De ce nu suntem proletari?

Uite colea: în România anului de graţie 2010, peste 60% din angajaţi îşi caută activ încă un loc de muncă.

Hai să mai citim o dată. Oamenii aceştia îşi caută încă un job, ceea ce înseamnă că nu vor să renunţe la cel pe care îl au. Ei nu caută un job mai bine plătit, sau unul mai „uşor”, sau altceva, nu, ei vor, pur şi simplu, încă un job. Pe lângă ăla pe care îl au deja. E important să înţelegem asta.

Apoi, e vorba de căutare activă. Asta înseamnă că numărul angajaţilor care nu ar zice „nu” unui al doilea job e mult mai mare. Doar că unii consideră că nu merită să facă nimic pentru a-l obţine.

Ok. În 1886, sute de mii de muncitori din Chicago au făcut o grevă generală de mari proporţii cerând ... ei, ce au cerut muncitorii din Chicago? Ei bine, principala revendicare era aceasta: mai puţin timp de lucru. Cereau, aşadar, „cei trei 8”: 8 ore de serviciu, 8 ore de somn şi 8 ore pentru alte activităţi.

În general, muncitorii au obţinut ceea ce au dorit, şi mai mult decât atât. În următorii trei ani, majoritatea ţărilor lumii au adoptat legi specifice, prin care consfinţeau dreptul lucrătorilor la un program de maximum 8 ore/zi, zi liberă la sfârşitul săptămânii, concedii de odihnă etc. Iar ziua de 1 mai, în care amplitudinea acestor proteste muncitoreşti a fost maximă, a fost consacrată ca Zi Internaţională a Muncii. Ceea ce înseamnă, de fapt, zi liberă.

Aceste evenimente, şi mai ales, motivaţia luptei muncitorilor, au fost, pare-se, de mult date uitării în România anului 2010. Atât în mediul privat, cât şi la stat, cazurile în care angajaţii sunt exploataţi excesiv sunt din ce în ce mai numeroase. Este vorba de activităţi suplimentare neplătite, de prelungirea nefirească a programului de lucru, la 10, 12 sau mai multe ore zilnic, de obligativitatea de a lucra sâmbăta/duminica, fără compensarea de timp sau/şi în bani corespunzătoare, de refuzul acordării concediului, şi aşa mai departe. Ce fac, în aceste condiţii, angajaţii din România? Îşi caută un al doilea job. Pentru ce? Pentru ca, după cele 8 ore petrecute la primul loc de muncă – în România, majoritatea locurilor de muncă sunt cu normă întreagă -, să meargă şi la al doilea loc de muncă. Când să mergă şi cum? Şi cât timp să lucreze? 14, 16, 18 ore pe zi? Cât rezultă dacă socotim şi drumul de acasă şi între cele două locuri de muncă? Cine e în stare de o asemenea „performanţă” şi pentru cât timp? Şi, mai ales, de ce? În ce scop?

Ştim cu toţii de ce. Pentru că sunt disperaţi. Nu le ajung banii şi veniturile sunt din ce în ce mai mici, atât la bugetari, cât şi la cei din privat. Şi au rate la bănci, ipoteci pe case, copii la şcoală, nu ştiu cum îşi vor plăti întreţinerea la iarnă şi ... multe. În niciun caz, nu pentru că s-au „îndrăgostit” de muncă.

Cum trăiau, oare, „proletarii”, în acele timpuri? Unii, precum Marx, au zis că rău. Rău de tot. Şi nu numai Marx, şi Dickens, si mulţi alţii. Bine. Aşa să fie. În unele ţări, şi unele perioade, au trăit rău, iar în restul ţărilor şi perioadelor, foarte rău! Dar au trăit!

E important de ştiut că, în acele timpuri, femeile, în marea lor majoritate, nu erau angajate. Ele erau doar „gospodine”. Şi mame, bineînţeles. Familiile erau numeroase, în mod curent o astfel de familie avea cinci, şapte sau mai mulţi copiii. În toată lumea era la fel! În toată lumea industrializată.

Bun, şi ce voiau muncitorii ăia din Chicago? Mai puţin timp de lucru, mai mult timp de odihnă. Da’ bani în plus, nu? Nu, nu voiau. Dar, de ce? Foarte simplu: fiindcă, în acele timpuri, salariul unui muncitor din industrie era suficient de mare pentru a putea întreţine o familie destul de numeroasă. Sigur, nu era vorba de lux, erau, probabil, şi zile în care membrii familiei răbdau, pur şi simplu, de foame, sau zile când răbdau de frig, copiii îşi transmiteau, cu siguranţă, unul altuia hăinuţele şi jucăriile ... ideea e că trăiau, supravieţuiau. Atunci, se putea acest lucru. Acum? Acum, nu ştiu. Poate acum un angajat obişnuit să întreţină, din salariul său, o familie atât de numeroasă? Nu ştiu ...

Ce s-a schimbat de atunci?

S-au schimbat multe lucruri. De exemplu, s-au inventat maşini care înlocuiesc munca a o sută sau o mie de oamenii. Muncitorii de azi sunt de o sută sau de o mie de ori mai productivi decât cei de acum un veac. Şi, s-a mai schimbat ceva. Acum, marea majoritate a femeilor sunt angajate, ceea ce înseamnă, fireşte, mai multă forţă de muncă, mai multă muncă, mai multe venituri pentru familie. (Ca o paranteză, mai înseamnă şi faptul că, acum, copiii sunt lipsiţi, în primii ani, de interacţiunea cu părinţii lor, în special cu mama, ceea ce se traduce prin lipsa celor „şapte ani de-acasă”, cu efecte devastatoare în creşterea şi educaţia lor).

Bun, şi dacă au avut loc toate aceste schimbări, aparent pozitive, cum e posibil ca o familie cu doi angajaţi, să spunem profesori, şi cu un copil mic, să aibă probleme financiare extrem de grave. N-am zis muncitori necalificaţi, am zis profesori, adică persoane cu o calificare destul de înaltă, n-am zis un angajat şi încă opt membri întreţinuţi, am zis doi angajaţi şi un singur membru întreţinut.

Cine are obligaţia de a răspunde acestei întrebări? Guvernul României, preşedintele României, „puterea”, în general. Numai că aceşti oameni au pregătit un alt discurs, cu alte cuvinte: deficit structural, reajustare macroeconomică, balanţă de plăţi, împrumut extern etc. – asta când vor să fie „tehnici”. Când nu, ne povestesc de grasul din cârca slabului sau ne înjură.

De aceea, acest guvern şi acest preşedinte trebuie să plece urgent. Ca şi orice guvern sau preşedinte care nu vrea sau nu poate să asigure, în mod real, dreptul la subzistenţă cetăţenilor. Soluţia este politică, nu economică. Fiindcă nu e vorba de „inteligenţă”, „competenţă”, sau alte calităţi. Toţi suntem dependenţi, intr-o oarecare măsură, de stat, niciunul dintre noi nu poate reuşi „pe cont propriu”. Şi nu doar bugetarii au nevoie de „bunăvoinţa” statului, nu doar profesorii, medicii, poliţiştii sau cei din administraţie. Nu, şi oamenii de afaceri au nevoie de stat, poate mai mult decât bugetarii. Şi avocaţii, şi consultanţii independenţi, şi artiştii, şi comercianţii, toţi, toţi au nevoie de protecţia statului. Singurii care se pot dispensa, cel puţin teoretic, şi pe o durată limitată de timp, de stat şi de „binefacerile” lui sunt ţăranii care au o gospodărie familială şi trăiesc aproape exclusiv din ceea ce produc în mod direct; dar nu putem face toţi asta.

De aceea, trebuie să terminăm cu prostiile legate de „merite”, de ... nu-ştiu-ce. Oricâte „merite” ar avea cineva, oricăt de calificat şi supra-calificat ar fi, tot moare de foame dacă nu e sprijinit de stat. Ce n-aţi auzit de tinerii aceia care au făcut nu-ştiu-ce studii super-deştepte aici sau în străinătate, şi tot degeaba? Sunteţi supracalificat, nu vă putem angaja ... Statul trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor săi, punct. Dincolo de asta fiecare poate fi pe cont propriu, nicio problemă, dar, până acolo e o problemă ...

Statul raţional şi problema pensiilor

N-am mai scris cam de multişor de lucruri „serioase”. Cum ar fi, de exemplu, pensiile.

