România ar putea hrăni vreo optzeci de milioane de locuitori, de patru ori mai mulţi decât populaţia ei actual, dar, de fapt, e nevoită să importe mâncare pentru vreo trei sferturi, şi e pe primul loc în Europa la riscul de înfometare. România are potenţial, România ar putea, România … România nu pare să mai fie în stare de nimic, România nu mai există, nu mai trăieşte, ea este trăită, sau este ţinută în viaţă artificial, de creditele de la FMI. Când acestea vor înceta, şi vor înceta destul de curând, nu ne va mai fi rămas decât rezerva BNR, iar după ce o vom fi prădat şi pe aceea, nu ne va mai fi rămas nimic de făcut.
România pare a fi blestemată a rămâne ţara tuturor potenţialităţilor şi a niciunei realizări. De ce, deşi totdeauna am putea, de fapt nu putem niciodată?
Un posibil răspuns, de o eleganţă exemplară – deh, Franţa-eleganţa – ni-l dă Marc Lambron:
Ca să faci bani, ai nevoie de anumite aptitudini; ca să îi cheltui, ai nevoie de cultură.
Asta e, fraţilor. Stăm cam prost la cultură. Dar în tot răul e şi un bine, nu? Nu mai avem bani, nu ne mai batem capul cu cultura. Şi nici cu-agricultura. Şi, de fapt, cu nimic.
Nu-i mai bine-aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu