Care pe care

Noi, românii, suntem patrioţi?

O, ce întrebare! Fireşte că suntem patrioţi, cum altfel? Păi, nu ne-am bătut noi, secole de-a rândul, cu turcii, n-a fost Ştefan cel Mare apărătorul creştinătăţii ... sau Mihai Viteazul, n-a făcut el unirea? Eminescu, poetul nostru naţional, n-a fost, oare, patriot? N-a spus el: „cine-a îndrăgit străinii/mânca-i-ar inima câinii”?

În ultima vreme, am văzut, pe diverse reţele de socializare, şi nu numai, fel de fel de profile, ale unor persoane pe care, întâmplător sau nu, chiar le cunosc. Sau nu le cunosc, n-are a face. Multe dintre aceste persoane pretind că ştiu trei-patru, dacă nu mai multe limbi străine ... şi româneşte, bineînţeles. Cu toate acestea, parcurgând celelalte informaţii asociate profilului, îţi dai seama că, de fapt, româneşte  nu prea ştiu. Greşeli cu adevărat impardonabile, formulări greoaie, sau bombastice, sugerează o cu totul altă realitate. O realitate a inculturii, a necunoaşterii, la nivel elementar, a limbii române ... ce să mai vorbim, atunci, de celelalte nu-ştiu-câte limbi străine?

Cineva, nu mai ştiu cine, spunea că patriotismul este convingerea tâmpită că o naţiune, un popor e „cel mai” din simplul motiv că te-ai născut tu în mijlocul său". Nu împărtăşesc întru totul acest punct de vedere, dar constat că, da, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii mei, cam la asta se reduce patriotismul. Să te baţi cu cărămida în piept pentru ce-a făcut unul şi altul, săţi umfli rânza ori de câte ori vorbeşti de reuşitele altora, cu care, chipurile, tu te identifici, să ştii şi să povesteşti cum ne-au fost furate, de-a lungul timpului, bogăţiile, invenţiile, tezaurul naţional, şi aşa mai departe ... dacă ştii şi ceva despre martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi, eşti om făcut, eşti român, şi patriot, şi creştin, şi tot ce trebuie, şi poţi, desigur, să-ţi îngădui mici extravaganţe, precum aceea de a nu şti, niciodată, câţi de „i” trebuie să pui la sfârşitul unui cuvânt ... şi-aşa, în vorbire nu se simte.

Eu cred – şi, probabil sunt unul din ultimii „dinozauri” care mai crede aşa ceva – că patriotismul începe cu datoriile pe care persoana le are faţă de ea însăşi. Cum ar fi aceea de a se exprima corect în limba maternă. Eu chiar cred că prima dovadă de iubire faţă de patrie este cea a însuşirii corecte a limbii ... e sau nu e aşa?

Am observat că, în ultimul timp, nimeni nu mai spune „pe care”, ci, simplu, „care”. Nu ştiu, s-o fi dat vreo lege în acest sens, sau ce e? Am auzit şi miniştri, şi parlamentari, şi profesori universitari ... toţi zic la fel, „care”, în loc de „pe care”: „planurile care le-am făcut”, „studiile care le-am efectuat”, „aspectele care le-am abordat”, şi aşa mai departe.

Pe scurt: „care” se asociază doar cu subiectul, cu obiectul care face acţiunea, cu nominativul – câinele care latră nu muşcă – în timp ce cu obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, cu acuzativul, se foloseşte forma „pe care” – cartea pe care am citit-o (eu sunt cel care am citit, cartea a fost citită, nu s-a citit singură, eu am acţionat asupra ei).

N-are importanţă ce au făcut alţii, contează ceea ce facem noi. Şi, dacă nu suntem în stare să folosim corect limba maternă, nu ne putem numi patrioţi. Iar dacă, pe lângă asta, pretindem că ştim şi încă nu-ştiu-câte limbi străine, nu suntem doar lipsiţi de patriotism, ci şi de onestitate.

P.S. Din ciclul: IDIOŢII CARE IA DECIZII citiţi aici:

Prin activităţile desfăşurate [...], Consiliul de Administraţie [...] a hotărât că au fost încălcate articolele [...] şi conform art. 280 alin. 2 a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare [...];

Întrebări ajutătoare:

Cine e subiectul? Cine face/a făcut acţiunea? Răspuns: Consiliul de Administraţie

Ce a făcut subiectul? Răspuns: a hotărât şi a dispus [aplicarea sancţiunii].

Da? Dar, cum a făcut C.A. aceste lucruri? Răspuns: simplu, „prin activităţile desfăşurate”.

Aşa, deci. Şi, până la urmă, cine a „desfăşurat” aceste „activităţi”? O, TEMPORA!