Problema aceasta ar trebui să fie cât se poate de serioasă şi s-ar cuveni să i se identifice nişte soluţii cât se poate de serioase. Din păcate, guvernul Boc al nu-ştiu-câtelea o rezolvă din condei: 65 de ani vârsta de pensionare, atât pentru bărbaţi, cât si pentru femei, 39% punctul de pensie, penalizări dure pentru cei care se pensionează anticipat. Opoziţia nu se lasă şi atacă legea la CC.

Adevărul este că trebuie făcut ceva cu pensiile. În acest moment, deficitul fondului de pensii este imens. Şi va continua să crească... Şi ... problema nu e doar a României. Peste tot în lume, sistemele de pensii nu sunt sustenabile.

De ce? E foarte simplu. Vreme de vreo trei milioane de ani, omenirea s-a descurcat bine-mersi şi fără pensii. Dar, odată cu revoluţia industrială, acest lucru n-a mai fost posibil. De ce?

Foarte simplu. În perioada preindustrială, oamenii munceau până crăpau. Sau, mă rog, până cădeau la pat. Nu exista noţiunea de pensie şi, evident, nici aceea de vârstă de pensionare. În gospodăria tradiţională de tip preindustrial tot timpul e ceva de făcut, si dacă ţi-au scăzut puterile. Nu e nici timp, nici loc de stat pe vatră. Cum şi iarna, când nu mai e mare lucru de făcut în agricultură, se poate face ceva prin casă, sau pe lângă casă. Dar asta e valabil numai în gospodăria ţărănească tradiţională, unde există casă, grădină, animale etc.

La începuturi, civilizaţia industrială se baza pe muncă fizică, pe efort intensiv. Era vorba de muncă grea, bărbătească, de efort susţinut, pentru a lovi cu ciocanul în oţelărie, sau pentru a umple vagoneţii cu cărbune, sau pentru a tăia lemne, sau pentru a exploata ţiţeiul. Nici în industria aşa-zis uşoară munca nu era deloc uşoară. Zeci de ore de stat în picioare, în frig, în vânt, sau, dimpotrivă, în căldură înăbuşitoare, în zgomot infernal, într-un aer impregnat de câlţi şi fulgi de bumbac, cam aşa era munca în primele fabrici textile.

În aceste condiţii, se înţelege că omul nu putea să lucreze astfel la nesfârşit. La un moment dat, datorită vârstei sau bolilor, trebuia să renunţe. Cum, pe vremea aceea nu prea erau joburi de răspuns la telefon, de plimbat hârtii dintr-un birou în altul sau mângâiat mouseul, e limpede că, odată cu reducerea forţei fizice, angajatul devenea inutil pentru patron. Acesta a fost contextul în care au fost inventate pensiile.

Sistemele de pensii s-au fundamentat pe calculele unor matematicieni din epocă. Calculele sunt şi astăzi corecte, dar ele nu mai reflectă realitatea. Fiindcă, spre deosebire de timpurile acelea, oamenii intră „în producţie” nu la cincisprezece ani, ci zece ani mai târziu, se căsătoresc mai târziu sau niciodată şi, au, în medie, nu cinci-şase copii, ci o jumătate sau trei sferturi. Şi astfel se face că un pensionar trebuie întreţinut nu de cinci-şase angajaţi, ci de o jumătate, sau de trei-sferturi de angajat. Asta fără să mai vorbim de speranţa de viaţă, care, practic, s-a dublat în ultimii două sute de ani. În aceste condiţii, nu este posibil ca vreun sta se mai poate asigura pensii „decente” foştilor angajaţi.

Când scriu „decent” nu mă refer la cuantum, ci la raportul faţă de veniturile medii ale angajaţilor „activi”. Un venit de cca. 300-400 de euro lunar poate fi considerat absolut onorabil pentru România de azi, dar, pentru Luxemburg, nu. Acolo, „decent” înseamnă cu totul altceva decât în România. Dar, pentru orice ţară din lume, un venit echivalent cu a zecea parte din venitul mediu al unui angajat e, cu siguranţă, „indecent”. Problema majoră a sistemelor de pensii constă în asigurarea unui raport „omenesc” între pensia medie şi salariul mediu. Opinia mea este că acest raport ar trebui se fie, in mod clar, supraunitar, deoarece cheltuielile obligatorii, în special cu medicamentele, cresc pe măsura înaintării în vârstă. Dacă acest lucru este imposibil, ar fi de dorit ca raportul să nu fie, totuşi, subunitar, sau să nu fie „prea” subunitar. Dar, nici asta nu este posibil. Şi nu este posibil pentru că, în acest caz, angajatul ar trebui taxat excesiv, iar aceasta ar produce efecte contrarii: dezvoltarea economiei negre, nefiscalizate etc. În condiţiile ţării noastre, al raportului numeric între angajati şi pensionari, pentru a avea astfel de pensii „decente”, ar trebui ca jumătate din veniturile brute ale angajaţilor să fie utilizate pentru susţinerea fondului de pensii. O situaţie evident absurdă.

Altă „soluţie” ar consta în creşterea vârstei de pensionare. Bun-bun, dar la cât? Hmm ... cred că, pentru a asigura un raport de un pensionar la cinci-şapte angajaţi, ca la începuturile epocii industriale, vârsta de pensionare ar trebui împinsă mult dincolo de speranţa de viaţă, să zicem, la 75-80 de ani, în cazul bărbaţilor, 80-85 de ani în cazul femeilor. Cum „sună” astfel de cifre pentru vârsta de pensionare?

Bine, asta este o prostie, pentru că, nici dacă s-ar decreta „muncă până la moarte” nu s-ar mai putea atinge raportul sus-menţionat, si aceasta din cauza pensiilor „de boală”, care reprezintă, la ora actuală, circa o treime din numărul total al angajaţilor.

Şi, totuşi, ce e de făcut?

Ar trebui create condiţii adecvate de muncă pentru persoanele în vârstă. La ora actuală, există nenumărate joburi în care nu este nevoie de forţă fizică deosebită, de o viteză de reacţie extraordinară, de alte calităţi pe care, să presupunem, un vârstnic nu le-ar mai avea. Nu vreau să dau exemple, fiecare cunoaşte astfel de situaţii. Din păcate, în România, „bătrâneţea” începe undeva în jurul vârstei de 40-45 de ani. Dincolo de această vârstă, angajatorii sunt extrem de reticenţi în a o angaja. Ceea ce este, pe de o parte, absurd, iar pe de altă parte, extrem de păgubos.

Marea majoritate a pensionarilor de astăzi nu sunt persoane ţintuite la pat, bolnave, incapabile să se îngrijească şi incapabile de muncă. Fireşte, există şi astfel de pensionari, dar ei nu constituie, în niciun caz, majoritatea. Pensionarii constituie, la ora actuală, o resursă enormă de forţă de muncă, din păcate aruncată peste bord, desconsiderată. Înainte spuneam „cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere”, acum e cu totul altceva ... ceea ce nu înseamnă că e mai bine.

Dar, vor, oare, pensionarii vor să lucreze? Asta-i bună! Cum să nu vrea să lucreze, mai ales în condiţiile în care, astfel, îşi pot rotunji şi veniturile. Ce, ne închipuim, oare, că pensionarilor le place să se uite cât e ziulica de mare la televizor, sau să se strângă în parcuri şi pieţe pentru a discuta despre fotbal, vreme, agricultură, politică şi, mai ales despre cât de săraci au ajuns şi cat de inutili se simt? Chiar credem că pensionarilor le place să facă astfel de lucruri? Aiurea, le fac de nevoie, fiindcă societatea nu le mai oferă alte posibilităţi! Am văzut pensionari de-a dreptul disperaţi să lucreze! Mulţi. Şi nu erau, neapărat, dintre cei mai săraci! Erau dintre cei activi, dintre cei pentru care lipsa activităţii însemna, aproape, o condamnare la moarte.

Trebuie aşadar, ca statul să elaboreze un pachet legislativ de sprijinire a angajării vârstnicilor. Locuri de muncă protejate. Firmele trebuie încurajate să-si menţină angajaţii o perioadă cât mai îndelungată, eventual, pe alte posturi şi poziţii, cu program adaptat etc.

Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, oamenii trebuie responsabilizaţi pentru a economisi încă din tinereţe. Este vorba, aşadar, de fondurile de pensii private, a căror activitate trebuie monitorizată strict. Petru că unul din rolurile statului ar trebui să fie şi acesta, de garant al proprietăţii individuale a cetăţenilor săi.

Şi, bineînţeles, statul ar trebui să asigure, în mod gratuit, alimente, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi cetăţenii săi, lucru pe care l-am evidenţiat în toate postările despre statul raţional.

Deocamdată, statul român nu face mai nimic din toate aceste lucruri. Şi ... nu doar statul român. Pentru că sunt puţini cei care conştientizează faptul că epoca industrială s-a terminat. Aşa că ...

P.S. Cei care îşi imaginează că, a susţine dreptul vârstnicilor la muncă însemnă a-i „condamna” la muncă, ar fi bine să ia în considerare acest articol. Lucrurile nu sunt deloc simple, societatea românească e profund divizată, gradul de coeziune e foarte scăzut, iar aceste lucruri nu sunt, în mod necesar, datorate crizei, ci lipsei de educaţie morală.

Statul raţional: calitatea învăţământului

Ca în fiecare toamnă, începerea unui nou an şcolar este un prilej de numeroase emoţii, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori. Nu, nu neapărat bucurii, dar emoţii da. De fapt, nu numai deschiderea aceasta a anului şcolar, ci întreaga activitate şcolară stă, de mulţi, de prea mulţi ani, sub semnul unor emoţii puternice, generate de întrebări precum: va fi sau nu va fi grevă, se vor da, şi dacă se vor da, cum se vor da tezele/examenele etc.

Această bulversare continuă a procesului de învăţământ, expresie clară a dispreţului şi lipsei de interes a clasei politice, această aşa-numită reformă, care la noi, se pare, este fără sfârşit, îşi pune, nu are cum să nu îşi pună amprenta asupra a ceea ce se întâmplă în şcoală, inclusiv asupra primei zile de şcoală.

Se vorbeşte insistent despre calitatea slabă, extrem de slabă, a învăţământului românesc, nu neapărat în prima zi de şcoală, se fac promisiuni, se croiesc planuri ambiţioase, dar adevărul îl ştim cu toţii: sistemul românesc de învăţământ se scufundă încet-încet, în mlaştina submediocrităţii şi neputinţei, din care nimeni, niciodată, nu va mai reuşi să îl scoată.

Nu e vorba de faptul că nu cunoaştem aceste lucruri, le cunoaştem foarte bine. Oricine are, cât de cât, contact cu şcoala, ştie că, în interiorul acestor instituţii, de prea multe, şi de prea multă vreme, se face orice, numai Educaţie nu, şi nu întamplător am scris cuvântul Educaţie cu literă mare. Ne întrebăm, deseori, unde sunt elevii de altădată, unde sunt profesorii de altădată, de ce cei de astăzi sunt, de prea multe ori, doar nişte imitaţii nereuşite ale celor de odinioară? Şi răspunsul îl ştim ... dacă vrem să-l ştim. Dacă nu, nu. Dacă nu, vom continua să căutăm soluţii iluzorii la probleme inventate. Ne vom autoiluziona că schimbând la nesfârşit nu ştiu ce nimicuri, fără a ne atinge de esenţă, vom schimba ceva în bine.

Nu cred că există cineva care îşi închipuie că acolo, „sus”, situaţia nu este cunoscută. Ba este cunoscută foarte bine. Toţi politicienii ştiu în ce hal a ajuns sistemul de învăţământ şi ştiu şi din ce motive. Şi ce dacă? Vin, îşi rostesc discursurile lor găunoase, strâng mâini, îmbrăţişează, pupă, primesc flori ... şi gata, pleacă, ştiind foarte bine că nimic din ceea ce au spus nu se va îndeplini. Sau ...depinde. Dacă au spus că vor pune termopane la vreo clasă, sau că vor face toalete noi, poate. Dar, dacă au vorbit de CALITATE, EFICIENŢĂ, PROFESIONALISM, PATRIOTISM, atunci NU, NU, NU, de trei ori nu. Nu vor face nimic, absolut nimic, pentru că, de fapt, nu mai e de făcut nimic. Vorbesc de sistem, nu mai e nimic de făcut în legătură cu sistemul, fiindcă, în cazul lor personal, există soluţii, evident că există soluţii. Pentru că asta înseamnă, de fapt, a fi politician în România: să ai soluţii la absolut toate problemele personale, şi la niciuna a comunităţii.

Ce fac, aşadar, politicienii, atunci când au o problemă personală în legătură cu sistemul de educaţie? Ce să facă, îşi trimit copiii la şcoală, evident că nu renunţă la şcoală. Dar nu la şcolile „normale”, la şcolile obişnuite, „de cartier”. Nu, ei îşi trimit copiii să înveţe carte la „altfel de şcoli”. La şcoli „adevărate”, unde sunt „condiţii” şi unde se învaţă, pe bune. Nu că în celelalte şcoli nu s-ar învăţa, dar aşa ... Şi cum, de la un anumit nivel, România nu are astfel de şcoli – dar, oare, de ce nu are? – tinerii merg în străinătate. De regulă, asta se întâmplă la nivelul facultăţii, mai rar al liceului, dar sunt şi cazuri în care copiii nici nu iau contact cu vreo şcoală din Romania. Ministrul Funeriu este un astfel de exemplu.

Bun, se ştie că sistemul este aşa cum este. Şi ce facem, în condiţiile astea? Păi, nu facem nimic, sau, mai exact facem ceea ce am făcut de când ne ştim şi ne-a adus în această fundătură. De fapt, nu facem, NE FACEM. Pentru că trebuie ... De ce trebuie? Pentru că aşa ...

Am spus-o de nenumărate ori: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, da, pentru că asta înseamnă supravieţuire. Aceste lucruri trebuie asigurate de către stat. De către statul raţional. Dar educaţie? Educaţie, nu. Educaţia este esenţială pentru a un anumit standard de existenţă – nu pot să spun pentru a „trăi bine”, aceste cuvinte au fost deja demonetizate – dar nu este esenţială pentru supravieţuire. Statul raţional NU TREBUIE să ofere servicii educaţionale gratuite. Dacă are posibilitatea, poate oferi servicii educaţionale de calitate. Dacă nu, nu are decât să lase asta în seama celor care se pricep mai bine.

În opinia mea, statul este incorect. El colectează o mulţime de bani, în schimbul cărora se face că oferă servicii educaţionale. Dar, calitatea acestor servicii este atât de îndoielnică, încât mulţi preferă să nu beneficieze de ele.

Exact aceeaşi situaţie se constată şi în sănătate: mulţi, foarte mulţi oameni din zona în care locuiesc, atunci când au o problemă medicală, preferă să se adrezeze direct cabinetelor şi clinicilor private. Dacă problema nu poate fi rezolvată în clinicile private locale, atunci preferă să meargă în străinătate, de regulă la Szeded, unde, evident, plătesc integral contravaloarea serviciilor medicale. Probabil, unele din aceste persoane sunt snoabe, sau prost informate. Dar nu toate. Fac asta pentru că serviciile medicale din clinicile de stat sunt aşa cum sunt! Nici Băsescu, când a avut o problemă cu glanda tiroidă, nu s-a operat în România.

Pe de altă parte, există persoane, şi nu puţine, cetăţeni străini sau cu domiciliul în străinătate, care vin în România pentru a beneficia de anumite servicii medicale! Există, aşadar, un dublu sens al turismului medical. Dar, serviciile medicale pentru care străinii vin în România sunt din domeniul stomatologiei, care este complet privatizată (sau aproape complet).

Iată, aşadar, ce face medicina de stat şi ce face medicina privată! Dar, revenim la învăţământ, unde situaţia e similară.

Iată, de exemplu, un articol interesant. Ideea e că persoanele care îşi permit plătesc sume considerabile, de la 5000 de euro anual în sus, pentru a asigura şcolarizarea copiilor lor în şcoli private. De ce?

Mai întâi, pentru că îşi pot permite. Mai apoi, pentru că ştiu în ce investesc. E vorba, în general, nu de tot felul de parveniţi – deşi, si aceia, tot acolo îşi vor da copiii, dar din alte motive – ci de persoane care ştiu bine cum se câştigă banii şi de ce fac asta. Ştiu bine care este preţul real al unei educaţii de calitate. Orice serviciu de calitate este scump, iar educaţia de calitate este foarte scumpă. Dar merită.

Evident, în aceste şcoli, salariile profesorilor sunt mai mari. Cât de mari? Duble faţă de cele din sistemul de stat. Ceea ce nu e, totuşi, deloc mult. Cu banii pe care îi câştigă un profesor al unei asemenea şcoli, abia ar putea să plătească taxa şcolară pentru un singur copil. Sau, pentru o jumătate de copil, după caz. Ceea ce nu e deloc impresionant.

