Ba, să-ţi permiţi! Să-ţi permiţi, cu vârf şi îndesat! Nu ai voie să nu-ţi permiţi!
Pentru că, a nu-ţi permite înseamnă a nu putea. A dori şi a nu putea.
Dar, nu a nu putea din considerente, să zicem, fizice. Cum nu poţi să alergi suta de metri în zece secunde. Pentru că nu poţi. Dar nu spui: „nu-mi permit ...”, spui, simplu: „nu pot”.
Dar, când nu-ţi permiţi, asta înseamnă un dezacord între dorinţa ta, orientată într-un anumit sens, posibilitatea fizică de realizare a dorinţei tale (care există), pe de o parte, şi ... nici nu ştiu despre ce ar putea fi vorba, un anume „ceva” care te împiedică să-ţi îndeplineşti dorinţa, pe de altă parte.
Anume ce?
Scrupule morale? Ha, ha. Deci, poţi să te gândeşti – asta nu e imoral -, dar, când e vorba de pus în practică, vine partea morală ... mai las-o.
Atunci? Atunci, altceva. Nu, nu scrupulele morale, ci o anume timiditate sau ... Sau, spune-i pe româneşte: prostie.
De câte ori ţi s-a întâmplat să îţi doreşti ceva şi să nu obţii fiindcă nu ai fost în stare să dai o formă dorinţei tale, pentru că nu ai fost în stare să ţi-o exprimi? Munceşti de şapte ani într-o firmă, eşti foarte harnic(-ă) şi conştiincios(-oasă) , faci ore suplimentare etc., şi, de şapte ani nu ai beneficiat de nicio mărire de salariu? Nu, că nu „ţi-ai permis”? Pentru că ai aşteptat ca „şeful” să vadă, să constate, să aprecieze ... s-au schimbat vreo trei şefi şi tot păcălit(-ă) ai rămas. Ştii ce trebuie să faci? Trebuie să mergi, să discuţi civilizat, calm, fără nervi, fără acuzaţii, dar ferm, această problemă. Da, ştiu, ai un şef „imposibil”. Toţi şefii sunt aşa, dar problema e ce faci tu. Dacă „nu-ţi permiţi”, asta e, accepţi tot.
Faci „morală” copilului tău. Îi spui: „Eu nu mi-am permis niciodată să ...”. Ce ... să ...? Să ... orice: să chiuleşti, să fii obraznic(-ă), să întârzii, să faci sex, să ... orice. Nu contează. Contează ceea ce i-ai spus juniorului. Ce crezi că i-ai spus? Asta i-ai spus: „şi eu am vrut să fac aia, ailaltă etc, dar n-am avut curaj, nu mi-am permis”. Bravo, nene! Şi te mai miri că „morala” ta n-a avut niciun efect ... asta dacă n-a avut efect contrar?
Îi spui şefului, sau partenerului, sau cui s-o nimeri: „nu-mi permit nicio clipă să pun la îndoială ...”? Da, şi ce-ai vrea să facă ăla, să te pupe? Asta ar trebui să facă, nu? Pentru că tu tocmai ai pus la îndoială ... nu-ştiu-ce, ceva ce nu aveai voie. De fapt, într-o astfel de situaţie, nici nu mai e nevoie de „nu-mi permit”. Simplu fapt că afirmi: „nu mă îndoiesc de faptul că ...”arată exact contrariul. Cu atât mai mult, dacă-i pui şi o „permisiune” în cârcă.
Aşadar, nu spune niciodată: „nu-mi permit”. Şi, cu atât mai mult, nici: „nu pot să-mi permit”.
Când zici: „atât îmi pot permite”, de fapt spui: „mai mult nu-mi permit”.
Când un om îşi doreşte ceva, găseşte o cale. Când nu-şi doreşte, găseşte o scuză. A nu-ţi permite e o scuză, şi încă una penibilă ...
Studiu de caz: premierul Boc (şi nu numai el) a afirmat, în repetate rânduri că „atât îşi permite România”. De fiecare dată când a fost vorba de tăieri, de reduceri, de salarii, de pensii, de indemnizaţii etc. Ce-a vrut el să spună?
În primul rând, să remarcăm că nu el, Boc, sau Băsescu, sau cine-o fi, e cel care „nu-şi permite”. Nu, ei sunt nişte băieţi de băieţi, dar România asta nesimţită, care ia, de una singură, astfel de decizii nenorocite, ea e de vină, nu guvernul, nu oranjgutanii, nu, nici vorbă ... Hai sictir, javrelor.
Apoi, formularea propriu-zisă, aia cu „nepermisul”. Când nu ai bani, spui simplu: nu am bani. Cum a făcut Tăriceanu. Dar, Boc nu. Pentru că banii au existat totdeauna. Nu pentru majorări salariale, ci pentru menţinerea salariilor. Nu pentru majorarea pensiilor, ci pentru menţinerea lor. Şi aşa mai departe. Bani au fost, şi sunt, dar ei sunt în anumite buzunare. Din care, evident, Boc nu-şi putea „permite” să îi scoată. Asta e problema.
De fapt, asta a fost problema. Fiindcă, din cauza politicilor de lichidare a locurilor de muncă, au început şi banii să se împuţineze. Au început şi pensiile să arate ca o schemă Ponzi. Păi cum să arate altfel, de vreme ce nu mai există angajaţi? Vorbim de şomaj, el este foarte-foarte mic. Şi lună de lună, scade. Minunat, dar ce se întâmplă cu numărul angajaţilor. Păi scade şi ăla, şi încă foarte repede. Dar, cum se poate aşa ceva? Scade numărul de angajaţi, dar scade şi şomajul. Nu ştiu, întrebaţi-l pe Boc.
Pentru că, a nu-ţi permite înseamnă a nu putea. A dori şi a nu putea.
Dar, nu a nu putea din considerente, să zicem, fizice. Cum nu poţi să alergi suta de metri în zece secunde. Pentru că nu poţi. Dar nu spui: „nu-mi permit ...”, spui, simplu: „nu pot”.
Dar, când nu-ţi permiţi, asta înseamnă un dezacord între dorinţa ta, orientată într-un anumit sens, posibilitatea fizică de realizare a dorinţei tale (care există), pe de o parte, şi ... nici nu ştiu despre ce ar putea fi vorba, un anume „ceva” care te împiedică să-ţi îndeplineşti dorinţa, pe de altă parte.
Anume ce?
Scrupule morale? Ha, ha. Deci, poţi să te gândeşti – asta nu e imoral -, dar, când e vorba de pus în practică, vine partea morală ... mai las-o.
Atunci? Atunci, altceva. Nu, nu scrupulele morale, ci o anume timiditate sau ... Sau, spune-i pe româneşte: prostie.
De câte ori ţi s-a întâmplat să îţi doreşti ceva şi să nu obţii fiindcă nu ai fost în stare să dai o formă dorinţei tale, pentru că nu ai fost în stare să ţi-o exprimi? Munceşti de şapte ani într-o firmă, eşti foarte harnic(-ă) şi conştiincios(-oasă) , faci ore suplimentare etc., şi, de şapte ani nu ai beneficiat de nicio mărire de salariu? Nu, că nu „ţi-ai permis”? Pentru că ai aşteptat ca „şeful” să vadă, să constate, să aprecieze ... s-au schimbat vreo trei şefi şi tot păcălit(-ă) ai rămas. Ştii ce trebuie să faci? Trebuie să mergi, să discuţi civilizat, calm, fără nervi, fără acuzaţii, dar ferm, această problemă. Da, ştiu, ai un şef „imposibil”. Toţi şefii sunt aşa, dar problema e ce faci tu. Dacă „nu-ţi permiţi”, asta e, accepţi tot.
Faci „morală” copilului tău. Îi spui: „Eu nu mi-am permis niciodată să ...”. Ce ... să ...? Să ... orice: să chiuleşti, să fii obraznic(-ă), să întârzii, să faci sex, să ... orice. Nu contează. Contează ceea ce i-ai spus juniorului. Ce crezi că i-ai spus? Asta i-ai spus: „şi eu am vrut să fac aia, ailaltă etc, dar n-am avut curaj, nu mi-am permis”. Bravo, nene! Şi te mai miri că „morala” ta n-a avut niciun efect ... asta dacă n-a avut efect contrar?
Îi spui şefului, sau partenerului, sau cui s-o nimeri: „nu-mi permit nicio clipă să pun la îndoială ...”? Da, şi ce-ai vrea să facă ăla, să te pupe? Asta ar trebui să facă, nu? Pentru că tu tocmai ai pus la îndoială ... nu-ştiu-ce, ceva ce nu aveai voie. De fapt, într-o astfel de situaţie, nici nu mai e nevoie de „nu-mi permit”. Simplu fapt că afirmi: „nu mă îndoiesc de faptul că ...”arată exact contrariul. Cu atât mai mult, dacă-i pui şi o „permisiune” în cârcă.
Aşadar, nu spune niciodată: „nu-mi permit”. Şi, cu atât mai mult, nici: „nu pot să-mi permit”.
Când zici: „atât îmi pot permite”, de fapt spui: „mai mult nu-mi permit”.
Când un om îşi doreşte ceva, găseşte o cale. Când nu-şi doreşte, găseşte o scuză. A nu-ţi permite e o scuză, şi încă una penibilă ...
Studiu de caz: premierul Boc (şi nu numai el) a afirmat, în repetate rânduri că „atât îşi permite România”. De fiecare dată când a fost vorba de tăieri, de reduceri, de salarii, de pensii, de indemnizaţii etc. Ce-a vrut el să spună?
În primul rând, să remarcăm că nu el, Boc, sau Băsescu, sau cine-o fi, e cel care „nu-şi permite”. Nu, ei sunt nişte băieţi de băieţi, dar România asta nesimţită, care ia, de una singură, astfel de decizii nenorocite, ea e de vină, nu guvernul, nu oranjgutanii, nu, nici vorbă ... Hai sictir, javrelor.
Apoi, formularea propriu-zisă, aia cu „nepermisul”. Când nu ai bani, spui simplu: nu am bani. Cum a făcut Tăriceanu. Dar, Boc nu. Pentru că banii au existat totdeauna. Nu pentru majorări salariale, ci pentru menţinerea salariilor. Nu pentru majorarea pensiilor, ci pentru menţinerea lor. Şi aşa mai departe. Bani au fost, şi sunt, dar ei sunt în anumite buzunare. Din care, evident, Boc nu-şi putea „permite” să îi scoată. Asta e problema.
De fapt, asta a fost problema. Fiindcă, din cauza politicilor de lichidare a locurilor de muncă, au început şi banii să se împuţineze. Au început şi pensiile să arate ca o schemă Ponzi. Păi cum să arate altfel, de vreme ce nu mai există angajaţi? Vorbim de şomaj, el este foarte-foarte mic. Şi lună de lună, scade. Minunat, dar ce se întâmplă cu numărul angajaţilor. Păi scade şi ăla, şi încă foarte repede. Dar, cum se poate aşa ceva? Scade numărul de angajaţi, dar scade şi şomajul. Nu ştiu, întrebaţi-l pe Boc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu