Un gând (38)

Am găsit pe Internet un text cu adevărat interesant. Merită să-l citiţi. Şi nu uitaţi să comentaţi!

Am sosit în România conştient ca sunt un străin iar, ca străin, trebuie să mărturisesc că am avut parte de o extraordinară primire din partea gospodarilor de pe aceste minunate meleaguri. În calitatea mea de străin sunt însă purtătorul unui mesaj paradoxal. Ei bine, am să vă spun fără ocolişuri: Nu-i ascultaţi pe străini!

Acum, după ce v-am transmis mesajul, aş putea socoti că mi-am îndeplinit misiunea şi că nu ne rămâne decât să mergem cu toţii pe la casele noastre. Totuşi, din moment ce mi-aţi făcut onoarea de a veni la acest eveniment, s-ar cuveni să vă spun câteva lucruri. Nu o să repet să nu mă ascultaţi, pentru că e firesc să vrem cu toţii să-i ascultam pe cei care, fie ei străini sau băştinaşi, au ceva să ne transmită. Iar ceea ce am vrut să transmit prin acest „nu-i ascultaţi pe străini“ este faptul că secretul prosperităţii şi al unei bune rânduieli economice nu se află depozitat undeva în vreo universitate americană, nu este cuprins în vreo nou construită ideologie, nu este încuiat în vreun minister de finanţe sau în vreo sală de conferinţe a Uniunii Europene. De fapt, nici măcar nu este un secret, este ceva accesibil tuturor. Oricine gândeşte cu capul lui poate să judece informaţiile furnizate de aşa-numiţii experţi din domeniu. Există, cred eu, tendinţa, deliberată sau nu, de a prezenta subiectele legate de bunăstarea economică într-un mod obscur, ezoteric, plasându-le astfel în afara controlului instituţiilor naţionale şi democratice. Românii pot însă apela la propria lor raţiune şi putere de discernământ, la propria lor experienţă ca să judece asemenea chestiuni.

Tocmai această experienţă a românilor ar trebui să-i facă pe străini să nu se grăbească să dea sfaturi unei naţiuni ca România. Iar aceasta pentru că mai sunt, în această ţară, oameni care au fost martorii ascensiunii şi căderii imperiilor şi ideologiilor, le-au trăit ca evenimente banale şi previzibile. Bătrânii acestei ţări au fost martorii dispariţiei regatului, ai naşterii şi prăbuşirii supraomului nemţesc; au trăit să vadă şi să simtă pe pielea lor sosirea şi plecarea omului sovietic. Iar acum asistă la ascensiunea capitalistului cosmopolit, a globalistului cum i se mai spune, care nu are nici o loialitate faţă de nici o ţară, îl interesează doar propriile sale profituri, pe care le justifică în numele „eficienţei“. Dar, în opinia mea, asistăm la pieirea globalistului actual aşa cum au pierit şi cosmopoliţii din trecut. Când ne adresăm unor oameni precum locuitorii acestei ţări, care au trecut prin asemenea experienţe tragice, trebuie să o facem cu smerenie. Străinii ar face bine să vină în ţara dumneavoastră mai degrabă ca să înveţe decât ca să dea lecţii. Ce-aş putea să le spun românilor, ceva care nu li s-a spus deja? Poate un singur lucru: aţi văzut atâtea şi aţi trecut prin atâtea încât să vă încredeţi în propriile dumneavoastră judecăţi atunci când vă confruntaţi cu un nou grup de aşa-zişi experţi înarmaţi cu o nouă ideologie.

Aş spune câteva cuvinte despre globalistul care îmbracă atât haina capitalistului corporatist, cât şi pe aceea a „mogulului“, cum îi spuneţi dumneavoastră. Eu cred că nici marile corporaţii, nici „mogulii“ nu sunt eficienţi economic, aşa cum pretind, ci sunt eficienţi din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, sunt capabili să concentreze puterea politică în propriile mâini şi, drept urmare, să obţină subvenţii, privilegii şi contracte de la stat; adevărata lor eficienţă constă în abilitatea de a-şi acoperi din banul public pierderile şi de a cheltui distrugând mediul înconjurător. Profiturile marilor corporaţii şi ale mogulilor sunt în mare parte o creaţie a statului şi a subvenţiilor oferite de stat. Un semn al ineficienţei lor, unul dintre multiplele semne, este mecanismul creării locurilor de muncă. Din moment ce sunt internaţionalişti, la fel de internaţionalişti ca şi marxiştii, nu-i de mirare că globaliştii au trimis atâţia fii şi atâtea fiice ale României peste graniţe, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Să-i întrebăm pe globalişti: de ce aceşti oameni nu pot să-şi câştige pâinea în propria lor ţară, unde să vorbească propria lor limbă, printre rudele, şi prietenii, şi vecinii lor? Ciudată eficienţă, să fii nevoit să munceşti pe meleaguri îndepărtate când sunt atâtea de făcut acasă!

Nu trebuie să ne batem prea mult capul întrebându-ne dacă o să pice sau nu sistemul globalist. Este o întrebare empirică, îşi va afla cât de curând răspunsul, aşa cum şi-au găsit răspuns şi întrebările legate de prăbuşirea altor sisteme. Mai interesant ar fi să aflăm ce au toate aceste sisteme în comun. Principala trăsătură comună este dată de capacitatea lor de a funcţiona în chip de ideologii. Ideologii foarte originale. Numai că adevărata originalitate nu constă în noutate, în inventarea de noi adevăruri, ci în aplicarea vechilor adevăruri la noile situaţii într-un mod creator, respectând persoana umană şi solul în care sunt plantate ideile. Aş spune că aceasta este o sarcină locală şi nu una globală.

În ciuda diferenţelor dintre aceste ideologii iscusit ţesute, există patru trăsături pe care le au în comun. Prima trăsătură este pretenţia lor de a fi ştiinţifice în sensul în care fizica şi matematica sunt ştiinţe. Atât comunismul, cât şi globalismul, neoliberalismul şi neoconservatorismul au lansat idei abstracte rupte de realităţile concrete dar au pretins să răspundă la toate întrebările, indiferent de particularităţile timpului şi ale locului.

A doua lor particularitate este dată de caracterul universalist. Precum comunistul, capitalistul transnaţional fredonează, în clinchet de arginţi, propria să Internaţională, fiind acompaniat de corurile reunite ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Uniunii Europene, Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional.

A treia trăsătură unificatoare rezidă în faptul că adepţii lor sunt cu toţii mari capitalişti, da, chiar şi comuniştii, mai ales comuniştii. Cu alte cuvinte, toţi au crezut că progresul uman depinde de acumularea de capital în mâinile câtorva birocraţi sau afacerişti – nu contează dacă sunt mâini din sectorul public sau privat. Contează faptul că oamenii, în totalitatea lor, au fost consideraţi incapabili să posede şi să gestioneze propriii lor bani, propriul lor capital. Ţăranul şi micul întreprinzător au devenit o categorie suspectă şi, în cel mai bun caz, au fost marginalizaţi. În final, politica a devenit pentru aceşti ideologi o chestiune de implementare a unor reguli care pot fi cunoscute în mod universal de către un grup select de experţi, cu deosebire experţi economici, dar şi ingineri sociali, planificatori sociali şi alţii ca ei. Rolul politicii, conform acestor ideologi, ar fi să selecteze experţii cei mai potriviţi, cărora să li se ofere fondurile publice şi puterea publică pe care le cer tocmai în numele „expertizei” lor. Modul de guvernare inspirat de aceste ideologii s-a rupt din ce în ce mai mult de procesele democratice şi unele domenii, cum ar fi politica monetară, au devenit în totalitate sau aproape în totalitate independente. Mai mult, din moment ce guvernul este considerat doar un grup de „experţi“, s-a afirmat că actul de guvernare este mai bine înfăptuit dacă se exercită de sus în jos, de la cele mai înalte nivele. (Cu alte cuvinte, aşa-zişii experţi ai suprastatului european sau ai Fondului Monetar dau ordine aşa-zişilor experţi de la Bucureşti, care la rândul lor le transmit „experţilor“ locali din judeţe, municipii şi comune.)

Gândindu-ne cum să aplicăm în mod creator vechile adevăruri la noile condiţii, cred că cel mai înţelept lucru ar fi să luăm ideologiile care domină astăzi şi să procedăm exact invers decât ne învaţă ele. Astfel, în loc să afirmăm că în economie acţionează legi în genul celor din fizica şi matematică, noi ar trebui să remoralizăm pieţele. În locul pretenţiilor de a globaliza economia, noi ar trebui, dimpotrivă, să o localizăm. În loc să dăm curs pretenţiilor marelui capital de a concentra bogăţiile şi puterea în mâini cât mai puţine, noi ar trebui să-i recapitalizăm pe nevoiaşi, pe ţărani şi pe micii întreprinzători. Iar în locul politicilor sterile ale tehnocratului şi expertului, şi în locul demagogiei politicianiste ce se pretinde „expertiză“, noi ar trebui să revigorăm, să remoralizăm şi să relocalizăm politica.

Dintre aceste patru puncte, remoralizarea pieţelor li se va părea economiştilor a fi punctul cel mai scandalos. „Suntem oameni de ştiinţă“, vor sări ei ca arşi, „să nu ni se ceară să consultăm preceptele morale, aşa cum nu i se cere nici fizicianului“. Aceasta este însă o dovadă de neînţelegere a ceea ce înseamnă ştiinţele economice. Sunt ştiinţe, dar nu ştiinţe fizice. Economia este o ştiinţă legată de relaţiile umane, acele relaţii necesare pentru asigurarea prosperităţii familiei şi a societăţii. Din păcate, în economia modernă familia şi persoana umană dispar. Bărbaţii şi femeile în carne şi oase – lucrătorii – nu devin decât factori economici, aşa cum sunt porcii şi carnea de porc. Piaţa forţei de muncă, ne spun economiştii moderni, nu este esenţial diferită de piaţa de desfacere pentru porcii vii sau carnea de porc. Reducând fiinţa umană la condiţia porcului, nu se distruge numai ordinea socială şi se calcă în picioare chipul divin din om, dar se distruge de asemenea şi ordinea economică. Dacă porcul nu poate să cumpere ceea ce economia globală produce, dacă nu poate să asaneze pieţele, cum se spune în termeni economici, dacă porcul nu poate să fie client şi să cumpere mărfuri, atunci nici oamenii, reduşi la condiţia porcului nu pot s-o facă. Doar lucrătorii care primesc o răsplată dreaptă pentru munca prestată au puterea de cumpărare necesară pentru a „aspira“ produsele de pe piaţă. Chesterton, părintele distributismului, pune problema în termenii următori: „Capitalismul se loveşte de propriile sale contradicţii în momentul în care ajunge la desăvârşire întrucât [...] capitalistul va încerca întotdeauna să taie din cererile servitorului dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. Stăpânul îi cere sclavului să acţioneze într-o manieră contradictorie: când e vorba să-l plătească ar vrea să fie un cerşetor, dar când e vorba de cheltuit banii cu care îl plăteşte ar vrea să fie un prinţ“.

