Incestul – o opinie raţională

De câteva zile, un nou subiect-bombă răvăşeşte societatea românească: incestul nu va mai sancţionat de noul Cod Penal.

Evident, românii nu sunt de acord cu aşa ceva. Cum să dezincriminezi incestul? Păi, dacă faci aşa ceva, nu ataci, oare, fundamentele morale ale societăţii, nu, distrugi, practic, ultima urmă de moralitate care mai există, nu deschizi larg porţile unor nenorociri şi mai mari, cum ar fi dezincriminarea pedofiliei, şi aşa mai departe? Oare ne-am pierdut ultimul strop de raţiune, morală şi bun-simţ?

Aşa să fie oare?

Se cuvine, cred, să remarcăm că alte naţiuni, pe care, pe drept cuvânt, le putem numi civilizate, sau, oricum, mai civilizate decât suntem noi, au făcut-o deja: au dezincriminat incestul. Şi nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Bine, trebuie să fii puţin naiv – asta pentru a nu folosi un cuvânt mult mai dur – pentru a-ţi putea imagina că, de îndată ce un lucru, o acţiune, o atitudine etc. nu mai este sancţionat/sancţionată în mod legal, atunci, brusc, oamenii vor alege, într-un număr cu adevărat semnificativ, să se dedea acelei activităţi.

E nevoie de exemple? Ok, să dăm şi exemple, sunt nenumărate.

De-a lungul timpului, diversele dictaturi politico-religioase au interzis/cenzurat fel de fel de lucrări, unele mai mult sau mai puţin filosofice, altele, pur şi simplu de divertisment. În ciuda acestei interdicţii, sau, poate tocmai din cauza ei, unele din lucrările respective au fost destul de intens citite, în perioada respectivă – tentaţia „fructului oprit”. Ulterior, după ridicarea interdicţiei, de multe ori, interesul pentru aceste lucrări a scăzut, uneori dramatic. 

Nu ştiu, eu îmi aduc aminte vremurile în care, pentru a putea citi o anumită carte, trebuia să ai o relaţie la librărie – nu, nu era o cenzură, o interdicţie explicită, dar, pur şi simplu, tirajele în care erau trase anumite cărţi erau mult, mult prea mici faţă de cerere, şi atunci oamenii îşi potoleau setea de lectură care cum putea. Astăzi ... ştim cu toţii ce e astăzi.

Cine sunt, oare, cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestei modificări legislative?

Îndrăznesc să cred că, în „prima linie” se află militanţii cretini creştini. Argumentul lor suprem este, fireşte, cel teologic: „scriptura” interzice categoric astfel de fapte.

Din punctul meu de vedere, orice discuţie bazată pe astfel de argumente este complet inutilă: Biblia nu este, în sine, o dovadă, ci doar o pretenţie.

Pe de altă parte, oricine a citit, cât de cât atent, Biblia, constată că, şi în privinţa acestui aspect, textul respectiv este ilogic şi contradictoriu.

Astfel, de exemplu, bătrânul patriarh Avraam mărturiseşte:

„ Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie” (Facerea, 20-12)

Acest lucru este, de altfel, bine-cunoscut de către Dumnezeu, care nu are nimic împotrivă, cu excepţia numelui (!?):

„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: « Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele.
Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dine a un fiu ; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoarele ce se vor ridica dintr-însa. » „ (Facerea, 17-15, 17-16)

Acest lucru este perpetuat şi valorizat până în zilele noastre de preoţi, care în cadrul ceremoniei de căsătorie, adresează tinerei mirese îndemnul de a se „veseli precum Sarra”.

Sau, cum explică, oare, creştinii, faptul că singurii oameni creaţi de Dumnezeu sunt Adam şi Eva – aceasta din Adam, deci „puţin” rudă de sânge – iar noi, toţi ceilalţi, suntem descendenţii lor? E posibil acest lucru fără ceea ce se numeşte incest?

Să terminăm, totuşi, cu acest aşa-zis argument. Să trecem la lucruri mai serioase.

Copiii rezultaţi în urma unor legături incestuoase, sau descendenţii acestor copii, au şanse mult mai mari de a suferi de fel de fel de boli genetice, de a fi retardaţi, da a nu fi, într-un cuvânt, normali. Aşa, şi?

Dacă suntem aşa de preocupaţi de calitatea genetică a copiilor, se cuvine să remarcăm că relaţiile incestuoase sunt doar unul din factorii care o influenţează, în sens negativ. Fumatul, obiceiurile alimentare nesănătoase, eforturile fizice, emoţiile excesive, radiaţiile, drogurile, expunerea la diverse substanţe chimice, vârsta părinţilor, starea generală de sănătate etc., pot avea, de asemenea, un uriaş potenţial negativ, o influenţă mutagenă importantă. Ce facem într-o astfel de situaţie? Interzicem, prin lege, toţi factorii de risc? Castrăm femeile cu o stare de sănătate precară sau care prezintă astfel de riscuri? Le băgăm la închisoare?

Se cuvine apoi să remarcăm că legea ar urma să se refere exclusiv la actul incestuos, adicătelea la „hârjoneală”, şi nicidecum la concepţie. Acum, dacă indivizii ăia sunt nebuni şi concep un copil, în condiţiile existenţei riscurilor aferente ... asta este.

Şi totuşi, relaţiile de tip incestuos, neurmate de concepţie, sunt sau nu nocive? Şi, dacă da, cât de nocive?

În opinia mea, sunt nocive. Acum, cât de nocive, nu ştiu. Depinde de situaţie. Dar, motivul nocivităţii lor îl constituie suprapunerea de roluri.

Într-o legătură normală, iubiţii au, unul faţă de celălalt, rolul de iubit, şi-atât. Asumarea unor alte roluri, chiar secundare, este dificil de realizat, întrucât perturbă rolul fundamental, acela de iubiţi şi amanţi.

Suprapunerea unor roluri este un fenomen extrem de răspândit în cultura noastră, şi are, evident, consecinţe neplăcute. Să dăm câteva exemple:

A fi învăţătorul/profesorul (de la şcoală) al propriului copil nu este, câtuşi de puţin, o idee bună, si cei care cunosc astfel de situaţii îmi vor da, fără îndoială, dreptate. Relaţia părinte-copil interferează, într-un mod, cel mai adesea neplăcut, cu aceea profesor-elev, iar rezultatul este, în cel mai bun caz, o confuzie.

Nici a fi şeful (sau subordonatul) de la serviciu al unei rude apropiate, sau al propriului iubit, nu e o situaţie prea fericită. Etcetera.

Dar, dificultatea majoră a actualului Cod Penal, cu privire la incest, stă în dificultatea aplicării lui. Fiind vorba de o faptă penală, sancţionată cu ani grei de puşcărie, ea trebuie – teoretic – riguros dovedită. Şi cum se poate face, oare, dovada unei astfel de infracţiuni? Stând la curul omului, punându-i camere de luat vederi, sau cum? Pentru că – să ne înţelegem – e vorba de fapte săvârşite prin consimţământ reciproc , şi departe de ochii lumii. A, dacă ăia au ales să o facă prin parcuri, e cu totul altceva, dar noi vorbim de ceea ce face omul în casa lui. Cum probăm existenţa faptei în sine?

Răspunsul este, desigur, că aşa ceva e foarte, foarte greu de dovedit, dacă nu imposibil. Şi, în mod sigur, în loc să consumăm resurse valoroase ale societăţii pentru a demonstra - pentru a demonstra ce? că doi nebuni s-au „hârjonit”, în intimitatea lor, mai mult decât ar fi dispusă majoritatea dintre noi să acceptăm - ar fi mult mai util să le consumăm acolo unde este, cu adevărat nevoie de ele. De exemplu, în educaţie. Sau, pentru combaterea sărăciei. Sau ...

Dar nu, nu, nu! Educaţia noastră de oameni cu frica lui Dumnezeu, de buni creştini, nu ne permite să ne ocupăm de astfel de probleme. Problema foametei globale, de exemplu, ce importanţă are această problemă faţă de ceea ce face omul cu organul lui? Şi, evident, cu cine, de câte ori, cum şi în ce scop.

Eu consider că dezincriminarea incestului este un pas înainte în direcţia normalităţii.