În mod evident, la asemenea salarii, ponderea lor în totalul cheltuielilor nu e prea mare. Adică, ele ar putea fi cu uşurinţă dublate, dacă ... dacă nu am trăi în România.

Şi salariile dascălilor din şcolile de stat ar putea fi majorate substanţial, dacă banii educaţiei ar fi investiţi cu chibzuinţă. Dar, nu, nu se întamplă aşa, fiindcă nu există interes.

Viziunea aceasta, a unui stat care oferă gratuit servicii educaţionale populaţiei este una utopică şi primejdioasă. Statul nu face altceva decât să ia banii oamenilor şi să-i irosească! De asemenea, prin politicile salariale, şi nu numai, statul umileşte şi deprofesionalizează categoria socială a profesorilor; la fel se întamplă şi cu medicii.

Ştiu, ideea unor servicii educaţionale, a unor servicii medicale, a altor categorii de servicii cu plată pare extremistă şi utopică. Ce ne vom face în momentul în care toate şcolile vor percepe taxe de şcolarizare, nu 5000 de euro anual, ci 1000 de euro ... de cinci ori mai puţin. Ce va face, de exemplu, în condiţiile actuale, o familie obişnuită, cu doi copii, şi amândoi părinţii salariaţi. Să spunem, profesori. Sau medici. Această familie va trebui să cheltuiască circa 30-40% din veniturile sale doar pentru a achita taxele şcolare ale celor doi copii! Şi dacă o familie de profesori sau una de medici nu îşi vor permite să întreţină doi copii la şcoală, ce vor face, oare, muncitorii, ţăranii, alte categorii sociale, mamele singure etc.? Vor fi milioane de analfabeţi în doar câţiva ani!

Fals, fals, fals. În primul rând, salariul unui profesor, al unui medic, nu are de ce să fie de 200 de euro, el este ţinut în mod artificial la acest nivel al umilinţei, din motive politice şi ideologice. Dar nici salariul unei coafeze, al unei secretare, sau al unui paznic nu ar trebui să fie de o sută şi ceva de euro. Aceste salarii sunt ţinute, în mod artificial, la acest nivel, pentru ca statul să poată fura suficient pentru a ne putea oferi aşa-zisele sale servicii. Atâta timp cât salariul meu este de 200 de euro, sunt „mulţumit” de calitatea „serviciilor” de educaţie, sănătate etc. oferite „gratuit”, fiindcă, oricum, nu-mi pot permite altceva. Dacă, însă, aş câştiga 2000 de euro, cât ar trebui să fie veniturile mele reale, aş începe să am pretenţii. Aş alege serviciile care mi se potrivesc, dar, în acelaşi, probabil, revoltat: de ce, pentru banii pe care îi plătesc, statul îmi oferă atât de puţin?

Aşa că statul nu îmi mai oferă nimic. Îmi ia, în schimb, tot. Pentru ca nu cumva să fiu în stare să îmi procur servicii alternative, să pot compara şi să mă pot întreba. Pentru ca să rămân prost şi fericit de „cadourile” pe care le primesc. Acesta e statul actual, aceasta e criza actuală. Dar nu acesta e statul raţional, acesta e statul mafiot. Şi e în contratimp cu istoria.

Scumpul mai mult păgubeşte: din nou despre statul raţional

Văzând ştirile despre rromii (ţiganii) reîntorşi din Franţa, nu pot să nu mă întreb: de ce?

Oamenii aceştia – puteţi crede sau spune orice – sunt născuţi aici, pe teritoriul ţării noastre. Da, ştiu, sunt mai negri, nu se prea spală, nu le place şcoala şi munca, nici atât, fură, tâlhăresc, violează, dar toate acestea nu sunt motive suficient de întemeiate pentru a-i considera altfel decât „de-ai noştri”. Noi suntem cei care i-am „produs”, nu alţii, şi, prin urmare, noi avem responsabilitatea rezolvării acestei probleme. Nu francezii, nu Uniunea Europeană.

Am propus mai demult, în cadrul discuţiei despre ceea ce am numit „statul raţional”, garantarea, de către stat, a dreptului la existenţă, asta însemnând: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă gratuit, pentru toţi locuitorii ţării, indiferent dacă aceştia muncesc sau nu. Inclusiv pentru cei mai tuciurii dintre ei!

Evident, o asemenea idee este greu, foarte greu de „digerat” pentru oricare dintre noi.

Cum să asigure statul, în mod gratuit, hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi locuitorii săi? Adică, eu muncesc din greu, strâng banuţ cu bănuţ, plătesc rate de mă cocoşez, ca să am şi eu o locuinţă, iar ţiganului de lângă mine să-i dea statul casă gratuit, pentru că nu are chef să muncească? Adică, de fapt, să mă silească pe mine să-i construiesc/plătesc locuinţa? Nu, aşa ceva nu se poate.

Sunt convins că aşa ar gândi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, „omul de pe stradă”, omul obişnuit. Dar, lucrurile pot fi văzute şi altfel. Deocamdată, nu abordez problema sursei de finanţare. Şi asta, în primul rând, pentru că este o falsă problemă!

Ce se întamplă cu un om atunci când este lipsit de mijloacele elementare de subzistenţă, hrană, îmbrăcăminte, locuinţă? Moare, da? Ok, de câţi ţigani morţi de foame şi/sau de frig aţi auzit? Aţi auzit de astfel de cazuri? Da, sunt cazuri de astfel de decese, dar mai degrabă mă aştept să aud de moartea prin înfometare a unei pensionare care a lucrat şi cotizat 40 de ani la sistemul de asigurări sociale, decât a unui ţigan care nu a făcut acest lucru nicio clipă. Este sau nu aşa?

Pe acest blog am publicat fotografii şi filmuleţe despre locuinţele (sau mai degrabă palatele) unor concetăţeni de-ai noştri care nu au „lucrat” nicio clipă. Dar, sunt convins că oricare dintre noi a văzut nenumărate astfel de palate.

Iată, aşadar, că lipsiţi de mijloacele elementare de subzistenţă, unii dintre conaţionalii noştri nu numai că nu au „crăpat de foame”, dar şi-au permis şi să investească sute de mii de euro în astfel de construcţii. Ca să investeşti sute de mii de euro trebuie să îi ai. Cum dracu’ au reuşit aceşti balaoacheşi să strângă atâta bănet, în condiţiile în care salariul lunar al unui medic sau profesor bate undeva spre două sute de euro?

Dacă vrem să aflăm, într-adevăr, răspunsul, la această întrebare, îl putem afla fără mare bătaie de cap. Dacă nu, rămâne un mister.

Nu e adevărat că ţiganii au plecat în străinătate, au muncit şi au trimis bani în ţară, asta e o prostie! Nu pentru că muncesc îi expulzează Sarkozy, ci dimpotrivă! Unii, da, vor fi făcut (şi) asta, dar nu, palatele ţigăneşti nu au fost făcute din cules de căpşuni!

Ca s-o spunem pe şleau, banii necesari pentru ridicarea unor astfel de construcţii provin din activităţi ilegale: cerşit, prostituţie, contrabandă, tâlhării etc. Într-un cuvânt, crimă organizată!

Ce e de făcut?

După cum am spus, fiecare individ trebuie să aibă asigurat dreptul la existenţă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Sunt drepturi fundamentale şi ele trebuie asigurate de către stat!

Pe de altă parte, pedepsele pentru anumite categorii de infracţiuni trebuie înăsprite considerabil, iar legea trebuie aplicată cu fermitate, de fiecare dată. Chiar şi pentru „abateri minore”, cum ar fi cerşetoria. Cum să cerşeşti atunci când ai ce mânca, ai ce îmbrăca, ai o locuinţă decentă? De ce? Pentru ce?

Abordez problema şi dintr-un alt punct de vedere, acela al migraţiei forţei de muncă active, calificate, performante. Ce să facă, acum, în România, un medic, cu două sute de euro? Poate să trăiască, îşi poate întemeia o familie, îşi poate cumpăra o locuinţă? Aiurea, nu poate face altceva decât să flămânzească. Şi, atunci, pentru ce să mai rămână în România? Ce să facă aici?

Ei, dar dacă ar avea asigurate hrana, îmbrăcămintea, locuinţa? Şi un mic câştig, oricât de mic ar fi. Să plece? Unde, şi pentru ce? Oriunde ar pleca, nu ar putea avea o locuinţă a lui decât după ani buni de muncă şi privaţiuni. Ar mai avea aceeaşi motivaţie pentru a pleca? Indiscutabil, nu. Ar pleca, probabil, din motive de ordin cultural, profesional, familial, dar nu material, cum se întâmplă, din păcate, acum.

Nu vreau să fie un post prea lung, mai ales că „statul raţional” e un subiect asupra căruia voi reveni, iar şi iar, pe tot parcursul acestui blog.

Erezii de vară

Aceasta este povestea unui director, sau administrator al unei instituţii de ocrotire socială. Instituţia consta, de fapt, din două secţii diferite, care, totuşi, din motive financiare, trebuiau să funcţioneze împreună: un azil de bătrâni şi o casă de copii.

Şi la casa de copii, şi la azil erau probleme mari. Copiii din casă aveau, aproape toţi, diferite probleme. Poate că unul din motive era cel genetic: ce fel de mamă, ce fel de familie este aceea care îşi lasă copilul în grija unei astfel de instituţii? Majoritatea mamelor erau alcoolice, drogate, puşcăriaşe, sau suferinde ele însele de diferite boli cronice. Taţii, atâţi câţi erau cunoscuţi, erau cam la fel. Foarte mulţi copiii care ajunseseră aici fuseseră abuzaţi sau maltrataţi de proprii lor părinţi sau de alte persoane, iar aceste experienţe nefericite îi înrăiseră în ultimul hal. În cazul unora dintre ei, existase o familie care îi adoptase, dar, din diferite motive, ajunseseră din nou în casă. Cam asta era cu copiii.

În ceea ce-i priveşte pe bătrâni, acolo situaţia era încă şi mai rea. Cine crede că, la vârsta senectuţii, oamenii devin mai buni, mai calmi, mai îngăduitori, înseamnă că nu-i cunoscuse pe aceştia. Bătrânii din azil erau extrem de cârcotaşi şi greu de mulţumit. Alţii se văicăreau toată ziua, iar unii pretindeau ca un îngrijitor să fie în permanenţă lângă ei.

Directorul era disperat. Cu vreo jumătate de an în urmă dăduse un îngrijitor afară. Lipsea mult, şi atunci când venea la lucru era mai tot timpul beat. A lucrat şi la bătrâni, şi la copiii. De la bătrâni fusese mutat la copiii după ce mai mulţi bătrâni îl reclamaseră pentru faptul că îî înjura şi blestema tot timpul. Apoi, la copii, mai mulţi dintre ei îl reclamaseră că îi bătuse. Medicul confirmase agresiunea, iar omul nici nu se sinchisise să spună altceva decât: „dracii ăştia ar trebui omorâţi, nu bătuţi”. E limpede că un asemenea om nu mai avea ce să mai caute acolo, dar problema era alta: după concediere, directorul nu mai reuşise să angajeze un om pe postul lui. De jumătate de an, postul era vacant, si nimeni nu dorea să îl ocupe. Mai mult, în ultimul an, în afară de acel administrator, îi mai plecaseră vreo zece oameni, între care şi un medic, si nu reuşise să angajeze decât doi. Se fereau oamenii de instituţia respectivă ca dracu’ de tămâie. Pentru că, la urma urmei, ce putea să le ofere: un salariu de mizerie şi o muncă destul de grea şi neplăcută. Cine voia aşa ceva?

Şi totuşi, ce era de făcut? Sau, era ceva de făcut?

Într-o zi, forţat de împrejurări, a luat o decizie curajoasă. Îi lipseau câţiva oameni - lipseau ... chiuleau, pur si simplu – şi nu avea cu cine să îi înlocuiască. Ce să facă? A rugat câţiva bătrâni mai puţin „distruşi” să aibă grijă, o zi, de câte un copil. Bineînţeles că ăia nu au vrut să accepte, si nu şi-au asumat nicio responsabilitate. Dar, până la urmă, la insistenţele directorului, au consimţit.
Rezultatul a fost absolut uimitor!

Seara, bătrânii au fost întrebaţi dacă vor să repede experienţa şi a doua zi. Cu excepţia unui singur, toţi au fost imediat de acord, dar şi acela a revenit imediat. Mai mult, au fost şi alţi bătrâni, destul de mulţi, care au cerut să fie inclusi şi ei în „program” – deşi nu era niciun „program”.

În două săptămâni, lucrurile au evolut astfel: absolut toţi bătrânii au cerut şi au primit câte un copil în îngrijire, inclusiv cei care, înainte de asta, îşi petreceau aproape toată ziua în pat şi văitându-se de cat de bolnavi sunt şi de cât de tare îi dor oasele. De asemenea, toţi copii au primit câte un „bunic” sau „bunică”. Bine, au fost cazuri de bătrâni care au primit doi sau chiar trei copii, după cum au fost şi cazuri de copii cu doi „bunici”, dar asta e altceva.

În această situaţie, directorul a putut efectua o concediere masivă a angajaţilor, fără a uita să majoreze salariile celorlalţi şi să îmbunătăţească toate condiţiile generale din instituţie. Atmosfera devenise cu totul alta, în loc să se văicărească sau să carcotească toată ziua, „bunicuţii” îşi luaseră rolul foarte în serios şi nu mai erau intersaţi de altceva decât de „nepoţeii” lor care, niciodată înainte astfel răsfăţaţi, înfloreau, literalmente. Oricum, toată lumea era mulţumită, atmosfera era mult mai relaxată, incidentele violente aproape că dispăruseră, şi oricine avea numai cuvinte de laudă pentru director.

Asta e povestea. Ce învăţăminte putem trage de aici?

Niciun fel de învăţăminte, pentru că această poveste nu face altceva decât să scoată în evidenţă ceea ce ştim, de fapt, cu toţii ... dar atât de greu ne aducem aminte, şi anume că, de fapt, munca este o necesitate şi o plăcere, şi nicidecum o povară, aşa cum o resimţim mai tot timpul. Aproape că am spune că privarea de muncă este o pedeapsă mult mai grea decât munca forţată!

În afară de asta, munca diminuează până la dispariţie tendinţele de agresivitate din societate.

În postul precedent spuneam că statul raţional trebuie să garanteze dreptul la existenţă al oricărui cetăţean! Adică, să-i asigure hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc., fără să condiţioneze, în niciun fel acest lucru, de „muncă”.

Nu mă aştept ca un om îmbâcsit de cultura societăţii noastre să spună altceva decât: ABSURD! Cum să asigure statul hrană, îmbrăcăminte, locuinţă şi ce-o mai fi? Şi atunci, omul ce mai face? Nimic? Stă toată ziua şi aşteaptă să-i dea statul casă şi masă? Dacă am face toţi aşa?

În mod normal, aşa ceva ar trebui să fie imposibil. Dar, lumea în care trăim nu este normală! Nu respectă nevoile, trebuinţele si aspiraţiile normale ale omului! De fapt, nu respectă nimic.

E de mirare, atunci, că oamenii din ţările mai „înapoiate” se declară, de multe ori, mai „fericiţi” decât semenii lor din ţările „dezvoltate”? Şi, nu doar se declară, ci sunt, efectiv!

Când ai nevoie de pantofi, e raţional să-ţi cumperi pantofi, nu să îţi tai picioarele!

Când avem nevoie de fericire, de ce căutăm să câştigăm cât mai mulţi bani?

De ce, atunci când cel de lângă noi are nevoie doar să îl ascultăm, noi îi oferim un cadou scump?

Sunt multe „de-ce-uri” ... dar, un singur „când” e suficient:

Când începem să fim, efectiv, raţionali? În alte cuvinte, când încetăm să fim constructorii propriei nefericiri şi sursă a nefericirii celor pe care – culmea! – îi iubim? În primul rând, a copiilor noştri ...

Statul raţional: nimeni nu va muri de foame

Spre norocul nostru, cei mai mulţi dintre noi nu am experimentat, pe pielea noastră, înfometarea. Adevărata înfometare, nu cea „domnească”, „simandicoasă”, pe care şi-o impun, deseori, femeile ceva mai dolofane. Şi nici frustrarea pe care o resimte un copil mofturos atunci când doreşte să mănânce cu totul altceva decât primeşte. Foamea adevărată, hâdă, disperată. Foamea aceea care ucide cu adevărat.

Şi totuşi, niciodată foametea nu a fost prea departe de noi. Bunicii noştri îşi mai aduc aminte, poate, de foametea din 46-47: la noi, numărul victimelor nu a depăşit, probabil, 10.000 de persoane, majoritatea copii, dar, în Moldova de dincolo de Prut, numărul victimelor a fost de circa 250.000. S-au semnalat şi câteva zeci de cazuri de canibalism! În secolul XX! E foarte dificil şi numai să ne imaginăm cum trebuie să fi fost viaţa în acele timpuri.

Tot în vecinătatea noastră, holodomorul ucrainean din anii 32-33 a ucis până la 10 milioane de oameni.

Asta ca să nu vorbim de tragediile trăite de diverse ţări africane şi asiatice.

Aşa se face că teama de a nu muri de foame este adânc întipărită în subconştientul nostru.

În ultima perioadă a lui Ceauşescu, poporul român a fost supus unui experiment de înfometare „soft”. Cei care au trăit acea perioadă îşi mai aduc aminte, probabil, câte „acrobaţii” trebuia să facă omul pentru ca pe masa de Paşte sau de Crăciun să nu lipsească anumite bucate. Şi, chiar dacă magazinele erau goale, fiecare om avea o friptură, nişte cârnaţi, sarmale, un strop de vin etc., chiar dacă astfel de produse nu se puteau găsi în magazine.

Când, după Revoluţie, aprovizionarea cu astfel de produse nu a mai fost o problemă, românii au continuat să se comporte ca înainte. Vă aduceţi aminte nebunia din magazine, din zilele premergătoare sărbătorilor, cantităţile enorme de alimente achiziţionate, ca şi când oamenii respectivi ar urma să plece pe o insulă pustie, pentru cel puţin câteva luni!

Şi acum, în această clipă, sute de milioane de oameni suferă de foame şi, probabil, un om se stinge de foame chiar în această clipă. În acelaşi timp, mii de tone de alimente sunt risipite sau distruse zilnic. Mii de tone care ar ajunge, mai mult ca sigur, să hrănească toţi înfometaţii planetei, şi ar mai şi rămâne. Dar nu, acest lucru nu se întamplă şi nu se va întampla prea curând.

Dezastrele de tipul holodomorului s-au produs, în general, din motive politice, artificiale, si nu ca urmare a unor catastrofe naturale. În alte cuvinte, tot timpul a existat hrana care ar fi salvat atâtea milioane de oameni de la extincţie, numai că victimele nu au putut ajunge la ea. De ce? E ceva mai valoros decât om viaţă a unui om?

Oricât de avansată cultural şi tehnologic a fost o anumită societate, un anumit grup uman, spectrul foametei a continuat să bântuie asupra acelui grup.

Cum se poate apăra omul de foame?

O idee ar fi aceea de a stoca alimente. Cu cât mai multe cămări, hambare, depozite, pivniţe, pline-ochi cu fel de fel de alimente, cu atât mai bine. Şi animale vii, fireşte: porci, vite, oi, păsări, toate sunt garanţia unei vieţi îmbelşugate, lipsită de riscul înfometării.

Acumularea e parte din cultura speciei noastre.

Ce face un adevărat ţăran, nu cel dedulcit la o viaţă care nu mai are prea multe cu universul „patriarhal” al satului românesc? Cel care a ales mai bine moartea sau puşcăria în loc de a se lăsa deposedat de statul comunist?

Asta face: munceşte ca un sclav la galere, de dimineaţă până seara. Când e „campanie”, o bucată de pâine cu slănină e un adevărat festin. O sticlă cu apă stătută e tot ce îşi poate dori mai mult. Viaţa de ţăran nu e nici simplă şi nici uşoară.

Însă dacă anul e roditor şi piaţa bună, ţăranul nostru vinde toate bucatele la un preţ destul de frumos. Cine e atunci ca ţăranul nostru, falnic şi cu chimirul plin de bancnote foşnitoare, nu ca gălbejitul de târgoveţ?

Ei, şi ce credeţi că face ţăranul nostru cu toţi aceşti bani? Nu ştiţi? Nu se poate, nu pot să cred.

Pleacă în concediu? Ha, ha. Unde, la o pensiune? Păi, n-are pensiune la el acasă? Îi sparge prin cazinouri? Se duce la curve? Îşi cumpără cărţi şi se apucă de învăţat? Îi împarte la cei săraci şi/sau leneşi? Ce face cu banii?

De regulă, face singurul lucru pe care ştie să-l facă: îşi mai cumpără un hectar de pământ, pentru ca la anul să poată câştiga încă şi mai mulţi bani, evident, lucrând încă şi mai mult.

Nu e puţin cam absurd? Ba da, este. Dar, oare numai „ţăranul” face asta? Bineînţeles că nu. Tendinţa de a devenii sclavii banului este înrădăcinată în fiecare dintre noi. Fiindcă banii înseamnă „putere”, adică şansă mai mare de supravieţuire! Aiurea, banii înseamnă, de cele mai multe ori, o viaţă de rahat şi şanse mai reduse de supravieţuire.

Vorbeam înainte de nu ştiu câte milioane de oameni care au murit de foame. Şi acum există oameni care suferă de foame, dar destul de puţini în ţările „civilizate”. În acestea se suferă, mai ales, de stress. Stressul muncii şi al ruperii de natură.

Credeţi că un manager de multinaţională al cărui birou e la etajul 50 al unui zgârie-nor e mai aproape, fie şi cu un milimetru, de cer, decât colegul său de la parter?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au inventat maşini care să îi permită să muncească mai uşor, dar şi mai repede. Fiindcă, niciodată omul nu a avut destul timp la dispoziţie! Nu a avut timp pentru familie, pentru distracţie, pentru hobbyuri. Dar asta a fost odată. Acum omul munceşte pentru a construi maşini care să-i consume timpul. Ce e, de exemplu, televizorul? Dar calculatorul? Telefonul mobil, ce invenţie minunată, îi permite omului să-şi ia grijile şi stressul oriunde se duce! Nu-i minunat?

Nu, nu e minunat. Muncim mult prea mult pentru o viaţă de rahat! Producem o grămadă de obiecte de care, de fapt, nu avem nevoie. Apoi, ne chinuim să le distrugem, pentru a face lor unor variante şi-mai-şi. Noi numim asta progres. Aşa o fi?

Suntem într-o criză îngrozitoare. Noi spunem că e o criză economică şi ne chinuim să o doftoricim în fel si chip. Unii, ca alde Băsescu, măcar recunosc că habar n-au, că nu se pricep, hă, hă! Tăiem salariile şi concediem bugetarii şi gata! Când ies altii din criză, iesim şi noi, hă, hă!

Da, dar sunt şi din ăia care zic că se pricep. La ce s-or fi pricepând? La economie. La criza economică. Vai de capul lor!

Despre ce criză economică poate fi vorba atunci când, de fapt, omenirea poate produce, si produce, mult mai mult decât îi este necesar şi decat consumă, efectiv? Magazinele sunt pline de mărfuri, dar nu există bani pentru a cumpăra acele mărfuri, asta este!

Dacă nu e o criză economică, atunci ce fel de criză e asta? E, în primul rând, o criză morală. E, de asemenea, o criză a valorilor. E un deficit de organizare şi orientare, e orice, dar nu o adevărată criză economică!

Ce ar fi de făcut?

Multe, dar în primul rând, statul ar trebui să-si intre în rol. Statul ar trebui să-şi întreţină cetăţenii, fără a-i obliga să muncească! Statul trebuie să asigure hrana, adăpostul, îmbrăcămintea cetăţenilor lui! Fără muncă, repet! Acestea sunt drepturi fundamentale ale cetăţeanului unui stat raţional! Nevoile de bază! În prezent, în Romania, aceste drepturi fundamentale sunt recunoscute doar deţinuţilor! Nu-i ridicol?

Bineînţeles, ştiu că vor fi mulţi care vor gândi: să muncesc eu ca să-l întreţin pe X, care nu vrea să muncească?! E normal?

Aceasta este logica ai cărei prizonieri suntem acum. Nu, nimeni nu trebuie să muncească pentru a-l întreţine pe altul. E vorba, doar, să muncim mai raţional şi, pe cât posibil să evităm risipa. Oricum, producem alimente în exces! Oricum, producem îmbrăcăminte în exces! Nu e aşa? Bun, deschideţi dulapul şi vedeţi câte haine pe care nu le-aţi îmbrăcat nici măcar o dată în ultimii doi ani aveţi! Sunt destule, nu? Dar câte sunt cele pe care, de fapt nu le veţi mai îmbrăca niciodată, pentru că nu vă mai încap? Asta nu e risipă?

Acum, închei aici. E un post destul de lung şi aşa, cine are răbdare să-l citească? Oricum, nu am prea multe speranţe că voi fi înţeles şi aprobat, de aceea nu am speranţe că vom ieşi prea curând din criză. De fapt, o vom ţine dintr-o criză în alta. Atâta timp cât oamenii se vor strădui să rezolve (doar) cu instrumente economice o criză care nu e defel economică, eşecul e garantat.

Începutul nu poate fi decât acesta: statele trebuie să îşi asume supravieţuirea cetăţenilor lor, adică: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, gratuite. Educaţia nu trebuie să fie gratuită, sănătatea, aşişderea, statul nu trebuie să plătească pensii, ajutoare de şomaj etc., dar trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor! Cu cât mai repede, cu atât mai bine!

Un erou al zilelor noastre

Pentru mercenarii cuvintelor sau pentru fanaticii de orice fel, realitatea nu are nicio importanţă. Sau, altfel, realitatea poate fi astfel modelată şi împachetată încât să corespundă „exigenţelor” autorului.

Citeam zilele trecute un articol al unui astfel de contorsionist al ideilor care, din fanatism sau mercenariat, se străduia să-l tămâieze pe Traian Băsescu, să îi evidenţieze părţile „pozitive”.

Gazetăraşul respectiv folosea un procedeu clasic. Limba română, ca de altfel toate limbile, are seturi multiple de cuvinte şi expresii pentru a descrie una şi aceeaşi realitate, în funcţie de poziţia noastră. Astfel, despre unul şi acelaşi om, prietenii ar putea spune că e extrem de ferm, în timp ce neprietenii l-ar descrie, mai degrabă, ca fiind căpos ca un măgar. Cel pe care prietenii îl văd chibzuit şi ponderat, în ceea ce priveşte cheltuielile, ar putea fi caracterizat de alţii ca fiind un zgârie-brânză, iar cel pe care prietenii îl văd generos şi amabil, duşmanii l-ar găsi mână-spartă şi prostănac etc.

Cum spuneam, tânărul plaivăzar se străduia să-i croiască Băsescului o aură de mare erou naţional ... din ce? Din „bube, mucegaiuri şi noroi”, vorba lui Arghezi. Care erau, aşadar, acele minunate bravuri ale Băsescului, de natură să-l califice pentru un loc în Pantheonul românesc?

Ei, iată: Băsescu a dovedit un spirit de sacrificiu şi un curaj extraordinare atunci când a comandat reducerea salariilor şi a pensiilor! Putea să lase guvernului trebuşoara asta, că doar a lui era responsabilitatea, dar, ca un adevărat El comandante, nu a putut face asta. Trebuia să iasă în faţa!

Poftim? N-am citit bine?



Păi, dacă-i aşa, de ce n-ar fi şi popa Corogeanu un erou, şi nu orice erou, ci un adevărat martir?

Mare curaj îţi trebuie, într-adevăr, să ieşi în faţa naţiunii pentru a o informa că ai băgat ţara în căcat, iar preţul îl vor plăti fraierii. Curaj, poate, dar şi o doză infinită de nesimţire!

Dacă Băsescu ar fi venit preşedinte de trei zile şi ar fi găsit nu-ştiu-ce gaură în buget, mai treacă meargă. Dar Băsescu nu e altul decât vechiul preşedinte, cel care ne asigura că Tăriceanu are o grămadă de bani, dar nu vrea să-i dea decât clientelei politice. Ei, acum de ce nu mai sunt bani?

Cat de inconştient sau de pervers trebuie să fii pentru a vedea în anunţul preşedintelui Băsescu, cel cu măsurile de austeritate, un act de „eroism”?

Statul raţional: drepturile omului şi cetăţeanului

Orice stat raţional admite ca principiu fundamental de funcţionare egalitatea cetăţenilor săi. E vorba de egalitatea în faţa legii şi a sistemului de drepturi şi îndatoriri. Celebrul constituţionalist Georges Vedel spunea că afirma că egalitatea nu este doar un drept natural, ci fundamentul însuşi al oricărui drept natural, căci nu mai există drept natural dacă oamenii nu sunt egali între ei, altfel spus, egalitatea este condiţia însăşi a recunoaşterii omului. Egalitatea în faţa legii reprezintă principiul fundamental de funcţionare al oricărei societăţi raţionale.

În cadrul acestui principiu, ce ar trebui să conţină şi cum ar trebui structurat sistemul de drepturi ale omului şi cetăţeanului?

De la bun început, remarcăm că acestă structură nu poate fi altfel decât ierarhică, piramidală, pentru că altfel, societatea ar ajunge repede în faţa unor probleme insurmontabile.

În fruntea ierarhiei drepturilor omului şi cetăţeanului nu poate fi, în mod logic, un alt drept decât cel la viaţă.

Nu e vorba de o viziune „umanistă”, ci de una logică: nu discutăm decât despre drepturile persoanelor vii.

Când vorbim despre dreptul la viaţă, ca, de altfel, despre alt drept fundamental, trebuie să acceptăm că, de acest drept trebuie să beneficieze toţi oamenii, absolut toţi, deci şi hoţii, tâlharii, pedofilii etc.

Sigur, acest principiu s-ar putea să fie mai greu de digerat de către unii dintre noi, mai ales de aceia care, acum două decenii, au strigat „moarte pentru moarte”, sau pentru cei care gândesc, şi acum, ce reintroducerea pedepsei cu moartea ar rezolva vreuna dintre problemele societăţii româneşti. Dar, atenţie! Dacă dreptul la viaţă nu este garantat, atunci ce alt drept ar putea fi garantat, iar atunci ar trebui să acceptăm să trăim într-o societate ai cărei membri nu au niciun drept ... se mai poate vorbi despre „societate”, despre „lege”?

Proclamând dreptul la viaţă ca fiind primul în ierarhia drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă că oricare alt drept al omului poate fi încălcat, în condiţiile în care, fără această încălcare, dreptul la viaţă al unei fiinţe umane este încălcat. Printre drepturile care ar putea fi, astfel, încălcate, se pot enumera dreptul la proprietate sau cel la referitor la viaţă privată etc.
Dreptul la viaţă priveşte mai multe componente:

• Dreptul la anumite condiţii materiale minimale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), care să permită supravieţuirea individului. Aceste condiţii materiale minimale trebuie asigurate, în mod gratuit, de către stat.
• Dreptul la asistenţă medicală. Aici trebuie introdusă o anumită nuanţare. Singura certitudine absolută pe care o au, pe această lume, toate fiinţele umane, este moartea. Aceasta nu înseamnă nici că moartea este, de fapt, scopul sau „realizarea” vieţii, după cum nu înseamnă nici încălcarea dreptului la viaţă. Statul nu poate să îi ţină în viaţă pe toţi cetăţenii săi, fiindcă moartea este un fenomen natural şi inevitabil. Dar, statul trebuie să aibă datoria de a acorda o asistenţă medicală de bază, în mod gratuit.
• Dreptul la educaţie, realizare profesională etc. Statul are datoria de a sprijini educarea cetăţenilor săi, în anumite limite de rezonabilitate, cel puţin atâta timp cat încă nu s-a consemnat niciun deces „din lipsă de educaţie”.

Componenta principală a dreptului la viaţă este, aşadar, prima, cea cu privire la anumite condiţii materiale minimale.

Constituţia României precizează:

Articolul 47 Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

Este un text în bătaie de joc, aşa cum este, de altfel, toată Constituţia României.

Nimeni nu spune, de exemplu, ce este un „nivel de trai decent”. Pentru Sfideanu, de exemplu, un mausoleu de aproape 1400 de m² e ceva nu numai „decent”, dar şi firesc, pentru un om care „munceşte”, dar nu „risipeşte” pe vicii precum alcoolul şi tutunul, perminţându-şi, in schimb, sejururi extravagante etc. Pentru un profesor stagiar, în schimb, o garsonieră de 20 de m² reprezintă un vis aproape fantastic. Decenţă şi decenţă ...

Oamenii au necesităţi de ordin material, nu financiar. Dar, toată filosofia bugetului e una exclusiv financiară. Să „iasă la preţ”.

Pentru a asigura, efectiv, respectarea dreptului la viaţă, toată filosofia noastră economică trebuie regândită. Băieţii aceia deştepţi care exprimă totul în bani ar trebui să ştie că există multe lucruri care nu au expresie bănească.

Într-o postare anterioară m-am întrebat:

Poate România să asigure toate alimentele necesare subzistenţei tuturor locuitorilor săi? Sau este necesar ca unii dintre noi să sufere de foame?

