Un posibil răspuns

Am făcut o schiţă a răspunsului pe care intenţionez să-l prezint „curţii cu juri”, sună cam aşa:

Răspuns comisiei de disciplină

constituită cu numărul 56 în data de 08.09.2011 la nivelul Şcolii cu clasele I-VIII Pesac

În ziua de luni, 26 septembrie 2011 am luat cunoştinţă de adresa 149/26.09.2011, al cărei conţinut este cunoscut. Ca urmare a acestui fapt, şi în legătură cu documentul conex 3101/06.09.2011, emis de Primăria comunei Pesac, al cărui conţinut este, de asemenea, cunoscut, precizez următoarele:

1. În documentul 3101 se vorbeşte de „sesizări primite din partea cetăţenilor”, fără a li se preciza, în niciun fel, identitatea. Avem, de-a face, aşadar, cu o „opinie publică” extrem de vigilentă, dar care protejează identitatea. Nu voi zăbovi, însă, asupra acestui aspect, considerându-l minor, deşi, chiar şi acest amănunt minor demonstrează şubrezenia întregului demers iniţiat de „reprezentantul primăriei”.

2. Se vorbeşte apoi despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani, ale copiilor de la Şcoala Generală Pesac, la materia predată de domnul profesor la examene şi după, excepţie făcând cei care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”. Bun, trec cu îngăduinţă peste lejeritatea exprimării şi peste logica abracadabrantă: „domnul profesor” nu predă nimic „la examene”, încercând să mă concentrez asupra fondului problemei.

3. În primul rând, se vorbeşte despre „rezultatele foarte proaste pe parcursul mai multor ani”. Care ani? De când şi până când?

Respectuos rog comisia de disciplină să disjungă analiza rezultatelor obţinute la ultimul examen naţional de celelalte rezultate. Solicit acest lucru deoarece, în opinia mea, rezultatele din ultimul an, care sunt, într-adevăr, foarte proaste, sunt consecinţa directă a unui management catastrofal. Dacă mi se va solicita acest lucru, voi prezenta dovezile respective, pentru moment mă limitez doar la a afirma acest lucru.

4. În al doilea rând, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte slabe ale elevilor” nu răspunde la un criteriu esenţial: în raport cu ce? Pentru că, evident, trebuie să ne raportăm la ceva. Se înţelege – nu prea se înţelege, dar asta e – că „reprezentantul primăriei” se referă la „rezultatele (...) la examene şi după”, adică pe parcursul liceului. În alte cuvinte, la traseul profesional al elevilor post-absolvire. Foarte bine, fie şi aşa. Persistă, însă, întrebarea: în raport cu ce? În raport cu ceea ce ar dori primăria sau/şi „opinia publică”? În raport cu ceea ce se întamplă la alte şcoli? Sau la alte discipline?

În acest moment, afirmaţia cu privire la „rezultatele foarte proaste” e exact ceea ce este: o simplă afirmaţie. Care se va susţine – dacă se va susţine – atunci când va putea fi dovedită ştiinţific, pe baza unor date comparative precum: rezultatele obţinute de elevii şi foştii elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII Pesac la tezele cu subiect unic, versus rezultatele şcolilor din împrejurimi, notele din teză şi mediile din primul semestru al clasei a IX-a etc.

5. Da’ poate că „sesizatorul” anonim a aflat aceste lucruri lecturând raportul de evaluare internă, elaborat de comisia de asigurare a calităţii din unitatea de învăţământ, şi care, conform legii calităţii în educaţie, art. 12 (c), se întocmeşte anual şi este adus la cunoştinţa tuturor beneficiarilor (deci şi cei indirecţi, cum ar fi primăria sau profesorii şcolii); a văzut cineva acest raport? Dar comisia de asigurare a calităţii a fost constituită şi funcţionează, oare, conform legii?

 

6. Şi nu în ultimul rând: se poate şti care sunt elevii „care au fost ajutaţi cu meditaţii în particular de alţi profesori”? Şi despre aceşti profesori se ştie, oare, ceva? Cred că e foarte simplu: fiscul ar trebui să deţină o listă cu toţi prestatorii de astfel de servicii ... bănuiesc că e vorba de persoane oneste, care îşi declară astfel de activităţi, nu? Bun, şi dacă elevii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac sunt „ajutaţi cu meditaţii”, ce se întamplă, oare, cu elevii celorlalte şcoli? Ei nu sunt „ajutaţi”? 

Adaug faptul că „rezultatele proaste” ale elevilor, chiar riguros dovedite, nu probează decât, cel mult, o anumită incapacitate profesională a cadrului didactic, şi nicidecum o abatere disciplinară. Dar, lucrurile sunt extrem de discutabile şi la acest nivel. Nu „rezultatele elevilor”, în sine, sunt determinate în aprecierea calităţii profesional-ştiinţifice a unui cadru didactic, ci cu totul alte criterii. În medicină, de exemplu, o acuzaţie de malpraxis se consideră dovedită nu atunci când pacientul a murit, ci atunci când medicul a încălcat procedurile instituite în astfel de cazuri. Nu altfel stau lucrurile şi în educaţie, iar instrumentul prin care se constată aceste disfuncţionalităţi este inspecţia şcolară. Modul normal, firesc, în care se poate proba o anumită deficienţă profesională este inspecţia şcolară, cea efectuată în condiţii corecte, de specialişti în educaţie. Asistenţa la ore efectuată de director nu este inspecţie şcolară.

7. Mai există, oare, vreun precedent? A mai manifestat vreo primărie din ţară atâta „nobil interes” în ceea ce priveşte activitatea şcolilor din aria de competenţă încât să solicite oficial măsuri disciplinare împotriva profesorilor ai căror elevi au obţinut rezultate sub aşteptări la examenele naţionale? De unde atâta exces de zel din partea Primăriei comunei Pesac?

Pe baza acestor afirmaţii, rog respectuos respingerea primului motiv invocat de Primăria comunei Pesac drept criteriu al unei sancţiuni disciplinare.

În legătură cu al doilea aspect, citez, pentru început, câteva reglementări care ar trebuit, fără îndoială, cunoscute de persoana/instituţia care a solicitat sancţionarea mea disciplinară, făcând, în acelaşi timp, şi aprecieri de genul: „un profesor cu asemenea idei nu are ce căuta în mijlocul copiilor şi reprezintă un real pericol pentru ei şi pentru celelalte cadre didactice” sau „reprezintă un real pericol pentru formarea caracterului lor [al copiilor]”.

Declaraţia universală a drepturilor omului precizează:

Articolul 19 : Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace.

Constituţia României precizează, de asemenea:

Articolul. 30 Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

Voi menţiona, de asemenea, Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994). Articolul 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO) precizează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor (…).”

Şi câteva date mai tehnice:

Începând cu hotărârea Handyside (7 decembrie 1976, §49), Curtea europeană a drepturilor omului a recunoscut că libertatea de exprimare consacrată prin articolul 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale esenţiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere. Astfel, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare nu priveşte numai informaţiile şi ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care scandalizează, şochează sau neliniştesc statul ori o parte oarecare a populaţiei. Prin urmare, Curtea exercită un control extrem de vigilent asupra restricţiilor impuse de către State în virtutea §2 al articolului 10, care „reclamă o interpretare riguroasă" (Observer şi Guardian, 26 noiembrie 1991, §59). De altfel, articolul 10 nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, dar şi modul în care acestea sunt prezentate (Oberschlick (nr. 1), 23 mai 1991, §57).

Curtea a subliniat că autorităţile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar şi atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare (Özgür Gündem, 16 martie 2000, §60) şi a estimat că publicaţiile care stigmatizează ideologia dominantă a Statului, chiar în legătură cu subiecte sensibile precum integritatea teritorială a acestuia, nu sunt contrare articolului 10, cu condiţia ca aceste publicaţii să nu incite la ură sau la violenţă: publicul are dreptul de a fi informat într-un mod diferit în legătură cu aceste chestiuni chiar şi atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorităţi (Erdogdu, 15 iunie 2000, §§63 şi 71). 

Curtea face distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor din prima categorie se poate dovedi, exactitatea celor din urmă nu se poate demonstra (Lingens,§46). Fiind vorba de prezentarea unor fapte reale, Curtea a precizat obligaţia ce revine jurnaliştilor şi asimilaţilor - de a le relata cu bună credinţă, pe baza faptelor exacte - furnizând informaţii fiabile şi precise şi respectând etica jurnalistică (Fressoz şi Roire, 21 ianuarie 1999, §54). In ce priveşte publicarea rapoartelor oficiale, Curtea a subliniat că, atunci când presa îşi aduce contribuţia la dezbaterile publice pe teme care suscită preocupări legitime, ea trebuie, în principiu, să poată să se sprijine pe rapoartele oficiale, fără a avea nevoie să întreprindă cercetări independente, aceasta cu condiţia ca jurnalul să fi acţionat cu bună credinţă (Colombani şi ceilalţi, 25 iunie 2002, §65 ; a se vedea şi Bladet Tromso şi Stensaas, 20 mai 1999, §68).

În privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a respins ideea ca un jurnalist să nu poată formula asemenea judecăţi critice decât cu condiţia de a putea demonstra veridicitatea lor (Dalban, 28 septembrie 1999, §49). De altfel, Curtea a precizat că pentru judecăţile de valoare este imposibil să se aducă dovezi şi că aceasta ar leza însăşi libertatea de opinie, element fundamental al dreptului garantat de către articolul 10 (a se vedea, între altele, Jerusalem, 27 februarie 2001, §42). Ea a acordat jurnaliştilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare şi de provocare (!) şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal (Lopes Gomes da Silva, 28 septembrie 2000, §§34-35).

Care este atitudinea Uniunii Europene în legătură cu producerea şi propagarea materialelor obscene, pornografice sau extremiste prin intermediul internetului? Prin Action Plan on promoting safer use of the Internet, organismele Uniunii Europene încurajează educarea publicului-ţintă şi autoreglementarea. Astfel:

• Se urmăreşte creşterea informaţiilor referitoare la Internet în rândul utilizatorilor, în special a părinţilor, profesorilor şi copiilor;
• E încurajată industria pentru a produce şi a distribui unelte de filtrare şi sisteme de clasificare (rating).

Oricine navighează, cât de cât, pe internet, cunoaşte riscurile la care este supus. Nu, nu e vorba de afirmaţii aşa-zis extremiste (!?) făcute de un profesor pe blogul personal, sau de nu ştiu ce „fotografii indecente”, postate pe acelaşi blog, e vorba de lucruri mult mai serioase, precum traficul de persoane, exploatarea sexuală, şi aşa mai departe. Organizaţiile noguvernamentale din România şi întreaga societate civilă este intens preocupată de acest aspect, cu deosebire de educarea copiilor în spiritul evitării acestor pericole. A merge pe interzicerea dreptului unui profesor de a avea un blog personal, de a-şi posta acolo anumite opinii, pe care unii le-ar putea considera extremiste sau periculoase, sau mai ştiu eu cum, nu e o abordare potrivită, e chiar un abuz, şi încă unul foarte important deoarece violează tot ceea ce există în legislaţia naţională şi europeană în materie de libertate de opinie şi libertate de conştiinţă.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Cunosc bine criticile care se pot aduce argumentului ad hominem, dar nu pot să mă abţin să nu întreb: care au fost criteriile care au condus la includerea, în acest „complet de judecată” a domnului Jurca Ioan? Întreb acest lucru deoarece domnul Jurca Ioan a fost sancţionat recent, pe linie administrativă, de I.Ş.J., pentru frauda săvârşită în legătură cu examenul de bacalaureat organizat la Lovrin, în luna iulie, anul curent. Şi, după ştiinţa mea, domnul profesor este, în continuare, cercetat penal, pentru săvârşirea aceloraşi fapte. Bun, am înţeles, directorul are dreptul de a numi diriginţii la clase după criterii ....  - mă rog, după anumite criterii – şi, conform acestor criterii, domnul profesor este foarte potrivit pentru a fi diriginte nu doar la o clasă, ci chiar la două, dar, oare este şi aşa de indispensabil unei comisii care trebuie să judece disciplinar un coleg? E o simplă întrebare retorică.

În solicitarea adresată conducerii Şcolii cu clasele I-VIII Pesac s-a făcut vorbire despre „informarea I.Ş.J.” şi la „găsirea” unei soluţii care să fie „cea mai bună”. Cu acest lucru sunt întru totul de acord, fiindcă este normal, cred ca I.Ş.J. să fie informat de un astfel de incident şi să identifice o „soluţie” care să fie „cea mai bună”. Pentru că, dincolo de problemele pe care, se pare, le au anumite persoane cu mine, au şi eu nişte probleme, nişte sensibilităţi. Cum pot suporta să fiu acuzat şi tras la răspundere mereu pentru reaua-voinţă şi incompetenţa managerială a conducătorului unităţii – am spus că voi proba aceste afirmaţii, dacă va fi necesar. Cum pot suporta ca un „fraudaş” dovedit – sau cum să-i zic? – să fie popularizat ca un exemplu pozitiv şi pus, în consecinţă să judece problema „abaterilor” pentru care ar trebui să fiu sancţionat? Şi multe, multe alte lucruri, pe care nu le mai enumăr aici. Iniţial m-am gândit să solicit primăriei şi conducerii şcolii instalarea unor camere video cu sunet, care să înregistreze toate activităţile didactice desfăşurate de mine, pentru a putea fi analizate şi evaluate corespunzător. Din punct de vedere legal, nu cred că ar fi o problemă deosebită, există şi un precedent,destul de aproape, din punct de vedere geografic, la Şcoala din Şofronea, judeţul Arad, unde toate activităţile didactice sunt monitorizate video. Apoi, gândindu-mă mai bine, am realizat că o astfel de măsură nu m-ar ajuta foarte mult. Pentru că, de exemplu, demersuri precum cel al Primăriei Pesac, care nu doar că nu se susţine prin nimic, dar este şi ridicol, astfel de demersuri vor continua. Funcţionez de mulţi ani în această şcoală şi cunosc bine mentalităţile populaţiei din zonă. Şi este evident, că, din punctul de vedere al unei majorităţi destul de consistente, demersuri precum cel al Primăriei chiar se justifică. Am fost patru ani director al acestei şcoli, şi primul lucru pe care l-am spus colegilor a fost acela de a-şi susţine gradele didactice. Cei doi profesori din comisie – nu mă refer la doamna directoare – aveau, în 2006, după mulţi ani de activitate didactică, gradul didactic definitiv ... fiindcă asta era cutuma şcolii. Cum să nu mă urască fiindcă le-am cerut un lucru atât de neobişnuit? Nu, nu, lucrurile sunt perfecte la Pesac, eu sunt cel ciudat, eu sunt cel inadaptat, eu sunt cel vinovat ... e ok. Dar trebuie spus un lucru: am avut performanţe ca student, am avut performanţe, apoi, ca profesor, dar lucrurile astea s-au întâmplat, hăt, de mult, pe când nu mă adusese soarta, sau ce m-a adus, la Pesac. Am avut performanţe şi ca director, de exemplu proiectul ProFamilia ... Ştiu că pot avea performanţe profesionale deosebite, fiindcă am avut astfel de performanţe. Ştiu că aici, pur şi simplu, mă irosesc. Da, ştiu toate aceste lucruri, dar, cel puţin până acum, m-am complăcut în această situaţie. A fost aproape de casă, a fost comod, a fost ... nu ştiu cum a fost. Nu mai este. Paradoxal, crezând, şi dorind, de fapt, să-mi facă rău, unele persoane îmi fac, de fapt, bine. Mă scot din „zona de confort”. E clar, trebuie să fac altceva, aşa nu se mai poate. Sau, mai corect: aici nu se mai poate.

Prin urmare, plec. Nu sunt dorit, şi nici eu nu îmi doresc să mai rămân. De îndată ce va apărea un post liber la o şcoală în împrejurimi – asta însemnând o localitate în care să pot naveta – şi va fi vorba de o şcoală care să îndeplinească anumite criterii ... minimale – mă refer la calitate, evident -, voi merge să dau concurs. Ei, ce se va întâmpla în continuare, nu ştiu. Ştiu ce pot şi ştiu cât pot fi de determinat ... poate va avea cineva nevoie de un profesor ca mine. Ei, cum anul şcolar tocmai a început, posturile tocmai au fost repartizate ... va trebui să treacă un timp oarecare, nu ştiu, şi cred că nimeni nu ştie. Până atunci îmi fac datoria aşa cum pot mai bine, aştept cu dragă inimă orice inspecţie şcolară, mă străduiesc, în condiţiile date să fac cât se poate de mult, mai răspund şi unor şicane precum cea de faţă ... şi asta este. 

Dacă domnul Inspector Şcolar General va dori şi va reuşi să identifice o catedră de matematică, la o şcoală – sau la mai multe – cu anumite „standarde” autoimpuse, sunt convins că nu aş dezamăgi, nici şcoala, nici elevii, nici părinţii, pe nimeni. Şi, mai ales, pe „cetăţeanul” din Pesac care a sesizat aspectele menţionate. Dacă nu, nu, va trebui să aştept până când, într-o zi, se va elibera o catedră convenabilă. Din punctul meu de vedere, este singura soluţie posibilă care mulţumeşte toate părţile: „opinia publică” şi colegii din Pesac – o parte a lor -, fiindcă „scapă” de mine, elevii Şcolii din Pesac, şi părinţii lor – o parte a lor – fiindcă, din acest moment, vor avea îndeplinite toate condiţiile pentru a obţine „performanţe” corespunzătoare, şi, pe mine, şi, zic eu, şi pe elevii, părinţii, colegii de la un viitor loc de muncă, dacă, în cadrul acelei şcoli, obţinerea calităţii ar fi o prioritate reală. Altfel, nu am motive să renunţ la calitatea de titular al Şcolii din Pesac până nu devin titular al altei şcoli, oricât de mare ar fi dorinţa unor persoane sau altora. E dreptul meu, nu l-am furat şi nici nu mi-a fost făcut cadou, şi sunt decis să mi-l apăr.

Şi încă un lucru: am acceptat fără a contesta calificativul acordat, şi punctajul aferent, pentru că am considerat că reprezintă, de fapt, măsura celor care l-au acordat, şi nu mai discut nimic despre asta. Dar, dacă îşi imaginează cineva că mă voi renunţa, pur şi simplu, la calitatea de titular pentru că îşi doreşte cineva acest lucru, îmi e teamă că voi dezamăgi: nu voi face asta.

Atât am avut de spus.