Moralitatea pieţelor este întrupată în conceptul de dreptate nu ca un lucru exterior pieţei, ci ţinând de însăşi esenţa ei. Fără dreptate, pieţele nu pot să ajungă la un echilibru stabil între cerere şi ofertă. Pieţele care nu sunt ghidate de principiul echităţii sunt haotice, afectate de ciclurile de avânt şi prăbuşire; se cheltuieşte prea mult astăzi şi prea puţin mâine. Lipsa principiului dreptăţii are şi un alt efect. Guvernele nu pot tolera astfel de pieţe haotice şi sunt nevoite să intervină, mărind nivelul de impozitare, cheltuielile şi reglementările juridice. Statul devine cumpărătorul salvator. Capitalismul corporatist şi statul merg mână în mână şi se hrănesc unul pe altul. Sau, mai corect spus, se hrănesc pe spinarea nevoiaşilor şi a clasei de mijloc. O mare corporaţie înfiinţează cu uşurinţă un departament care să soluţioneze problemele legate de impozite, legislaţie şi birocraţia statului. Activitatea corporaţiei nu este afectată. Pe micul întreprinzător, în schimb, impozitele, reglementările şi birocraţia îl pot ruina, pentru că îl sustrag de la activitatea productivă directă. Legislaţia protejează astfel „marile afaceri“ în faţa competiţiei reprezentate de micii întreprinzători. Capitalismul marilor corporaţii pretinde a fi unul şi acelaşi lucru cu sistemul pieţei libere, dar istoria ne-a arătat că, dată în grija capitalismului corporatist, piaţa liberă s-a restrâns iar statul s-a mărit. Acest fenomen s-a petrecut din cauza lipsei de moralitate a pieţelor. Mult propovăduita teorie economică potrivit căreia „lăcomia este bună“ s-a dovedit că nu este nici bună şi nici economică.

Gigantismul marilor corporaţii şi supradimensionarea aparatului statal impun în mod necesar o măsură contrară: relocalizarea pieţelor. Pe măsură ce se dezvoltă, marile corporaţii ajung să devină mai puternice decât statele cu care au de-a face. Pieţele naţionale şi chiar cele regionale nu le mai satisfac, nu le mai potolesc foamea de profit şi putere. Corporaţiile transnaţionale preferă instituţiile transnaţionale, instituţii care au posibilitatea de a dicta tuturor guvernelor, cu excepţia câtorva foarte puternice. Doar câteva guverne şi câteva mari corporaţii au un cuvânt de spus în cadrul instituţiilor internaţionale. În general, guvernelor naţionale li se cere să cedeze o parte din puterea lor unor organizaţii îndepărtate. De exemplu, statelor naţionale li se cere să renunţe la moneda lor, ceea ce înseamnă, pur şi simplu, să renunţe la suveranitate, cel puţin în chestiunile monetare şi fiscale. De asemeni, statele naţionale sunt obligate să respecte o legislaţie elaborată în locuri în care ele nu au nici un cuvânt de spus. În aceste organizaţii transnaţionale puterea se află în mâinile celor mai importanţi şi influenţi clienţi.

Există o ironie a sorţii în această situaţie. Aşa cum statul naţional a absorbit funcţiile oraşului şi ale administraţiei regionale, tot aşa guvernele naţionale se află acum în situaţia de a ceda suveranitatea lor unor entităţi supranaţionale. Naţionalismul de ieri a dat naştere internaţionalismului de azi, iar cetăţenii de rând şi administraţiile locale se află sub influenţa unor centre de putere din ce în ce mai îndepărtate. Pur şi simplu, întregul proces ia în derâdere instituţiile democratice şi naţionale.

Dar globalizarea îşi bate joc şi de pieţele locale, acele pieţe în care îşi desfăşoară activitatea micii întreprinzători. Corporaţiile transnaţionale colonizează spaţiile care odinioară reveneau micului întreprinzător şi micului fermier. Băcănia de la colţ de stradă este înlocuită de supermarket, atelierul local de fabrica cu muncitori-sclavi din China, iar gospodăria ţărănească de „agrobusiness“-ul industrializat şi generos subvenţionat. Pieţele locale sunt stâlpii nu numai ai unor economii puternice, ci şi stâlpii unor societăţi puternice şi sănătoase. Adevăraţii întreprinzători locali (şi nu mă refer aici la „baronii locali“ care trăiesc de pe urma statului şi a fondurilor suprastatale), adevăraţii întreprinzători locali îşi depăşesc rolul lor pur economic, îndeplinind o importantă misiune civică. Un birocrat care lucrează într-o companie transnaţională nu va putea niciodată să ofere comunităţii locale valorile pe care le poate oferi un gospodar al locului. Pe măsură ce se restrânge spaţiul pe care îl au la dispoziţie întreprinzătorii locali, se restrâng şi oportunităţile pentru instituţiile locale.

Construirea unor pieţe locale necesită capital local. Din păcate, capitalismul tinde să concentreze bogăţia, nu s-o răspândească. În SUA, în 2007, 1% din populaţie deţinea 35% din bogăţia naţională, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 60%. În termenii bogăţiei financiare, adică banii lichizi disponibili pentru investiţii, 1% din populaţie deţinea 42%, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 70%. Cu alte cuvinte, 95% din cetăţenii Statelor Unite deţin doar 30% din bogăţia lichidă. Trebuie să arătăm că perioada cu un dezechilibru la fel de sever a fost în 1929. Şi nu cred că este o simplă coincidenţă. Crizele grave sunt declanşate de dezechilibre grave. 1929 şi 2007 au în comun un dezechilibru sever în distribuirea bogăţiei şi o recesiune severă. Dezechilibrul este cauza directă a recesiunii. Nu cunosc cifrele din România, dar cred că sunt similare. Iar cauzele similare au efecte similare.

În afara faptului că produce dislocări severe, concentrarea capitalului la vârf, fie sub capitalişti, fie sub comunişti, lasă puţin loc pentru investiţiile locale, pentru răspândirea bogăţiei şi a iniţiativei în cadrul diferitelor comunităţi ale unei naţiuni. Privând de capital micile orăşele şi regiuni, se împiedică nu numai dezvoltarea lor economică, dar şi cea culturală şi socială. Nu este un accident că fiii României trebuie să colinde continentul în căutare de lucru. Nu există destul capital acasă pentru a se asigura locuri de muncă suficiente. Iată de ce recapitalizarea nevoiaşilor, a ţăranului, a micului om de afaceri, a satului, a oraşului este o parte esenţială, este chiar partea esenţială a dezvoltării unei naţiuni.

În final aş vrea să spun că toate aceste lucruri, concentrarea capitalului, internaţionalizarea economiei, divorţul dintre ordinea economică şi cea morală şi politică, totul conduce spre o concentrare a puterii la nivel naţional şi internaţional. Oraşele şi regiunile sunt reduse la rolul unor simple districte administrative ale statului naţional şi ale instituţiilor globale. Dar o administraţie adevărată este dezvoltată nu de sus în jos, ci de la bază spre vârf. Tradiţiile şi instituţiile cu responsabilitate civică, democraţia însăşi s-au dezvoltat mai întâi în plan local, la sat şi la oraş şi abia mai târziu şi-au făcut loc în plan naţional şi internaţional. Tradiţia elitist-stângistă care încearcă să impună ordinea de la vârf acţionează ca şi când ar vrea să construiască o casă începând cu acoperişul. Dacă vrem să revigorăm ordinea politică trebuie să urmăm principiul subsidiarităţii, adică, să transferăm cât mai multă putere şi responsabilitate către administraţiile locale. Scopul eşaloanelor superioare ale puterii este de a servi eşaloanele inferioare, nicidecum de a fi slugărite de acestea din urmă. Puternice instituţii locale, cărora li s-au acordat drepturi constituţionale, susţinute de cetăţeni hotărâţi să apere aceste drepturi sunt garanţia cea mai bună împotriva tiraniei naţionale şi globale.

Luate împreună, aceste patru aspecte, remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei, recapitalizarea nevoiaşilor şi revigorarea ordinii politice fac parte din filozofia politică şi economică a distributismului – acesta este subiectul antologiei pe care domnul Ovidiu Hurduzeu şi cu mine am alcătuit-o sub numele de „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Programul pe care l-am prezentat aici în mod succint este expus pe larg în această carte.

Vreau să vă spun care este diferenţa fundamentală dintre distributism şi rivalii săi capitalişti, socialişti şi globalişti. Distributismul nu este deloc o ideologie, nu este un „-ism“ care concurează pe o piaţă a „-ismelor“. Mai degrabă este un nou nume pentru un set de vechi adevăruri. Numele de distributism desemnează pur şi simplu ceea ce oamenii au făcut atunci când au creat societăţi sănătoase şi pline de succes.

Mă veţi întreba: „Cum putem şti dacă această afirmaţie este adevărata?“ Şi într-adevăr aceasta este întrebarea. Distributismul trece testul realităţii întrucât „pe teren“, cum se spune, el funcţionează pe scară largă – şi funcţionează de mult timp. Rivalii distributismului nu trec testul. Nu putem găsi în istorie nici un exemplu funcţional, unul singur!, de capitalism pur. Capitalismul a funcţionat întotdeauna cu ajutorul statului şi al unor entităţi care i-au planificat dezvoltarea. După cum nu putem găsi un exemplu funcţional de comunism pur. Comunismul a fost totdeauna sprijinit de un anume capitalism secret, pentru că altfel ar fi încetat să existe. Globalismul a produs câţiva învingători dar mulţi perdanţi şi, oricum, este în curs de prăbuşire. Istoria, numai istoria este adevăratul test al acestor idei. Putem să stabilim un standard: nici o teorie fără practică şi nici o practică fără exemple concrete, verificabile pe teren.

Distributismul trece însă testul realităţii. Îl trece în cadrul Corporaţiei Cooperatiste Mondragón din Spania, unde peste 100.000 de lucrători-proprietari au construit o reţea de asociaţii cu un venit anual de 24 de miliarde de dolari. Distributiştii au construit aceste întreprinderi înfloritoare pornind acum 50 de ani de la mai nimic, într-o regiune din Ţara Bascilor ruinată de război şi cufundată într-o sărăcie lucie. Şi nu au pornit cu subvenţii, ci folosind propriile resurse naturale şi umane şi, încă şi mai important, apelând la o puternică solidaritate. Distributismul trece testul în regiunea Emilia-Romagna din Italia, unde asociaţiile cooperatiste de tot felul asigură peste 40% din PIB-ul regiunii şi salarii de două ori mai mari decât media italiană. Emilia-Romagna are unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai din Europa. Distributismul a trecut testul în Taiwan, unde un program de sorginte distributistă a scos această naţiune dintr-o fundătură feudală şi a catapultat-o în rândurile marilor naţiuni industrializate în răstimpul unei singure generaţii. Distributismul trece testul în miile de companii în care lucrătorii-proprietari au rezistat competiţiei şi uzurii timpului.

Am început prin a vă sfătui să nu aveţi încredere în străini şi să nu-l credeţi pe străinul din faţa dumneavoastră pe care nu-l cunoaşteţi. Dar încă mai sunt bătrâni pe care îi puteţi întreba, sunt documente de arhivă pe care le puteţi consulta. Distributismul a funcţionat în propria dumneavoastră ţară, prin mişcarea cooperatistă. De exemplu, între 1925-1928 s-au înfiinţat în România 11.000 de cooperative care prin „Codul cooperativei“ din iulie 1928 deveneau complet independente de stat. Iată ce spunea Nicolae Iorga cu prilejul unei conferinţe, intitulate „Vechea noastră cooperaţie“, rostită la deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste“ în decembrie 1919: „Mulţămesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiţi. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecţiile de la Văleni era şi grija cooperaţiei; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredinţate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m'a precedat, dar intra şi un element moral: de frăţie omenească, de frăţie naţională pe care cooperaţiunea îl cuprinde, şi care face ca să pară nepreţuită, nu numai de oameni versaţi în chestiunile academice, dar şi de acei cari ţin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui şi care socot că numai prin cultivarea forţei acesteia morale a poporului nostru câştigurile sale materiale pot fi asigurate“.

