M-am săturat să tot aud de dezastrul pe care îl reprezintă votul uninominal pur, mai cu seamă cel dintr-un singur tur. Oare acest sistem de vot nu are niciun avantaj, în afară de cel menţionat foarte clar de Crin Antonescu, anume de a genera „majorităţi parlamentare solide”?
Apropo, ce deosebire există, în acest context, între o „majoritate parlamentară solidă” şi o „dictatură iresponsabilă”? Eu cred că niciuna, şi cred că timpul va demonstra asta.
Spun unii, şi cam au dreptate, că uninominalul pur va enclaviza ţara. Mda, ce şanse are un român să câştige un colegiu din HarCov? Răspundeţi dumneavoastră ...
Da, dar, în schimb, vor mai „pupa” ungurii vreun colegiu de prin Bihor, Timiş, Hunedoara, Satu Mare etc., unde, oricum, există un număr destul de important de etnici maghiari, comunităţi întregi? Destul de problematic, aşa că, în această privinţă, „ce iau pe mere” (românii, maghiarii, nu contează), „dau pe pere”.
Bine, totuşi, milioane de oameni vor rămâne fără reprezentare parlamentară. Aşa este, dar care-i problema?
Adică, susţine cineva că parlamentarii de acum şi-au reprezentat, în mod real, alegătorii? Hai să fim serios, cine susţine asta e mai prost ca deputatul ăla care spunea că oamenii din colegiul său fost de acord cu tăierea salariilor etc. – nu mă mai întrebaţi cine-a fost dobitocul, că-mi vine să vărs.
Aiurea, niciun parlamentar nu şi-a reprezentat, în mod real, alegătorii, nici nu avea cum. Toţi şi-au servit interesele lor personale, şi numai din întâmplare pe cele ale alegătorilor, dacă s-a întamplat să existe vreo coincidenţă. Ce, nu e aşa? Bine, hai daţi-mi numele acelui parlamentar care şi-a servit doar alegătorii, şi nicidecum pe sine, rubedeniile, prietenii, şi aşa mai departe.
Democraţia, aşa cum există acum la noi, e o dulce iluzie. Da, alegătorul are, o dată la patru ani (sau la termenele stabilite), puterea reală de a stabili cine să îl fure, să îl umilească, să îl batjocorească. Dar, are el, oare, nevoie, de aşa ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar nici nu prea are ce face. Mai întâi că nu conştientizează că e manipulat. E ca şi copilaşul ăla care nu voia să bea lapte, până când, într-o zi, mama i-a spus: „Acum eşti destul de mare să alegi, iar eu voi respecta alegerea ta, oricare ar fi aceea. Spune-mi, deci, din care cană vrei să bei laptele, din cea galbenă sau din cea roşie?” „Din cea roşie” (sau: din cea galbenă, dacă vă ofensează roşul), a răspuns, bucuros, copilul. Alegătorul nu este niciodată reprezentat, în mod real, de parlamentarul său!
Bun, şi dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi mai bine ca hoţia, violul, tâlhăria, să fie pe faţă? Ce tot atâta lugu-lugu, „pupă-i botul şi ia-i votul”? Nu, să fie clar, clasa politică e una şi poporul e alta. Când un partid, sau coaliţie obţine, cu un număr de voturi egal cu cel mult 20-25% din numărul total al persoanelor cu drept de vot, 70-80% din mandatele parlamentare, despre ce reprezentativitate mai poate fi vorba? De niciuna, evident, dar asta nu va constitui nicio problemă, fiindcă nici în cazul sistemului de vot proporţional, cetăţeanul nu a fost, în nciun fel, reprezentat.
Bine, adevărul e că votul, în esenţa lui, e o mare prostie. Imaginaţi-vă ce-ar fi dacă, odată ajuns pe un pat de spital, nu ar exista un specialist care să vă trateze, în funcţie de diagnosticul stabilit, nu ar fi un vot, la care ar lua parte, în mod evident, şi portarul, şi brancardierul etc., şi, în urma acestei acţiuni, v-ar tăia, ori mâna, ori piciorul, ori v-ar declara sănătos, sau, poate chiar decedat, după cum vrea „majoritatea”. Bineînţeles că o asemenea distopie nu e posibilă, nu putem lăsa o astfel de decizie pe mâna oricărui neavenit, în schimb lăsăm decizii mult mai importante, şi care ne afectează, evident, pe toţi, pe mâna orişicui. Ei, aşa ceva nu se întamplă, dar peizanul trebuie să creadă asta, să aibă măcar această bucurie. Să creadă şi el, să îşi imagineze că are vreun cuvânt de spus, că l-a „ars” pe ăla, l-a pus pe ălălalt ... aiurea, nonsens, nimic nu e adevărat, „ăla” şi „ălălalt” sunt mână-n mână şi-amândoi lucrează pentru sine, nu pentru bietul amărăştean.
De fapt – şi, deşi poate părea o glumă, nu este –dacă-i musai să fim conduşi de unul şi de altul, cea mai bună modalitate de a-i selecta pe aceşti conducători este cea aleatoare. Adică, datul cu banul, mai pe-nţelesul tuturor.
Pentru această descoperire, profesorul italian Alessandro Pluchino şi echipa sa (Andrea Rapisarda şi Cesare Garofano) au primit premiul Nobel Ig pe anul 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu