România tăcută - ce este şi cum o facem să vorbească

România tăcută .... ce e România tăcută?

Vecinul meu e brutar. Pâinea pe care o coace trebuie să ajungă în câteva marketuri din împrejurimi în jurul orei 6, şi să fie caldă, astfel că vecinul meu lucrează aproape exclusiv noaptea. Puţini dintre clienţii marketurilor ştie cine coace pâinea, şi nici nu îi interesează. Ceea ce îi interesează este faptul ca, la prima oră a dimineţii, să existe pâinea si să fie proaspătă, restul, din punctul lor de vedere este mai puţin important. Vecinul meu face asta de cincisprezece ani. De cincisprezece ani el asigură pâinea persoanelor din zonă. Prea multe alte lucruri nu ştiu despre vecinul meu. Nu face politică şi e posibil să nici nu voteze. Poate că citeşte presa, poate că are un cont pe o reţea socială sau pe mai multe, poate stă pe bloguri sau poate că are chiar şi un blog al lui ... deşi, sincer, mă îndoiesc. E posibil, dar nu cred. Cred că, mai degrabă, îşi vede de treaba lui, de slujba sa, de familia sa şi se dezinteresează de multe aspecte ale vieţii sociale. Oare acest om face parte din „România tăcută” sau nu?

Alt om, altă situaţie. E vorba de o femeie. E medic de familie. Lucrează la un dispensar, dar munca ei nu se rezumă la cele opt ore de serviciu. Sunt oameni care o cheamă noaptea, pentru că suferinţa vine atunci când vrea ea. Cred că e o femeie care îşi face treaba ei, meseria ei, poate mai bine, poate mai puţin bine, nu ştiu, nu mă pricep. Ştiu doar că îşi lasă deseori familia pentru a se deplasa la căpătâiul celor care au nevoie de ea. Nu ştiu dacă face politică, dar nu cred. Nu are timp. De asemenea, nu cred că este o persoană foarte implicată în ceea ce înseamnă „civism”. Îşi face doar meseria ei şi atât, şi se străduieşte să şi-o facă bine. În măsura posibilităţilor.

Dacă ne uităm bine în jurul nostru, fiecare dintre noi cunoaşte zeci asemenea cazuri. Poate sute, poate mii, nu ştiu. Persoane care pare că nu au un punct de vedere politic sau civic. Persoane care, aparent, nu se manifestă în spaţiul public, dar care, acolo unde lucrează, fac tot posibilul ca noi, ceilalţi, să avem posibilitatea şi mai ales resursele să o facem. Brutarul îmi asigură pâinea, medicul mă ajută atunci când mă îmbolnăvesc, profesorul îmi învaţă copilul, frizerul mă tunde, iar şoferul de tir îmi aduce tot felul de mărfuri pe care apoi le cumpăr din hipermarket. Fiecare din ei are rostul lui şi fără oricare dintre ei viaţa mea, şi nu numai, ar fi serios perturbată. Cum aş trăi dacă, începând de mâine, toţi aceşti oameni s-ar lăsa de meserie şi s-ar apuca de politică? Îmi este greu să îmi imaginez şi nici nu vreau să o fac. Am tot respectul faţă de aceşti oameni care NU fac politică. Nu în sensul obişnuit, curent.

Librarul din colţ s-a „reorientat”. Nu, nu şi-a închis afacerea, dar şi-a „diversificat-o”. Acum cărţile ocupă un spaţiu relativ restrâns. În restul magazinului are alte mărfuri: articole de papetărie: caiete, pixuri, dar şi ghiozdane, sau cd-uri, şi chiar cabluri elecrice, ghivece de flori, jucării şi alte articole. Standul de cărţi e într-un colţ şi oferta e foarte săracă. Beletristică mai puţin, că nu se vinde, mai mult cărţi pentru copii, culegeri de probleme, literatură şcolară, cărţi de colorat. Zice că asta se mai vinde, restul nu prea, şi omul nu poate merge pe pierdere. Îl înţeleg, dar regret timpurile când puteam cumpăra şi altceva. Asta e, cei care citesc sunt din ce în ce mai puţini şi mulţi dintre ei au trecut, probabil, pe net.

România tăcută? Despre ce Românie tăcută vorbim? Eu văd o Românie extrem de gălăgioasă, o Românie unde toţi vorbesc şi prea puţini ascultă. Pe nimeni nu mai interesează efectul cuvintelor pe care le rosteşte. Prea puţini mai au proprietatea cuvintelor, prea puţini mai sunt cei care vorbesc cei care îşi aleg cuvintele cu înţeleaptă parcimonie. Încet-încet, lumea în care trăiesc se transformă în altceva. Nu mai văd în jurul meu oameni, prieteni, colegi, doar „găozari”, „ţigănci împuţite”, dar şi „beţivi” sau „prostituate”, asta ca să-i plătesc o „poliţă” domnului Orban, care îşi imaginează, probabil că, intrând în „hainele” celui pe care Curtea Constituţională l-a validat preşedinte, îi va „fura” si electoratul. Mi-e silă de această Românie extrem de vocală. Mi-e dor de o Românie normală, o Românie cu mai multă măsură şi mai mult bun-simţ, o Românie, dacă nu mai tăcută, măcar cu multă substanţă în ceea ce vorbeşte.

Petre Ţuţea vorbea despre democraţie ca despre o dictatură a numărului, a cantităţii asupra calităţii, cu nimic mai suportabilă decât orice altă formă de dictatură. Ce au în plus Traian Băsescu şi PDL faţă de ceilalţi? 70000 de voturi, sau 0,7%, şi nimic mai mult. Este aceasta o garanţie a „valorii” sau „înţelepciunii” sale? E ridicol să credem aşa ceva, desfid pe oricine care ar îndrăzni să susţină contrariul. Nimeni şi nimic nu îi dă voie lui Traian Băsescu să mă „ciuruiască”, pe mine şi pe toţi ceilalţi care i-am dat "o lecţie” din care nu cred să fi învăţat ceva.

Mai e o problemă. Dacă, prin absurd, această Românie tăcută ar începe, brusc, să vorbească, ar spune, oare, ceea ce vreau eu să aud, sau altceva?

Pentru mine democraţia nu înseamnă altceva decât datoria de a lupta pentru dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu mine. Dar, mai departe decât atât, nu pot merge. Nu pot spune că îmi place să fiu înjurat, pentru că nu îmi place. Nu îmi place când cineva nu e de acord cu mine, dar îmi asum acest risc, luptând pentru dreptul celuilalt de a se exprima aşa cum doreşte. În anumite limite, fireşte, date nu de diferenţele de viziune, ci de modul de exprimare. Poţi spune unui om că nu ai aceeaşi părere ca a lui şi fără să îi spui că e idiot sau să-l trimiţi la origini, acest lucru nu îl pot permite.

Înclin să cred că, de fapt, cei care îşi pun problema de a face România tăcută să vorbească, ar avea o problemă dacă această Românie tăcută ar spune cu totul altceva decât vor ei să audă.

Ca popor, ca naţiune, avem o mare problemă, numită educaţie, iar când vorbesc de educaţie nu mă gândesc nicidecum la instruire. Nu avem o cultură a dezbaterilor, a discuţiilor civilizate, bazate pe argumente, a dialogului cu sevă şi conţinut. La noi, de prea multe ori, aşa zisele talk-show-uri sunt 99% show şi aproape deloc talk. Ce vedem la aceste talk-show-uri? Multă ceartă pe subiecte mai mult sau mai puţin importante, diverse aserţiuni fundamentate pe nimic, bârfuliţe, mojicii ... cam asta.

Ce e de făcut?

Am spus, problema noastră crucială este educaţia, iar o mare parte din aceasta se face prin intermediul şcolii. Sistemul educaţional din România este la pământ, ca şi când nu ar fi de-ajuns că marea majoritate a absolvenţilor acestui sistem au un nivel extrem de precar de cunoştinţe şi competenţe, dar ei părăsesc şcoala complet needucaţi, incapabili să se adapteze la cerinţele unei societăţi cu adevărat evoluate. Tema şi nivelul discuţiilor între adolescenţi, preferinţele lor artistice, culturale, preocupările lor, reprezintă simptomul cel mai important al malignităţii mediului în care ne încăpăţânăm să supravieţuim.

Este nevoie de o reformă profundă a întregii societăţi româneşti, iar începutul nu poate fi făcut decât cu sistemul educaţional.

Domnul preşedinte a pomenit câteva lucruri cu privire la sistemul educaţional, dar am serioase semne de întrebare cu privire la adevăratele sale intenţii şi, implicit, la soluţiile sugerate sau, mai degrabă, impuse. În plus, insuficienta sa formare în acest domeniu, lipsa oricărei competenţe pedagogice, completa sa inadecvare, din punctul meu de vedere, la exigenţele actuale ale societăţii, îl descalifică din rolul de reformator real al societăţii. Dimpotrivă, omul de la care România aşteaptă semnalul clar al mult promisei şi aşteptatei reforme, se constituie în cel mai puternic factor frenator, de disoluţie morală şi economică, al societăţii. Astfel, că, în ceea ce îl priveşte, mi-am luat orice speranţă. Dimpotrivă, reformarea şcolii va trebui să fie făcută în o cu totul altă direcţie decât cea indicată de preşedintele ţării şi sluga sa preasupusă, domnul Funeriu. Reforma şcolii nu poate pleca decât de la nivelul cel mai de jos, de la „firul ierbii”, şi trebuie folosite toate „portiţele” pe care legea le-ar uita, eventual, întredeschise.

Domnul preşedinte sugerează că, începând cu anul şcolar 2010-2011, o mulţime de materii vor dispărea din programa de liceu. Nu ştiu care vor fi acelea, dar mă gândesc, cum va arăta societatea viitorului în condiţiile în care discipline precum literatura universală sau cultura artistică, psihologia, sociologia sau logica vor dispărea, foarte probabil, cu desăvârşire? Cine va educa simţul estetic al copiilor noştri, cine îi va face să îndrăgească cultura, cine îi va forma ca persoane complete, responsabile şi autonome, cine îi va învăţa să respecte drepturile altora şi să lupte pentru cele proprii?

În tratatele de specialitate figurează o multitudine de metode pedagogice. Eu nu cred în existenţa reală a niciuneia dintre ele, sau cred că toate sunt variaţiuni ale aceleiaşi metode pedagogice unice, care poate fi aplicată oricând, oriunde, în orice împrejurări, numită exemplu personal.

Să presupunem că vreau să învăţ o limbă străină. Cred că, în câteva luni, sau poate ani, cu profesori foarte competenţi, cu cele mai evoluate metode pedagogice, şi, mai ales, cu mult efort şi cu multă determinare, aş reuşi să o învăţ la un nivel mulţumitor. Limba română am învăţat-o cu totul altfel, aş putea spune că am absorbit-o odată cu laptele matern. Nu am avut nici profesori competenţi, nici determinare, cât despre muncă, la vârsta aceea nu cred că ştiam ce este. Am făcut acest lucru, pur şi simplu, imitând, adică prin intermediul exemplului personal.

În ceea ce priveşte cunoştinţele ştiintifice, cred că un profesor poate „învăţa” un elev ceea ce el însuşi nu ştie, de fapt, îl poate determina să înveţe, sau îi poate facilita învăţarea. Însă, în ceea ce priveşte valorile, atitudinile, caracterul, profesorul nu-i poate da elevului decât ceea ce el însuşi posedă. Nu poţi să formezi cinstea, caracterul, onestitatea, cumpătarea, optimismul, responsabilitatea, modestia, hărnicia, echilibrul, respectul, dacă tu însuţi eşti ipocrit, necumpătat, pesimist, iresponsabil, grandoman, leneş, dezechilibrat sau agresiv şi lipsit de respect.

Cineva spunea, nu mai ştiu cine: „fii tu însuţi schimbarea pe care o vrei înfăptuită la ceilalţi”. Cred că asta e soluţia. Oricine doreşte reformarea societăţii în care trăieşte trebuie să pornească de la reformarea propriei persoane, se cultive în sine însuşi toate calităţile pe care le-ar dori să le vadă crescând în ceilalţi.

Ştiu că totul pare mult prea filosofic, prea eteric, prea suprarealist. Ce se poate face, la modul cel mai concret cu putinţă?

Cineva trebuie să înveţe oamenii, copiii, tinerii, să gândească, să judece, să fie respectuoşi şi oneşti cu ei însuşi cu ei însuşi şi cu cei din jur, inclusiv cu cei care au o cu totul altă opinie, într-o anumită chestiune. Acolo unde sunt directori şi profesori dedicaţi, cred că s-ar putea face ceva ... dar nu prea sunt astfel de cazuri. Mă gândesc, de exemplu, la organizarea unor activităţi de tipul dezbaterilor academice, fie în cadrul curricular, fie în cel extracurricular. Elevii ar putea învăţa ce este o moţiune, ce este un argument, tipurile de moţiuni, de argumente, ar putea face turnee de dezbateri, campanii etc. Nu vreau să intru în detalii tehnice, există mai multe manuale pe această temă, există şi Asociaţia Română de Oratorie, Dezbateri şi Retorică – A.R.D.O.R., care are şi un site etc.

Dar, nu numai şcoala poate face aşa ceva, ci şi ceea ce se numeşte „societate civilă”, O.N.G.-urile şi chiar partidele. E adevărat, cu noţiuni din astea precum voluntariatul, implicarea cetăţenească, iniţiativa etc., stăm foarte slab, dar, dacă există onestitate şi dorinţă de a face ceva, de ce nu?

Până la urmă, cred că orice soluţie se circumscrie tot celor două cuvinte pe care le-am mai menţionat. Exemplu personal.

Domnul T.

Dintre toţi dascălii pe care i-am întâlnit, domnul T. a fost cel care a avut cea mai mare înrâurire asupra mea. L-am avut profesor de matematică toţi cei patru ani de gimnaziu, iar în clasa a şaptea şi a opta mi-a fost şi diriginte. De la dânsul am dobândit intuiţia, iar de la profesorul din liceu, domnul Ţ, am învăţat rigoarea. De la amândoi am învăţat să iubesc cea mai abstractă dintre ştiinţe şi, pe această cale, le mulţumesc amândorura. Poate voi vorbi vreodată şi despre profesorul din liceu, dar astăzi voi vorbi despre domnul T.

L-am admirat mult şi continui să îl mai admir, după trei decenii. Ultima oară l-am întâlnit acum vreo trei-patru ani, într-o trecere prin oraşul copilăriei mele. Se pensionase şi semăna cu Zorba. Emana încă o mare energie şi multă dragoste de viaţă şi păstrase acelaşi magnetism din perioada tinereţii.

Cred că toţi elevii îl iubeau. Profesorul nostru era fascinant. Avea preocupări destul de diverse. Juca fotbal la echipa locală şi uneori mergeam pe stadion, cu colegii, pentru a-l vedea la antrenamente. Era interesat de enigmistică, de literatură, de artă, de orice.

Cred că eram prin clasa a şasea când am citit „Psihologia activităţii matematice”, a lui Eugen Rusu. La un moment dat, autorul vorbea de o problemă cu totul deosebită. Era vorba de o problemă, preluată din „Gazeta matematică”, extrem de dificil de rezolvat, dar care nu necesita decât cunoştinţe elementare de geometrie de clasa a şasea. Am citit problema şi, evident, nu am ştiut să o rezolv, dar, când am citit rezolvarea, am fost uimit de simplitatea ei. Ştiind bine cât „transpirasem” zadarnic, încercând să rezolv acea problemă deosebită, m-am gândit să joc o „farsă” profesorului. În clasă erau câţiva elevi, vreo cinci-şase, „abonaţi” la olimpiadele pe obiecte, şi eu eram unul dintre ei. Citeam tot felul de cărţi, literatură dar şi cărţi ştiinţifice, rezolvam probleme de matematică, dar şi tot felul de şarade, cu curiozitatea şi prospeţimea acelei vârste extraordinare, aşa că nu era nimic neobişnuit să fiu interesat de o problemă care nu îmi fusese dată ca temă pentru acasă ... de fapt, în cei patru ani nu mi-am scris niciodată, dar absolut niciodată, tema pentru acasă la matematică; asta e altă poveste.

Plin de prefăcută naivitate, am solicitat sprijinul profesorului pentru a rezolva acea problemă buclucaşă. Ah ... cum construisem toată scena în minte, îl şi vedeam pe profesor luptându-se din greu cu problema, nereuşind să îi dea de cap, şi eu bucurându-mă în secret de acest insucces ... dar n-a fost să fie. Nu îmi mai aduc aminte exact dialogul – au trecut, totuşi, mai bine de trei decenii – dar cred că profesorul m-a întrebat dacă, într-adevăr, nu ştiu să rezolv problema sau, doresc doar să văd dacă ştie să o rezolve el. Apoi, a adăugat: e problema lui Rusu, şi tu ştii, de fapt, să o rezolvi, dar voiai să ştii dacă ştiu şi eu. Da, ştiu, du o dreaptă ... etc.

De atunci, am prezentat acea problemă unui mare număr de profesori. Cu o singură excepţie – e vorba de un metodist care mi-a venit la inspecţia pentru gradul II – niciunul nu a ştiut să rezolve problema. Şi nici metodistul nu ştia că e „problema lui Rusu”.

Era în decembrie ’89. Revenisem în oraş şi m-am întâlnit cu mai mulţi colegi de din gimnaziu şi liceu, dintre care cei mai mulţi făcuseră matematică în gimnaziu tot cu profesorul meu. Ce puteau face, în acele zile, nişte tineri studenţi? Discutam despre ceea ce se întâmpla în ţară. Ca peste tot în ţară, şi în orăşelul nostru se constituise acel C.F.S.N. care gestiona treburile publice. Persoanele care constituiseră acest C.F.S.N. nu se bucurau de cea mai bună reputaţie, aşa că, ne-am gândit noi, fostul nostru profesor ar fi fost o opţiune mult mai potrivită. Aşa că am mers la el, să discutăm despre asta, vreo şapte-opt studenţi, nu mai ştiu... Ne-a primit pe toţi, eram cam îngesuiţi, iar noi, cu acel spirit năvalnic, am intrat direct în subiect. Profesorul nostru făcea pe prostul. Nu ştia nimic despre C.F.S.N., şi nici de revoluţie nu auzise. Şi, oricum, nu voia să-şi schimbe locul de muncă. A rămas surd la toate stăruinţele şi argumentele noastre. În final, ne-a spus ceva în genul: „Eu am o meserie, pe care mă străduiesc să o fac cât mai bine, şi pe care o fac cu plăcere. Nu ştiu să fac ceea ce îmi cereţi, cred că nici nu vreau să ştiu şi nici nu cred că mi-ar plăcea. Eu astfel înţeleg să-mi fac datoria faţă de societate. Sunt convins că sunt destule persoane care vor se facă ceea ce îmi propuneţi voi, se pricep mai bine şi le şi place.”

Cum ar arăta, oare, ţara asta, dacă toţi am gândi şi am face aşa? Cum ar fi dacă ar fi mai uşor de găsit apă pe lună decât un primar corupt, un parlamentar leneş sau un ministru incompetent?

Duelul

,

Se spune că odată, de mult, trei oameni se urau de moarte. Atât de mult încât, până la urmă, cei trei au ajuns la concluzia că singura ieşire onorabilă din această situaţie imposibilă era un duel şi, ca urmare, tot ceea ce rămânea de stabilit erau regulile duelului. În cele din urmă, au convenit asupra următoarelor reguli:

1. Duelul se va desfăşura în ziua x. Fiecare din cei trei se va aşeza într-unul din vârfurile unui triunghi echilateral, având asupra sa un pistol cu un singur cartuş.
2. Prin tragere la sorţi se va stabili o ordine în care vor trage.
3. Primul va trage în oricare dintre adversarii săi va dori, apoi, următorul, dacă va fi rămas în viaţă, va face acelaşi lucru.

Exista o singură problemă, anume că doi dintre ei, să zicem A şi B, erau nişte ţintaşi excelenţi, care nu prea puteau să rateze, în condiţiile date, în timp ce al treilea, să zicem, C, era un ţintaş mai degrabă mediocru, care rata loviturile destul de des. Această situaţie era cunoscută de toţi trei şi ar fi putut constitui un motiv destul de serios ca acesta din urmă să nu fie de acord cu ceilalţi. Totuşi, fiind un om de onoare, C a consimţit să se dueleze în aceste condiţii.

În ziua convenită a avut loc duelul, care s-a soldat cu un singur supravieţuitor. Ştiţi care a fost acela?

Pentru a deduce aceasta, să vedem ce s-ar fi putut întâmpla.

Să presupunem că primul care ar fi trebuit să tragă ar fi fost C. Ce ar fi putut face? Dacă ar fi tras şi ar fi nimerit pe oricare dintre ceilalţi doi, cel rămas în viaţă ar fi urmat sa tragă şi, în mod evident,fiind un ţintaş foarte bun, l-ar fi ucis, ceea ce nu ar fi fost o perspectivă tocmai de dorit. În aceste condiţii, e limpede că, dacă C ar fi fost primul, ar fi tras deliberat în aer, iar următorul ar fi tras în celalalt ţintaş bun, deoarece C nu ar mai fi prezentat niciun pericol. Da, dar, în această situaţie, ar fi fost doi supravieţuitori.

Trebuie, asadar, să considerăm că primul a fost unul din cei doi trăgători foarte buni, se zicem A. În cine ar fi putut să tragă? În mod evident, nu în C, deoarece urmând B, acesta l-ar fi ucis. Aşadar, dacă primul ar fi fost A, ar fi tras în mod obligatoriu în B, eliminându-l. A urmat, fireşte, trăgătorul mediocru, care, de data asta nu şi-a mai greşit ţinta, reuşind să fie unicul supravieţuitor al duelului.

Iată, aşadar că, de supravieţuit a supravieţuit cel mai slab dintre cei trei, care, în plus, a fost şi defavorizat de tragerea la sorţi.

În 2009 au avut loc alegeri parlamentare, în urma cărora două partide, mă refer la PSD şi PDL au ieşit aproape la egalitate, pe primele două locuri. La votul popular, a câştigat PSD, dar ca număr de mandate a câştigat PDL. Pe locul 3 a ieşit PNL, la o diferenţă destul de mare de celelalte două partide. Ceea ce a urmat se cunoaşte.

Nu este un secret pentru nimeni că preşedintele este un partizan al votului uninominal „pur”, fără redistribuire. Pentru a ne da seama ce ar putea însemna un astfel de sistem de vot, ajunge să studiem modul în care au fost aleşi presedinţii Consiliilor Judeţene, aleşi, după cum se cunoaşte, după sistemul uninominal: liberalii nu au câştigat nici măcar un post, deşi au avut o pondere însemnată în votul popular.

O asemenea perspectivă este, evident, destul de întunecată pentru liberali, şi cei mai mulţi lideri conştientizează riscul la care sunt expuşi. PDL şi PSD ar putea să cadă uşor la o învoială aupra unui astfel de sistem de vot, care pare ce favorizează cele două partide dominante. Spun pare, deoarece, în cei doi ani şi jumătate care ne despart până la următoarele alegeri, se pot întâmpla foarte multe, şi un rezultat foarte bun al liberalilor în multe oraşe mai şi/sau judeţe ar putea răsturna multe calcule. Rămâne de văzut în ce măsură aceştia se vor putea mobiliza corespunzător, în condiţiile lipsei accesului la resurse materiale.