Are România capacitatea de a asigura îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare locuitorilor săi? Sau este nevoie ca unii dintre noi să fie neîmbrăcaţi sau desculţi?

Poate România să asigure tuturor locuitorilor săi un „acoperiş” deasupra capului, sau este necesar ca unii dintre noi să-şi petreacă viaţa prin canale, sau să sufere de frig etc.?

Întrebările erau, fireşte, retorice, România are, evident, posibilitatea de a răspunde cu „da” tuturor celor trei întrebări. Problema este ce nu vrea să o facă.

Cine nu vrea să o facă?

1. Guvernul României – din acest motiv, guvernul României trebuie să plece.

2. Preşedintele României - din acest motiv, preşedintele României trebuie să plece.

3. Parlamentul României şi partidele politice – din acest motiv partidele politice în al căror program nu se regăseşte proiectul unei legi a traiului decent, în termeni concreţi, nu trebuie votate.

Cei care susţin necesitatea adoptării unei legi a traiului decent sunt rugaţi să aplice aici:

Statul raţional. Prima cerinţă: încrederea

Mergeţi la bancă. Coborâţi dintr-un merţan cât o dubă şi îndreptaţi-vă hotărât spre primul ghişeu. Ajuns acolo, explicaţi că nu aveţi loc de muncă şi nici vreo altă posibilitate de a câştiga vreun ban. Nu uitaţi să menţionaţi că sunteţi analfabet şi aveţi cazier, şi că, în aceste condiţii, niciun angajator nu este dispus să vă ajute. Spuneţi, de asemenea, şi că aveţi şapte copii, din care ultimii patru handicapaţi. Explicaţi că aveţi mare nevoie de un credit cât mai urgent, pe care să nu îl returnaţi niciodată, nici dacă, întamplător, vă veţi afla în situaţia de a putea, vreodată, să faceţi asta.

Credeţi că veti obţine creditul? În niciun caz. Fiindcă nicio bancă nu îşi permite să acorde astfel de credite. Sau, dacă îşi permite, e pentru că vrea (sau trebuie) să dea faliment, să iasă de pe piaţă.

Faceţi acelaşi lucru cu statul român. În mod aproape sigur, veţi obţine nu unul, ci mult mai multe credite. Veţi obţine alocaţii pentru copii şi diverse compensaţii pentru cei handicapaţi, dacă sunt, într-adevăr, handicapaţi, sau dacă reuşiţi să îi scoateţi aşa. Veţi obţine venitul minim garantat, ajutor de încălzire, ajutor social, pensie de handicapat sau indemnizaţie pentru însoţitor etc. Poate nu toate acestea, dar unele din ele, cu siguranţă.

Deosebirea dintre o bancă şi un stat constă în aceea că prima acţionează după principii comerciale. O bancă nu poate atrage banii clienţilor săi decât în măsura în care le oferă condiţii foarte avantajoase (între care încrederea e un factor esenţial). Statul nu are nicio treabă cu aşa ceva. Când nu mai are bani, nu mei plăteşte salarii, pensii etc. Sau, majorează taxele, impozitele etc. Statul nu are nevoie de încrederea cetăţenilor săi, fiindcă oricum le ia banii cu japca.

Adevărul este că, între cele două lucruri există o strânsă legătură. Atunci când statul e de căcat, nici băncile nu se comportă prea bine. Ai luat un credit, ţi s-a calculat o rată, dar nici nu ai ajuns bine cu banii acasă şi afli că ţi s-a majorat rata. De ce? Păi, rata de schimb, dobânda variabilă şi mai ştiu eu ce. Ce-i de făcut? Nimic, plăteşti cât ţi se cere şi basta. Bun, ai făcut rost bani şi, fericit, te duci să dai datoria băncii. Da, dar nu e aşa simplu, trebuie să achiţi şi „comisionul de rambursare anticipată” ... ce dracu’i ăla? Uite-aşa, o chestie prin care banca să te mai poată fura puţin.

Asemănările se opresc, însă, aici, fiindcă, deşi atât statul, cât şi banca se pişă pe tine, banca e, totuşi, preocupată să nu dea faliment, în timp ce statul nu are nicio treabă, uitând, poate, modul în care imperii „milenare” s-au dezintegrat în câteva zile.

Cred că e momentul ca şi statul nostru să înceapă să gândească în termeni „comerciali” ... oricât de „barbar” ar suna asta. Dacă nu începe să facă asta acum, alternativa e falimentul şi, probabil, dezintegrarea.

Primul lucru pe care trebuie să îl obţii atunci când gândeşti, cu adevărat, „comercial”, este „încrederea”. Oamenii „cumpără”, în general, din acest motiv şi nu din altul. Un cumpărător poate spune „am cumpărat pentru că e ieftin”, sau „pentru că e un produs de calitate”, dar, de fapt, fiecare spune acelaşi lucru, şi anume: „am cumpărat pentru că am avut încredere”. Încredere într-un produs ieftin şi bun, sau încredere într-un produs a cărui calitate justifică pe deplin preţul ceva mai ridicat.

Ce face statul pentru a-mi câştiga încrederea?

Nu ştiu ce face statul „dumneavoastră”, dar statul „meu” nu face nimic.

Impresia mea este că toată clasa politică trebuie rapid înlocuită. Cred că partidele trebuie populate rapid cu politicieni noi, tineri, dacă nu ca vârstă, cel puţin ca atitudine, implicare, decizie, entuziasm, inteligenţă, corectitudine si, fireşte, ca imagine publică. Toţi, dar absolut toţi politicienii aflaţi în prim-planul vieţii politice de cel puţin cinci-opt ani ar trebui retraşi, fiindcă au avut tot timpul din lume să-si transmită mesajul, să-şi pună în aplicare ideile etc. Au reuşit, n-au reuşit, e treaba lor, out. E nevoie de feţe noi, de figuri noi, de mesaje noi, de atitudini noi. Altfel, vom rata din nou. Sângele trebuie să curgă din partide, nu din oameni, nu din cetăţeni, aşa cum ne ameninţă idiotul de Hărdău.

Unele partide sunt, pur şi simplu, nereformabile. De exemplu, PD-L nu are nicio şansă de reforme atâta timp cât asupra partidului va plana umbra lui Zeus. Partidul poate înregimenta un milion de tineri ... ce fel de tineri? Păi, Ridze, Ebe, Boureni, Hoare şi tot felul de Prigonieni ... cam cu asta s-ar putea „completa” PD-L-ul. Pentru orice om normal, apropierea de Băsescu este extrem de toxică, trebuie să ai „stomac” pentru a rezista. Nici în celelalte partide lucrurile nu stau cu mult mai bine ...

Apoi, e nevoie de un mesaj clar, inteligibil, argumentat, decent, constructiv. Un altfel de mesaj decât cel cu care ne-au obişnuit politicienii vreme de douăzeci de ani. Sigur, discursul este şi trebuie să rămână circumstanţial, este evident că unuia care te trimite la origini nu poţi să-i zâmbeşti „academic”, după cum unuia care fură nu poţi să-i spui altfel decât hoţ, eventual „domnule hoţ”, dar nu poţi să-i pui „funcţia” în faţă: „ domnule senator, domnule ministru etc.”, fiindcă aceasta e trecătoare, dar trăsătura/caracteristica nu. Proprietatea termenilor, precizia a cuvintelor, expresivitatea frazelor, sunt ingrediente necesare unui nou tip de discurs public, dar conţinutul este determinant.

Eu unul încerc să fiu optimist. Ceea ce se întamplă acum trebuie să lase urme. Aşa nu se mai poate, ceva trebuie schimbat. Şi sunt doar două posibilităţi: ne ducem dracului, adică dăm faliment ca stat – cu sau fără dezintegrare – şi-atunci ne conduce, de fapt, judecătorul sindic, fie el FMI, fie cine-o fi, sau, varianta a doua, renaştem, fiindcă, practic, nu mai putem merge în jos. Ne ajunge cuţitul la os şi ne dă Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Ştiu, mai e şi o a treia variantă ... dar nici nu vreau să mă gândesc la ea. Anume, să ne întoarcem la formule politice depăşite, revolute, condamnate de istorie, la comunism, legionarism, sau la o mixtură a lor, la un naţional-creştin-comunism, la habotnicie şi dogmatism ... şi sunt destule semne că avem şanse să ajungem acolo, dacă nu „deschidem” destul de bine ochii.