Răz-gândirea

Ca fiinţe raţionale, ştim/putem să gândim (!?). Şi, mai ales, să ne răz-gândim.

Ce este, oare, răzgândirea, şi în ce raport se află cu gândirea?

Vă rog să-mi permiteţi o scurtă lungă digresiune.

Am văzut, odată, demult, un film rusesc, realizat, cred, în perioada prerestroikăi. Era un film de televiziune, eu am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru filmele ruseşti, acest film mi s-a părut exemplar etc. 

O bătrână merge să-şi viziteze fiica şi nepoţii, într-un orăşel industrial din sudul Siberiei. Fireşte, este cât se poate de bine primită în apartamentul modest al fiicei sale, dar, în curând începe să observe fel de fel de lucruri prea puţin plăcute, pe care nu se sfieşte să le comunice fiicei sale. Astfel bătrâna remarcă, dintru început, o anumită blazare, o anumită oboseală, o lipsă cronică de entuziasm, atât din partea fiicei, cât şi din cea a ginerelui. Îmbătrâniţi, parcă, înainte de vreme, cei doi, ingineri în combinatul industrial din localitate, par să se fi decuplat, cumva, de la realităţile lumii înconjurătoare. Mai tot timpul obosiţi, neinteresaţi de problemele politice globale, neinteresaţi, chiar, de ceea ce se întâmplă în propria lor ţară, ei nu mai găsesc nici timpul, şi nici dispoziţia de a se ocupa de proprii copii, care, în viziunea bătrânei, sunt foarte răi: au părul lung, ascultă muzică zgomotoasă, se dau cu rolele şi nu sunt întotdeauna cuviincioşi nici măcar cu proprii lor părinţi ... nemaivorbind de bunică. 

Într-o zi, bătrâna se hotărăşte să „rupă pisica” şi îşi chestionează, în mod direct, fiica, asupra opţiunilor politico-ideologie. Şi, da, fiica, altfel extrem de supusă şi cuminte, dă dovadă de un curaj nestăpânit: recunoaşte că şi-a cam pierdut încrederea în „idealurile comuniste”. Ca motiv, ea invocă anumite dificultăţi materiale etc. 

Bătrâna spumegăşi îşi condamnă vehement fiica pentru această „dezertare”. „Cum” – se întreabă ea – „cum poţi să te îndoieşti de aceste idealuri, cum poti să-ţi renegi convingerile, doar din motivul că, uneori, aprovizionarea cu lapte şi legume a oraşului lasă de dorit? Te-ai gândit vreodată cât de greu trebuie să-mi fi fost mie, cu cinci copii mici de crescut, cu un soţ plecat pe front, de unde, de altfel, nu s-a mai întors niciodată? Şi nu, eu nu mi-am permis nciodată, nicio clipă, să mă îndoiesc de aceste idealuri luminoase! Tu, cum ai putut face tu acest lucru?" 

Fiica nu are răspunsuri prea coerente la această întrebare, dar exclamă, totuşi: „Dar, mamă, au trecut, totuşi, patruzeci de ani de când s-au întâmplat toate aceste lucruri. Patruzeci de ani în care am sperat şi eu, ca atâţia alţii, într-o schimbare în mai bine ... speranţă care nu a venit niciodată. Sunt patruzeci de ani ... patruzeci de ani de speranţe înşelate, patruzeci de ani de frustrări. Nu, nu, eu nu mai pot să cred.” 

În zilele următoare, bătrâna iese mai mult din casă, din autismul ei autoimpus. Observă oamenii, oraşul, viaţa. Încet-încet, credinţele bătrânei încep să se destructureze, şi odată cu ele, însăşi posesoarea lor. Bătrâna începe să-şi dea seama că, din nefericire, a slujit o viaţă întreagă unui zeu mincinos şi răutăcios, un zeu în numele căruia au fost comise crime abominabile. Încet-încet, acest zeu mincinos se retrage, dar golul lăsat în urma lui nu poate fi, din păcate, umplut cu nimic. 

Bătrâna se topeşte, pur şi simplu, din picioare, şi, în cele din urmă, se sfârşeşte, neputând supravieţui morţii „luminoaselor idealuri” pe care le slujise o viaţă întreagă.

Da, răz-gândirea nu e niciodată simplă, şi nici uşoară. A te răzgândi înseamnă, într-o măsură importantă, a te nega pe tine însuţi. Nu poţi, nu ai cum să spui: până ieri am crezut aşa, şi am făcut aşa, dar de azi cred cred exact pe dos, şi procedez în consecinţă. Nu, pur şi simplu nu ai cum ... nu, nu exclud posibilitatea răzgândirii, a „convertirii” sau „re-convertirii”, dar nu cred în „iluminarea” care vine pe neaşteptate, în „revelaţia” care are loc dintr-o dată. Dimpotrivă, răzgândirile sunt dureroase, profunde şi de lungă durată. O adevărată răzgândire nu poate fi mai puţin profundă decât gândirea care a precedat-o. Iar această perioadă, a îndoielilor şi sfâşierilor interioare, e o perioadă sumbră, în care individul se neagă pe sine, adesea până la extincţie.

Vă rog să mă înţelegeţi, am o scârbă profundă în legătură cu oportunismul politic. Nu pot să cred, nu voi crede niciodată în „revelaţia” politicianului care descoperă, brusc, că are cu totul alte idealuri politice, ideologice, etc., decât partidul din care face parte şi, ca urmare, trece de urgenţă în cealaltă „barcă”, neomiţând, însă, să solicite (şi să primească, bineînţeles), anumite privilegii, funcţii etc.

Adâncul dispreţ pe care îl nutresc faţă de toată această frunzăverzime care se oferă voluntar astăzi pentru „construirea” partidului şi ideologiei pe care a blamat-o până ieri ... dar ce-i de făcut? E ceva de făcut?

Eu cred că da. Eu cred că aceşti politicieni mizerabili, lipsiţi de orice urmă de onoare şi demnitate, lipsiţi, până la urmă, de orice trăsătură umană, ajung să ne reprezinte pentru că, până la urmă, nici noi nu suntem fundamental diferiţi de ei. Şi noi, cei care îi alegem, suntem la fel de oportunişti şi lipsiţi de demnitate ca ei. Doar că ei sunt ceva mai „orientaţi” şi mai norocoşi.

Ce e de făcut pentru a stopa acest mizerabil traseism politic?

În opinia mea, avem o singură posibilitate: SĂ NU-I VOTĂM. Să nu-i votăm, niciodată, în nicio împrejurare. Asta e singura soluţie.

Sigur, fiecare judeţ, şi fiecare localitate în parte are importanţa ei, economică, politică, socială, culturală etc. Sigur, e greu să admiţi „pierderea” unei localităţi sau a alteia ... dar faptul că o localitate are un anumit primar, şi nu altul, înseamnă, oare, că e „pierdută”?

Repet: partidele politice nu au, şi nu vor avea niciodată, suficiente mijloace pentru a interzice acest fenomen mizerabil. În schimb, cetăţenii au, dacă doresc, posibilitatea de a stopa acest fenomen. Cum? Simplu, cum am spus mai sus, NEVOTÂND traseiştii politici.

Ştiu că aceste cuvinte nu sunt pe placul agitatorilor politici ai partidului X sau Y, pentru care, perspectiva victoriei în faţa competitorilor justifică orice. Chiar orice?

Dacă, într-adevăr, marea majoritate a celor care candidează, acum, din partea unui partid, pentru un scaun pe care deja îl ocupă (sau, l-au ocupat, până nu de mult), dar din partea unui alt partid, vor fi reconfirmaţi, atunci România se află în faţa unui mare impas civic. Şi, sunt aproape convins că aşa se va întâmpla.

Iată de ce nu privesc cu niciun fel de speranţă şi optimism previzibila victorie a USL la proximele alegeri. USL îşi dovedeşte, încă de acum, determinarea de a continua aceleaşi politici criminale care au adus România în colapsul economic şi moral în care se află. Eu nu uit – şi ar trebui să nu o facă nimeni – că USL a colaborat foarte armonios cu PDL atunci când a fost vorba de legi profund antidemocratice, precum aceea de alegere a reprezentanţilor locali într-un singur tur de scrutin.

Cei care au jefuit această ţară, care au furat şi umilit poporul, trebuie să-şi primească neîntârziat pedeapsa, în această privinţă nu încape nicio îndoială. Dar, cine îşi imaginează că, odată cu regimul uselist, dreptatea, onoarea, corectitudinea şi alte bagatele din astea, vor curge la robinetul din baie, se înşeală amarnic. Vom asista, eventual, la înlocuirea unor ciocoi cu alţii, poate – sper – mai raţionali, dacă nu mai umani. Asta e tot ce îmi permit, acum, să sper, în legătură cu evenimentele din lunile următoare.