Dacă înaintaşii dumneavoastră au putut să construiască ceva pentru a lăsa moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, atunci şi România de astăzi are putinţa şi datoria să construiască pentru copiii şi nepoţii ei. Dar, nu se poate construi nimic doar în teorie, iar practica are nevoie de exemple concrete.

Întrebările fundamentale pe care le ridică această carte ni se vor întipări în minte întrucât sistemul economic actual nu mai poate să dureze. În primul rând este un sistem bazat pe transport ieftin, care se va prăbuşi de îndată ce preţul petrolului va creşte substanţial. Acesta este doar unul dintre factorii care-i limitează drastic expansiunea.

Economia care va supravieţui va avea liniile de aprovizionare cele mai scurte, nicidecum cele mai lungi. Este mult mai convenabil să faci comerţ cu Belgradul decât cu Beijingul, cu bulgarii decât cu americanii. Comerţul cu vecinii edifică o regiune puternică şi încurajează pacea, pentru că nimeni nu face război cu un partener care-i aduce câştig. Mai mult decât de orice altceva, prosperitatea are nevoie de pace. Dar cel mai bine pentru Bucureşti este să aibă relaţii comerciale cu Iaşiul, Clujul şi Timişoara. Afacerile locale sunt mult mai profitabile pentru o naţiune decât comerţul cu ţări îndepărtate, pentru că banii rămân în ţară, plătind locuri de muncă şi impozite. Mai mult. Dezvoltarea unei afaceri locale încurajează apariţia altor întreprinderi, fiindcă o firmă, ca să funcţioneze, trebuie să cumpere de la alte firme. Există o regulă simplă: cu cât sunt mai multe firme, cu atât ele vor determina apariţia şi dezvoltarea altora noi. Afacerile hrănesc alte afaceri. Iar o viaţă economică bogată alimentează o viaţă socială, culturală şi politică bogată.

Aş vrea să închei cu aceasta meditaţie. Când vedem o societate săracă ne întrebăm dacă sărăcia este naturală. Aşa cum este deşertul Saharei. Dumnezeu nu i-a dat acelui tărâm darurile de care depinde existenţa prosperităţii materiale. Dar când ne uităm la o ţară ca România, cu văi şi câmpii fertile, cu atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale, când vezi acest pământ românesc căruia Dumnezeul iubirii i-a acordat întreaga să binecuvântare – îţi spui: Problemele nu sunt create de Dumnezeu, problemele sunt create de om. Dacă omul l-a transformat pe ţăran într-un sclav al bancherului, atunci tot omul trebuie şi poate să rezolve problema. Dacă o naţiune s-a îndatorat până peste cap la străini, tot ea este aceea care trebuie şi poate să-şi găsească propria libertate. România poate să construiască pieţe cu adevărat libere şi nu simulacre capitalist-globaliste. România poate să-şi plămădească oameni liberi şi nu acele fantoşe învăluite într-o lumină mitologică precum „homo oeconomicus“, „omul nou“ sau „consumatorul“. România poate, prin voia lui Dumnezeu, să-şi plămădească adevăraţi cetăţeni, care să trăiască liniştiţi în familii sănătoase în cadrul unor oraşe şi sate adevărate, bazate pe o adevărată prosperitate, nicidecum pe credit şi speculaţii financiare. România poate să facă toate acestea doar dacă locuitorii ei doresc cu adevărat. Nimeni şi nimic nu blochează calea acestei naţiuni în afara României însăşi.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

(John Chrysostom Médaille)