Gândul zilei (43)

În epocile caracterizate prin dominanta religioasă, prostul îmbracă veşmintele virtuţilor creştine; umilinţa, resemnarea, evlavia, simplitatea, candoarea [...]

Acest tip este destul de simpatic în inerţia lui. Limpezimea candorii, spontaneitatea credulităţii nelimitate, prospeţimea naivităţii infantile, dar mai ales echilibrul stabil al indiferenţei, indolenţei şi încrederii în sine; toate se îmbină într-o structură armonioasă a prostiei. Privire care spune totul fiindcă nu oglindeşte nimic, făgăduieşte totul fiindcă nu prevede nimic, alunecă cu uşurinţă peste durerile lumii fiindcă n-o interesează nimic.

Chipul seducător al prostului serafic, aşa cum ni-l descrie Erasm, aparţine altor vremuri şi altor societăţi, cu ordine mai statică, mai stabilă. Progresul ştiinţific din societatea industrială a creat, potrivit cu idealul pozitivist şi raţionalist al acesteia, tipuri specifice de proşti: prostul erudit şi prostul cu diplomă.

Mărginire intelectuală, animată de pasiunea literei, a tiparului. O nouă mascaradă: memoria jucând rolul inteligenţei, automatismul al creaţiei, iar psitacismul (pe româneşte: papagalicismul), rolul originalităţii. Fişa devine arma eruditului, iar numărul de pagini, scrise sau devorate, dovada capacităţii de digestie cerebrală. Spirit strivit de povara cărţii; lumină stinsă de efortul erudiţiei. Cartea te scuteşte de efortul personal, iar şcoala te învaţă tehnica de a economisi gândirea, arta de imprimare şi folosire a plăcilor intelectuale. Pentru mărginiţii lipsiţi de energie, diploma devine mijloc de stimulare şi titlu de nobleţe; forma de manifestare a acesteia este snobismul intelectual. Diploma este punctul de reazem pentru cei care nu au încredere în forţele lor intelectuale. După cum mustaţa, pentru un erou al lui Anatole France, luată ca simptom al virilităţii, schimbă întreaga psihologie a personajului, tot astfel diploma devine pentru prost temeiul încrederii în sine. [...]

În societăţile de astăzi, frământate de problemele sociale şi politice, în continuă năzuinţă după o ordine nouă, idealul prostului nu poate rămâne la periferia societăţii şi a idealurilor acesteia, închis în turnul de fildeş al meditaţiei. Prostul contemporan are numeroase drepturi de revendicat. Prostul de ieri era simplu în atitudine, ca o plantă, sincer ca o moluscă; era o prostie naturală. Prostul de azi este atras de ofensiva culturală şi economică, are pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru ideologie.

Aşa cum în epocile credincioase năzuinţa prostului este sfinţenia, în zilele noastre de antagonisme ideologice şi curente de masă,  aspiraţia lui este de a fi un doctrinar şi misionar. Prostul ca factor cultural, dinamic, cu caracter fanatic şi adeseori mistic. Numai că dinamismul lui este programat, activismul lui planificat. El preferă ca orbita mişcării lui ideologice să fie trasată precis de canoanele oficiale, de ordinea diriguitoare, socială şi politică. O lume fără riscuri şi fără răspunderi. Revenire în paradisul cândva pierdut din cauza neascultării. Energia, rămasă disponibilă prin ridicarea de pe umerii prostului a grelei poveri a răspunderii, se converteşte în beatitudine. Securitate şi mulţumire de sine! [...]

Universul lui Einstein este cilindric; universul nerodului este sferic şi încremenit, cum era cosmosul elen: simplu, rotund şi finit. Tocmai de aceea perfect! Dacă idealul uman este pacea, echilibrul, mulţumirea de sine, conformismul, stabilitatea, el este atins şi realizat în lumea prostului. Plafonul evoluţiei fiind atins, mintea nu se mai deschide pentru noi probleme, inima nu mai bate de nerăbdare, de decepţie sau de mustrare; ritmul ei este egal şi imperturbabil; perfecţiunea care atinge sfinţenia. Totul respiră linişte de mănăstire şi beatitudine paradisiacă. Parmenide ar merita să fie proclamat ctitor al acestei mănăstiri şi mare pontif al congregaţiei proştilor. Numai că aceştia n-au nevoie de filosofie şi bietul Parmenide nu s-ar bucura de nici o trecere în noul ordin monahal. Dar, la urma urmei, de ce ar mai avea nevoie de căpetenie o comunitate fondată pe principiul însuşi al desfiinţării capului?!

A venit momentul să ne întrebăm: cum să cultivăm prostia şi să stârpim inteligenţa?

Prostia însă nu este un rezultat fatal şi nativ al eredităţii. Ea este un fenomen social şi ca atare supus influenţei educaţiei, variind în grad şi natură după structura societăţii. Pedagogia actuală ar trebui să-şi revizuiască principiile metodei active în litera noului catehism al prostiei. [...]

Educatorului îi rămâne, în cazul acesta, puţin de făcut. Afară de metoda condiţionării, adică a alimentării neîntrerupte cu hapuri intelectuale standard, nu este nevoie de măsuri pozitive speciale, proştii fiind perfecţi din naştere. Rămâne numai de vegheat ca societatea să nu-i strice, să nu-i descurajeze sau să le creeze ambiţii deşarte.[...]

Dacă vrem să obţinem un elev idiot, n-avem decât să-l tratăm ca idiot. Căci opinia educatorului se transmite elevului şi ideea îşi face singură opera de idiotizare, cu aceeaşi putere de neînfrânt ca şi cancerul. Eul se cristalizează în jurul ideii despre sine. Este uşor de conceput cum o colectivitate întreagă poate fi imbecilizată prin sugerarea ideii despre propria ei imbecilitate. Este de ajuns ca un popor să fie guvernat de oameni care să-i insufle o atare credinţă şi poporul întreg este transformat într-o masă de imbecili. Şi pentru aceasta nu este nevoie numaidecât de vorbe, de discursuri şi persuasiune; efectele se obţin şi pe tăcute, pe baza simplei atitudini. Dacă atitudinea noastră, fără nici o manifestare verbală a credinţei noastre faţă de cineva, este a unui om deştept şi luminat faţă de un prost, ideea prostiei, o dată inoculată în creier, îşi începe opera ei distructivă, cu puterea unui ultravirus; ea transformă personalitatea după modelul imaginii sugerate. Consecinţa pedagogică a acestor constatări ştiinţifice este de o însemnătate excepţională; suntem în posesia unei concepţii ce ne poate ajuta să creăm o societate paradisiacă a proştilor printr-o acţiune politică abilă, bine dirijată! [...]

Guvernul care ar crede despre supuşii lui că sunt proşti, ar exercita, prin puterea prestigiului lui, o acţiune eficientă de cretinizare, o admirabilă politică a prostiei!

În ceea ce priveşte pe intelectualii recalcitranţi, rămaşi inteligenţi şi imuni faţă de acţiunea metodei noastre cazuri extrem de rare socotim că nici rugul, nici închisoarea, nici blestemul nici toate la un loc nu se pot compara în efecte cu metoda inaniţiei intelectuale. Politica culturii trebuie să ia măsuri, împiedicând cu orice preţ crearea condiţiilor favorabile intelectualităţii. Lucrul este simplu şi fenomenul nici nu este aşa de nou.

(Vasile Pavelcu)