răutatea celor răi e ceea ce ne distruge şi ne otrăveşte vieţile, ci indiferenţa, nepăsarea sau chiar tăinuirea celor buni. Poate că, într-o zi, nimeni nu-şi va mai aminti de proverbul cu capul pe care nici sabia nu-l taie ... poate ...

Pentru azi am scris destul.

duminică, 30 octombrie 2011

Despre „hulă” şi „blasfemie”. Aici şi în Europa

Undeva, pe scena unui teatru foarte bine-cunoscut, dintr-un oraş foarte bine-cunoscut, capitala unei ţări europene foarte bine-cunoscute, o trupă de actori joacă o piesă nonconformistă. Spre finalul piesei, este „profanată” imaginea Mântuitorului, chipul său fiind acoperit cu excremente. Nu cunosc subiectul piesei, dar, probabil, aceasta nu este singura manifestare blasfemică, ci, mai degrabă, apogeul.

E cât se poate de firesc ca o piesă cu un asemenea subiect să stârnească aprige controverse. Este cât se poate de firesc ca unii să se simtă ultragiaţi, să condamne piesa, să înjure autorul, regizorul, actorii etc. Dar, trebuie să înţelegem un lucru: reprezentaţiile au avut loc pe scena unui teatru, adică într-un loc unde nu ajungi, pur şi simplu, din întâmplare, sau fiindcă pe-acolo trece cel mai scurt drum spre casă sau serviciu. Nu, un teatru e un loc unde ajungi conştient, căutând, pur şi simplu ceva, plătind chiar un anumit preţ pentru a putea asista la reprezentaţie etc. A, că, poate ceea ce vezi nu-ţi place, e altceva, nu ai decât să te ridici şi să pleci.

Nu astfel au procedat nişte – cum să le spun? – fanatici creştini. După ce, de-a lungul mai multor zile, au organizat demonstraţii împotriva evenimentului cultural respectiv, într-o seară au reuşit să intre în incinta teatrului şi au atacat actorii şi spectatorii, aruncând în ei cu ouă şi alte obiecte urât mirositoare. Au fost atacate şi persoane care încercau să intre sau să iasă din clădirea teatrului. Poliţia a acţionat prompt, arestându-i pe protestatari.

Bun. Hai să vedem ce-i cu chestia asta. Sunt convins că peste trei sferturi dintre români ar exclama indignaţi: Ce, l-au mânjit pe Iisus Hristos cu căcat? Nu se poate, ăştia trebuiau împuşcaţi!

Da, într-o Românie cretinopată, trei sferturi dintre locuitori aşa gândesc. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, iar intervenţia poliţiei a fost şi morală, şi corectă, din punct de vedere legal. Incidentele au atras atenţia chiar şi a primarului capitalei franceze, Bertrand Delanoë, care s-a arătat „consternat” de reacţia violentă a acestor talibani creştini. Mai mult decât atât, chiar instituţia considerată a fi lezată prin acţiunea teatrului a reacţionat oficial, condamnând, prin vocea cardinalului Andre Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Franţa, acţiunea grupului de protestatari, arătând că acesta acţionează autonom, în numele Bisericii Catolice, dar fără niciun mandat din partea acesteia.

Da, astfel de reacţii precum cea a primarului Parisului sau a arhiepiscopului de Paris fac parte din normalitatea unei lumi cu adevărat democratice, civilizate şi laice, unde separaţia dintre stat şi biserică este efectivă, şi nu doar clamată, precum în România. În România, în schimb, un primar „vigilent” cere, şi chiar şi obţine, destituirea unui profesor pe motive de „hulă” – el le numeşte, delicat, „opinii extremiste periculoase”, dar e clar că e vorba de „blasfemie” şi de nimic altceva – precum şi din motive „estetice” – „fotografii şi comentarii indecente” – unde? ţineţi-vă bine – pe „blogul personal”. Adică într-un loc perfect asemănător sălii de teatru: ce dracu’ cauţi dacă nu-ţi place piesa (respectiv ce scrie autorul blogului)? Poliţia nu intervine, primarul e bine-mersi, aşişderea şi conducerea şcolii, singurul păgubit – deocamdată – e proprietarul blogului, care, momentan, şi-a pierdut locul de muncă. 

Ha, ha! E evident că lucrurile nu se vor opri aici. Joi, 3 noiembrie, îmi „pledez” cauza în faţa Colegiului de Disciplină al IŞJ, unde, sper eu, voi găsi oameni mai „open-minded” decât cei care m-au sancţionat ILEGAL. Eu trebuie să „compar” şi nu adevăraţii vinovaţi, cei care, în dispeţul tuturor normelor morale şi, mai ales, în dispreţul LEGII, m-au sancţionat pentru utilizarea unor drepturi fundamentale, prevăzute în Constituţia României, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, într-o mulţime de legi şi acte normative! Ei, nu-i nimic, asta este, aşa se aplică legea în România!

Şansa mea, şi cred că nu doar a mea, este că România este cam la jumătatea distanţei dintre Franţa şi Iran sau Afghanistan, poate mai aproape de Franţa. Asta din punct de vedere geografic, fiindcă, din alte puncte de vedere: politic, cultural etc., ar trebui să fim mult-mult mai aproape de Franţa, de Europa, în general. Numai că ... numai că ştim cu toţii cum stau lucrurile, şi ştim prea bine de ce tot ne privesc unii şi alţii chirâş atunci când vine vorba de justiţie – şi nu numai de justiţie. Personal, nu cred că am cum să pierd această cauză. Nu am cum, pur şi simplu. Da, IŞJ ar putea menţine sancţiunea aplicată de şcoală. Da, aş putea pierde şi în justiţie. Aş putea pierde în prima fază, şi aş putea pierde şi în recurs, ce nu e posibil în România, mai ales când vine vorba de justiţie? Dar, îmi este cu totul imposibil să cred că o astfel de decizie ar putea fi susţinută până la capăt.

Sunt relaxat şi încrezător. Ar trebui să fiu altfel? Din punctul meu de vedere, războiul pe justiţie e deja câştigat, singura miză care a rămas e cea psihologică (?!).

Psihologic sunt, însă, foarte robust.

joi, 27 octombrie 2011

Justiţie ...

Filmuleţul de mai jos ESTE şocant. El prezintă execuţia publică a unui om, într-o ţară africană. Victimei i se dă, pur şi simplu, foc, şi este arsă de vie. Nu daţi click dacă nu vreţi să vedeţi aşa ceva.

Ce a făcut acel om, atât de îngrozitor, încât să fie astfel pedepsit? Din punctul meu de vedere, este irelevant. Din punctul meu de vedere, chiar şi cei mai odioşi criminali ar trebui să aibă dreptul la demnitate personală.

Se pune, în schimb, întrebarea: ce anume îi determină pe călăii lui să procedeze astfel? Vreţi să ştiţi adevărul? Chiar vreţi? Ok.

Ceea ce îi motivează pe acei oameni să procedeze astfel este neprihănirea lor morală, faptul că ei sunt „fără păcat”, în timp de victima lor este, se pare, atins de unul din cele mai grele păcate: sodomia.

Ei, da, sodomia este un mare păcat, un păcat „strigător la cer”, în orice cultură, în orice civilizaţie ... pe când crima ... crima e o mare virtute. Pentru că ... aţi auzit de vreun mare erou care a ajuns mare erou practicând sodomia? Pe când criminalii ... justiţiarii ...

Niciun „păcat” nu justifică uciderea unei alte persoane. Toţi oamenii au dreptul la viaţă şi la demnitate. Da, chiar şi cei care nu respectă acest drept altora, da, chiar şi ei ... toţi.

Acesta este un punct de vedere umanist şi constituie unul din reperele foarte ferme care îl despart de orice filosofie religioasă. Niciodată un adevărat umanist nu va cere, nu va susţine şi nu va încuraja batjocorirea şi uciderea unei persoane într-un asemenea mod. Aşa ceva pot face numai „puritanii” religioşi ... indiferent de numele zeului la care pretind că se închină.

luni, 17 octombrie 2011

Contestaţia

Mâine voi merge la I.Ş.J. Timiş pentru a depune contestaţia la decizia nr. 229/05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, prin care mi s-a desfăcut contractul de muncă. Sentimentul meu este că I.Ş.J. Timiş nu va putea respinge argumentele mele şi, prin urmare, va decide anularea deciziei nr. 229. Dar, un sentiment asemănător am încercat şi atunci când am prezentat apărarea în faţa comisiei de disciplină din şcoală ... şi ce folos? Ei, ce va fi, va fi, asta este.

Din contestaţia respectivă prezint următorul fragment:


Colegiului de Disciplină al I. Ş. J. Timiş

Subsemnatul Adrian Stoica, profesor de matematică la Şcoala cu clasele I-VIII Pesac, sancţionat disciplinar, prin decizia nr. 229 din 05.10.2011, de către conducerea Şcolii cu clasele I-VIII Pesac şi C.A. al acestei şcoli cu „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”, depun, în interiorul intervalului legal de 15 zile de contestare a acestei decizii, următoarea:

CONTESTAŢIE
la decizia nr. 229 din 05.10.2011, emisă de Şcoala cu clasele I-VIII Pesac

APĂRAREA PE PROCEDURĂ

Art. 268 din Codul Muncii precizează:
...
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetarii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.
În art. 2 al deciziei de sancţionare se precizează:

Art. 2. Apărarea domnului prof. Stoica Adrian nu a putut contesta încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce-i revin şi încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului şcolii prin activităţile desfăşurate de domnul prof. Stoica Adrian pe blogul personal la articolele mai sus amintite.
Din coroborarea celor două articole reiese clar că decizia de sancţionare e lovită din start de nulitate absolută, nefiind precizat niciun motiv pentru care au fost respinse argumentele invocate în apărarea prezentată în faţa comisiei de disciplină din cadrul şcolii.

APĂRAREA PE FOND

Ca bază legală a deciziei de sancţionare nr. 229 din 05.10.2011, Şcoala cu clasele I-VIII Pesac a invocat următoarele partu articole din Legea Educaţiei Naţionale (legea 1/2011):
Art. 233 (2)
Din categoria personalului didactic pot face parte persoanele care îndeplinesc condiţile de studii prevăzute de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a drepturilor, o conduită morală conformă deontologiei profesionale şi sunt apte din punct de vedere medical şi psihologic pentru îndeplinirea funcţiei.
Art. 234 (5)
Nu pot ocupa posturile didactice, de conducere sau de îndrumare şi de control în învăţământ persoanele care desfăşoară activităţi incompatibile cu demnitatea funcţiei didactice, cum sunt:
...
c) practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului.
Art. 273 (3)
Personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara acestui spaţiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi.
Art. 280
(1) Personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.
(2) Sancţiunile disciplinare care se pot aplica personalului prevăzut la alin. (1), în raport cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) observaţie scrisă;
b) avertisment;
c) diminuarea salariului de baza, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control, cu până la 15%, pe o perioada de 1—6 luni;
d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare sau pentru obţinerea gradelor didactice ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control;
e) destituirea din funcţia de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământ;
f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
După cum se poate constata cu uşurinţă, art. 233(2), 273(3) şi 280(1) nu pot fi invocate ca temei legal al unei decizii de sancţionare decât coroborate cu alte articole specifice. Altfel spus, nimeni nu poate fi acuzat de încălcarea deontologiei profesionale, afectarea prestigiului învăţământului şi a profesiei de educator, respectiv dăunarea interesului învăţământului şi a prestigiului unităţii/instituţiei decât în situaţia în care a încălcat prevederile specifice ale unei legi, dispoziţii, regulament etc. Rămâne că singurul articol care poate fi considerat, la modul serios, ca temei legal al deciziei de sancţionare, este art. 234 (5c). Cel care se referă la: „practicarea, în public, a unor activităţi cu componentă lubrică sau altele care implică exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Ce legătură există între „practicarea în public, a unor activităţi ....” cu conţinutul, pretins pornografic/obscen al unor articole de pe un blog personal? Absolut niciuna: articolul respectiv din LEN se refera la activitati, nu la materialele de pe anumit blog. Prima observaţie: niciodată nu am realizat o astfel de activitate în public. A doua observaţie: niciuna din aceste „activităţi” de încărcare a unui conţinut pe un blog nu are „componentă lubrică” şi nu implică „exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”.

Să ne facem, însă, că nu înţelegem acest lucru. Să confundăm, în mod voit, „practicarea, în public, a unor activităţi”, cu accesul public la articolele unui blog personal – subliniez: personal – acest lucru este precizat, de altfel, şi în sesizarea primăriei. Să echivalăm „componenta lubrică” a unei activităţi cu „componenta lubrică” a unei imagini, că „exhibarea, în manieră, obscenă, a corpului” echivalează cu orice „material cu caracter obscen” postat pe un blog. Chiar şi în această interpretare, vădit tendenţioasă, Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei nr. 196/2003, cu modificările şi completările ulterioare precizează:
Art. 2.
...
(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.
Art. 3.
(1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.
(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul materialelor realizate în interes artistic, ştiinţific, al cercetării, educaţiei sau al informării.
Care dintre cele trei articole incriminate are ataşată o imagine „cu caracter obscen” (în sensul legii, evident)? Răspunsul e, evident: niciuna! Da, sigur, există o imagine, o singură imagine, care ar putea fi catalogată ca dezgustătoare, imundă, neruşinată ... poate fi caracterizată oricum, în termeni nejuridici, dar nu obscenă

Iată, aşadar, că nici pe fond decizia nu are nicio justificare.

...

TIMIŞOARA, 18.10.2011                                                                                     ADRIAN STOICA

luni, 10 octombrie 2011

Comunicat

Anunţ, pe această cale, toate persoanele, organizaţiile, publicaţiile care urmăresc cu atenţie cazul meu că, până la un termen până va comunicat ulterior, probabil până la rezolvarea definitivă a cazului, refuz să acord interviuri, să apar în emisiuni de televiziune etc. Am luat această decizie deoarece, în opinia mea, legea îmi este net favorabilă, şi eu sunt un om care crede în supremaţia legii. Nu pot, în acest moment, să îmi imaginez o altfel de soluţie decât aceea legală, pe care, repet, o consider net în favoarea mea.

În acelaşi timp, majoritatea opiniei publice, marea majoritate a opiniei publice, îmi este defavorabilă sau poate fi uşor manipulată astfel încât să-mi devină nefavorabilă. De aceea, orice apariţie în media, chiar dacă, aparent, m-ar favoriza, ar pune o presiune nejustificată pe cei care au datoria de a se ocupa de problema mea, şi ar instiga la o soluţie sau alta, nu neapărat la cea legală. Într-un stat de drept, probleme precum cea a mea se rezolvă legal, nicidecum în paginile ziarelor sau pe sticla televiziunilor.

Articole precum cele publicate de ziarul „Adevărul”, chiar dacă sunt tendenţioase, imorale şi, evident, total neadevărate, nu numai că aduc atingere imaginii şi demnităţii mele, ci şi prestigiului întregului corp profesoral, întregului sistem educaţional din România. Iar eu nu doresc să aduc, nici măcar indirect, vreo atingere prestigiului sistemului educaţional.

Mulţumesc tuturor care îmi sunt alături şi tuturor celor care, într-un fel sau altul sunt interesaţi de cazul meu. Sper într-o soluţie legală favorabilă, cât mai curând posibil.

În clipa în care voi reveni şi voi fi dispus să acord interviuri etc., voi anunţa pe blog. Sunt un om, nu un „subiect”.

Acest comunicat poate fi preluat liber, fără nicio restricţie, de orice persoană, sau orice publicaţie interesată. Aceasta este tot ceea ce am de spus, în acest moment, în legătură cu cazul meu.

Drept la replică

Am trimis ziarului „Adevărul” următorul

DREPT LA REPLICĂ

Sub semnătura Renatei Simion, ziarul dumneavoastră a publicat articolele „Profesor de matematică, implicat în scandal cu un blog pornografic. Vezi ce materiale obscene a publicat!” şi „Un profesor de matematică din Timiş a fost dat afară din şocală (sic!) pentru poze pornografice pe blog”, în care apar informaţii despre mine şi despre conflictul de muncă pe care îl am cu şcoala la care funcţionez.

Fireşte, autoarea articolelor ar fi putut folosi şi alte cuvinte pentru a-mi caracteriza blogul şi materialele postate pe el. Ar fi putut spune, de exemplu, imund, dezgustător, mizerabil, sau orice altceva. Numai că toate aceste cuvinte, şi altele asemănătoare, ţin de sfera esteticului şi nu sunt incriminate de lege, în timp de pornografia şi materialele obscene sunt ilegale, iar acest lucru este, în general cunoscut. Nu la fel de cunoscute sunt definiţiile juridice ale acestor doi termeni. Legea pentru prevenirea şi combaterea pornografiei 196/2003, completată prin legea legea 496/2004 precizează:

„Art. 2. (1) în sensul prezentei legi, prin pornografie se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.
...
(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicatii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care PREZINTĂ EXPLICIT SAU SUGEREAZĂ O ACTIVITATE SEXUALĂ.
Art. 3. (1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică în cazul operelor de artă sau ştiinţifice.”

Blogul meu nu conţine niciun material obscen şi, prin urmare, nu este câtuşi de puţin pornografic.

Atâta timp cât titlurile celor două articole sunt incorecte şi denigratoare, nu are rost să mai precizez nimic despre conţinuturile lor. Cu toate acestea, justiţia se face conform literei legii, şi nu literei ziarului.

Adrian Stoica

miercuri, 5 octombrie 2011

Decizia

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII PESAC
JUDEŢUL TIMIŞ
TEL/FAX: 0256382617

DECIZIA NR. 229
DIN 05.10.2011
  
Profesor Todorescu Silvia, director al Şcolii cu clasele I-VIII Pesac, numită prin Dispoziţia I.Ş.J. nr. 405/105 din 23.08.2011:
- Având în vedere sesizarea cu nr. 3101/06.09.2011 din partea autorităţii locale, reprezentate de domnul primar Toma Cornel;
- Având în vedere raportul Comisiei de cercetare disciplinară, numit în Consiliul de Administraţie întrunit în data de 08.09.2011, prin decizia nr. 57 din 08.09.2011;
- Având în vedere articolele 233 alin. 2, art. 234 alin. 5 lit. c), art. 273 alin. 3, art. 280 alin. 1 şi 2 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările în vigoare, în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar;
  
DECIDE:
  
Art. 1. Prin activităţile desfăşurate pe blogul personal „Castelul de nisip”, prin conţinutul articolelor sesizate în adresa primăriei nr. 3101/06.09.2011 şi prin publicarea unor poze cu caracter obscen la articolele „Povestea curului”, „Criza alimentară nu va veni în România” şi „Atacurile erau necesare”, Consiliul de Administraţie în şedinţa din 03.10.2011, a hotărât că au fost încălcate articolele 233 alin. 2, art. 234 alin. 5 lit. c), art. 273 alin. 3, art. 280 alin. 1 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 cu modificările şi completările în vigoare şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă" a domnului prof. STOICA ADRIAN;

Art. 2. Apărarea domnului prof. Stoica Adrian nu a putut contesta încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce-i revin şi încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului şcolii prin activităţile desfăşurate de domnul prof. Stoica Adrian pe blogul personal la articolele mai sus amintite;

Art. 3. Cadrul didactic sancţionat are dreptul de a contesta decizia de sancţionare în termen de 15 zile de la primirea acesteia, la Colegiul de Disciplină de pe lângă Inspectoratul Şcolar Timiş;

Art. 4. Prezenta decizie se comunică Inspectoratului Şcolar Timiş, autoritatea care a decis încadrarea domnului profesor Stoica Adrian ca titular al Şcolii cu clasele I-VIII Pesac;

Art. 5. Şcoala cu clasele I-VIII Pesac va aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii, iar secretarul unităţii va face comunicarea persoanei în cauză.

DIRECTOR,
PROF. TODORESCU SILVIA
Am primit un exemplar în data de 05.10.2011
ss...

marți, 4 octombrie 2011

De ziua educaţiei: cum se distruge o şcoală

Avertisment: ceea ce urmează este o povestire fantastică, fără niciun corespondent în realitate. Cine vede altfel lucrurile, o face pe propria sa răspundere. Şi, da, fiind o povestire fantastică nu m-am referit la o şcoală anume, dimpotrivă, nici nu cred că ar putea exista vreo asemănare cu vreo şcoală reală. Nu, nu, totul e o simplă fantezie.

Bine, pentru a putea distruge o şcoală, trebuie, în prealabil, să găseşti una. Să găseşti o şcoală care să fie şcoală. O şcoală care să nu fie distrusă chiar de tot. Ceea ce nu e chiar foarte uşor, trebuie să recunoaşteţi, în România şcolile care chiar sunt şcoli sunt mai rare decât zilele fără Băsescu la televizor.

Da’, să presupunem că aţi găsit-o. Cum procedaţi în continuare? Simplu: fiecare şcoală are profesori buni şi profesori proşti. Şi are elevi buni, şi elevi proşti. Şi-atunci, ce face deosebirea dintre o şcoală care este (încă) şcoală şi una care a devenit „ghetou educaţional” – vorba unui clasic în viaţă? Simplu, în şcoala care (mai) e şcoală, cel care deţine „puterea” şi ia deciziile e din tabăra profesorilor buni, sau este sprijinit de aceasta. În „ghetou”, balanţa puterii a înclinat definitiv de partea profesorilor proşti, a elevilor proşti şi a părinţilor acestora etc.

Ca regulă generală, proştii sunt intoleranţi, extrem de intoleranţi. Ei urăsc de moarte tot ceea ce le-ar putea jigni prostia.

În practică, asta se traduce prin acţiuni de batjocorire, intimidare, hăituire, îndepărtare a profesorilor şi elevilor buni.

Fireşte, aceste acţiuni sunt efectuate sub imperiul respectării unor principii înalt „umaniste” care se pot numi oricum: o şansă (sau o şcoală) pentru fiecare, sau, şi mai pompos, no child left behind. Ce presupune o astfel de politică educaţională?

În primul rând, standardele educaţionale sunt „adaptate” în aşa fel încât să poată fi îndeplinite şi de cel mai slab pregătit elev. Dacă un elev nu reuşeşte să promoveze, răspunderea nu este a lui, ci a profesorului care nu a găsit „cele mai potrivite metode pedagogice”, nu a inventat cele mai potrivite metode de evaluare, nu a personalizat demersul didactic, dracu’ ştie ce n-a făcut, dar e, clar, vinovat. Că doar n-o fi pramatia care nu a învăţat ...

În faţa acestei situaţii, e limpede că elevii care ar vrea şi ar putea să înveţe sunt complet demotivaţi. Dacă au unde şi cum să plece, pleacă cu prima ocazie. Dacă nu, rămân în aceeaşi şcoală şi „se adaptează”. Adică, devin mediocri. Sau submediocri. Se realizează, astfel, un „important” obiectiv educaţional, şi anume „omogenizarea” nivelului clasei, dar, evident, nu „în sus” – asta e, de altfel, şi imposibil – ci în jos, la nivelul celui mai slab.

Cu profesorii buni se întâmplă exact acelaşi lucru, „se adaptează” sau pleacă. Cu timpul, în şcoală nu mai rămâne niciun profesor bun şi niciun elev bun.

Deseori, această adevărată purificare este intensificată prin acţiuni de-a dreptul agresive, atât la nivelul elevilor, cât şi al profesorilor. Elevii care „se încăpăţânează” să rămână elevi, şi care pot şi doresc să (mai) înveţe ceva sunt umiliţi, batjocoriţi, sau, pur şi simplu, izolați, îndepărtaţi, excluşi din rândurile celor care nu doresc sau nu pot să facă acest lucru.

Când o loază agresează un elev conştiincios, profesorii nu dictează niciodată soluţii în favoarea acestora din urmă. Dacă ar face aşa ceva, s-ar putea confrunta cu riscul „supărării” loazei, sau a părinţilor săi, s-ar putea ajunge chiar la un abandon şcolar, şi cui ar servi acest lucru? Şi aşa, elevul bun este „consiliat” să suporte. Să suporte tachinarea, umilirea, batjocorirea, chiar lovirea din partea colegului său, fiindcă – nu-i aşa? – cel mai înţelept cedează, si-apoi ar trebui să se obişnuiască cu „rolul”: toată viaţa va fi tratat astfel de tot felul de nesimţiţi.

Când un profesor devine indezirabil, elevii slabi sunt adesea folosiţi pentru discreditarea sa. Acestei categorii de elevi i se inoculează, adesea fără să-și dea seama - ideea că nu ei sunt responsabili pentru propriile rezultate şcolare, ci profesorul, idee care este îmbrăţişată cu mare plăcere, din motive mai mult decât evidente. Atitudinea de frondă şi obrăzniciile acestor elevi faţă de profesorul/profesorii deveniţi indezirabili sunt tolerate şi chiar încurajate, mai mult sau mai puţin discret, cu scopul de a-l discredita pe acel profesor care „nu are metodă” şi „şi-a greşit vocaţia”. La rândul lor, elevii slabi joacă cu multă plăcere acest rol, fiindcă asta îi face să se simtă foarte „puternici” şi „importanţi”. Şi e clar că şi părinţii elevilor slabi pot fi antrenaţi cu uşurinţă într-o astfel de „horă”. De obicei, astfel de persoane sunt foarte vehemente sau pot fi determinate să devină, cu toate că, de regulă, nu prea au avut un contact prea lung şi fructuos cu şcoala ... asta ca să mă exprim eufemistic.

Ceea ce distruge, aşadar, cel mai eficient, o şcoală, este alianţa toxică dintre „conducerea” instituţiei şi cei mai slabi elevi, şi părinţii lor. Este vorba de o încălcare clară a dreptului elevilor buni la educaţie, la o discriminare a lor, dar cine poate să probeze aşa ceva, şi ce e de făcut?

E o formulă verificată de nenumărate ori, şi care nu dă greş niciodată. Evident, unele „variaţiuni pe aceeaşi temă” sunt benefice şi necesare.

De exemplu, politica lui „să facem altceva”. Ce altceva? Orice altceva, dar nu şcoală. Seri dansante, excursii, festivaluri de nu-ştiu-ce, nu-ş ce competiţii de maidan, şi orice, dar şcoală nu. Mai precis, carte, sau învăţătură. E ca în cazul ciorbei de pui: pui apă, pui sare, pui zarzavat, pui cartofi, pui la foc, pui ce-vrei-tu, numai pui nu pui ... c-ai pus destule. Aşa şi cu şcolile astea: „extracurriculare” gârlă, „curriculare” mai deloc ... că nu mai e loc.

Un loc aparte îl poate juca religia. O şcoală ticsită de icoane „dă” foarte bine. Arată, adică, faptul că speranţa, câtă mai e, e la Ăldesus. Fiindcă, de cele mai multe ori, mesajul subliminat e ăsta: om fi noi idioţi, da’ suntem tari în virtute şi din cale-afară de smeriţi, şi-aşa vrem să rămânem – poziţie cu care vreo 86% din preacredinciosul popor român e cu totul de acord. Raţionament analitic, argumentare, tehnici de învăţare eficientă, astea-s mofturi, teteo, cu cât suntem mai săraci cu duhul, cu-atât ne iubeşte mai mult Doamne-Doamne.

O dată distrusă, o şcoală are şanse extrem de mici să-şi mai revină vreodată, sau, dacă o va face, o va face doar printr-un şoc: schimbarea/înlocuirea unei părţi importante a corpului profesoral şi, pentru câţiva ani, nenumăraţi corigenţi/repetenţi/exmatriculaţi. Dar, eu nu am cunoştinţă să se fi întâmplat undeva, la nivelul vreunei şcoli, aşa ceva.

Somn uşor, România!

UPDATE: Astăzi, ministrul Funeriu a declarat: „...acest lucru este foarte dureros, dar cred că avem datoria să fim alături faţă de cei care fac performanţă. Ar fi o cale greşită să mizăm în continuare pe cei care, în pofida faptului că le oferim tot ce se poate oferi, nu aleg cartea.” Să-l cred, să nu-l cred? Ca idee, sună foarte bine, dar când a fost (sau cine „au fost” – că foloseşte pluralul) „alături faţă de cei care fac performanţă”? Mmm ...

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Gândul zilei (45)

Logica nu trăieşte decât în teritoriul eliberat de ură.