sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Prostul harnic

Şef, timp de trei decenii, al Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace, Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke a fost unul dintre cei mai mari strategi militari ai secolului al XIX-lea. Feldmareşalul von Moltke şi cancelarul Otto von Bismarck sunt consideraţi de cei mai mulţi istorici ca fiind cele mai importante figuri în cadrul procesului politic şi militar de unificare a Germaniei. Moltke a condus armata prusacă în războiul împotriva celui de-al doilea Imperiu Francez, al lui Napoleon al III-lea, război care s-a încheiat cu strălucita victorie prusacă de la Sedan. În urma acestui război, Confederaţia Germană, în cadrul căreia Prusia avea rolul dominant, s-a transformat în împeriul German, iar regele prusac Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern s-a proclamat împărat al noii entităţi statale, sub numele de Wilhelm I, încoronarea având loc în „inima” fostului inamic, respectiv în Palatul Versailles.

Moltke a avut, astfel, un rol determinant în crearea formidabilei maşini de război germane, al cărei rol în evenimentele militare ale primei jumătăţi a secolului XX este binecunoscut.

În calitate de conducător al armatei, Moltke a avut, fireşte, preocupări intense legate de recrutarea, selecţia, evaluarea şi motivarea personalului militar. Probabil, şi datorită acestei preocupări, armata prusacă, si, mai târziu, cea germană, aveau să se facă remarcate printr-o disciplină şi o eficienţă cu adevărat remarcabile.

Pentru a-şi evalua ofiţerii, Moltke folosea două criterii, si anume: gradul de inteligenţă – pe baza căruia ofiţerii au fost catalogaţi ca inteligenţi şi lipsiţi de inteligenţă (proşti) -, respectiv atitudinea faţă de muncă, pe baza căruia ofiţerii au fost împărţiţi în harnici şi leneşi. Au rezultat, astfel, patru tipologii de ofiţeri, şi anume: proşti şi leneşi, proşti şi harnici, inteligenţi şi leneşi, inteligenţi şi harnici.

În funcţie de categoria în care erau încadraţi, Moltke recomanda o atitudine total diferită. Astfel, ofiţerilor proşti şi leneşi le erau încredinţate numai sarcini simple, cu pronunţat caracter repetitiv, rutinier. Ascensiunea ierarhică a acestor ofiţeri trebuia blocată, fiind menţinuţi în aceleaşi funcţii inferioare pe toată durata serviciului militar. Ca principală virtute a acestor oameni, Moltke aprecia faptul că nu creează probleme.

Nici ofiţerii inteligenţi şi harnici nu beneficiau de prea multă consideraţie din partea Generalstab-ului. El îi considera pe aceştia ca fiind obsedaţi de detalii, neputând „vedea pădurea din cauza copacilor”. Extrem de scrupuloşi în îndeplinirea sarcinilor, aceşti ofiţeri puteau fi, totuşi, promovaţi în anumite împrejurări excepţionale, dar numai până la un anumit nivel al ierarhiei militare.

Prostia şi hărnicia, luate împreună, erau considerate incompatibile cu cariera militară, persoanele depistate a se încadra în această categorie urmând a fi scoase imediat din armată. Moltke considera că acest tip de persoane manifestă un prea multe iniţiative proprii, dar, din cauza prostiei, şansele ca aceste iniţiative să fie corecte sunt inacceptabil de mici. Prin urmare, astfel de ofiţeri pot provoca evenimente grave, greu sau imposibil de remediat, ceea ce impune excluderea lor imediată din armată.

În viziunea lui Moltke, doar ofiţerii inteligenţi şi leneși puteau fi promovaţi pe cele mai înalte funcţii de conducere. Nefiind pripiţi, manifestând o rezistenţă deosebită în faţa împrejurărilor deosebite, suficient de inteligenţi pentru a identifica soluţii celor mai grele probleme, şi suficient de leneşi pentru a optimiza soluţia identificată, pentru atingerea obiectivului cu un număr minim de resurse, într-un interval de timp cât mai scurt etc.

„Prostia” şi „inteligenţa” nu sunt absolute. Un om considerat, îndeobşte, inteligent, se poate dovedi cât se poate de prost de îndată ce este pus în faţa unei situaţii noi şi cu totul necunoscute. În plus, există diferite tipuri de inteligenţă: o persoană deosebit de înzestrată, din punct de vedere muzical, s-ar putea dovedi total incapabilă să rezolve o problemă elementară matematică etc. În general, pentru fiecare om există un domeniu în care persoana respectivă poate fi considerată inteligentă. Nu super-inteligentă, dar cât de cât. După cum, nicio persoană nu este foarte inteligentă, în toate domeniile.



Ce vedeţi în fotografia alăturată? Eu văd o persoană inteligentă, chiar deosebit de inteligentă, atunci când e vorba de lopată. Dar, în acelaşi timp, văd un idiot perfect, atunci când e vorba de altceva, cum ar fi conducerea unui guvern. De fapt, lucrul acesta în vedem şi îl simţim cu toţii, nu? Cu toţii ştim câtă competenţă zace în acest omuleţ complexat. Ceea ce nu prea ştiam este cât de harnic poate fi acest individ. 

Da, asta e, cu adevărat, o problemă: sunt prea multi proşti în posturi de conducere. Proşti-proşti, dar harnici! Măcar de-ar învăța să tragă chiulul! Ne-am mai trage și noi ... sufletul.