Mămăliga nu explodează

Oare?

Anul 1989 a fost, după cum se ştie, unul de profunde frământări politico-sociale în tot răsăritul Europei. Peste tot, oamenii erau agitaţi, organizau greve, mitinguri, proteste, militau deschis pentru schimbări politice şi sociale majore etc. Doar România părea că aparţine unei alte realităţi. În România oamenii erau „liniştiţi” şi îşi vedeau de „treburile lor”.

Nu analizăm aici justeţea mişcărilor populare din 1989, „spontaneitatea” lor, caracterul lor benefic sau mai puţin benefic, şi alte asemenea aspecte. Exista şi atunci o criză, existau interese, nu toţi „revoluţionarii” erau sinceri, mă rog, nu asta contează. Ideea este următoarea: nu poţi determina un mare număr de oameni să ia parte la un protest, decât atunci când nemulţumirea acelor oameni ajunge la un prag critic. Atâta timp cât oamenii sunt fericiţi, nu organizează greve, mitinguri, mişcări de stradă, şi aşa mai departe.

Circula în timpul lui Ceauşescu un banc foarte sugestiv: Cum recunoaştem o oală sub presiune fabricată în România de o alta fabricată aiurea? Răspuns: Pe măsură ce se încinge, oala sub presiune fabricată aiurea fluieră, în timp ce oala fabricată în România bate din palme.

Ceea ce am numit „prag critic al nemulţumirii” diferă substanţial de la om la om, şi de la naţiune la naţiune, şi depinde foarte multe de educaţie. De un tip de educaţie, să-i zicem civică, sau cetăţenească, sau cum vreţi. Românii sunt, şi au fost dintotdeauna cam lipsiţi de acest tip de educaţie. Că vrem, că nu vrem, asta asta, şi o ştim cu toţii.

Dintre toate popoarele est-europene, românii erau cei mai săraci şi umiliţi. Şi, totuşi, românii tăceau, românii nu se revoltau. Românii „băteau din palme”.

Când, poate, unii nici nu se mai aşteptau, mămăliga românească a explodat. Răsturnarea regimului comunist al lui Ceauşescu a fost violentă, extrem de violentă dacă o comparăm cu toate celelalte evenimente similare. Îmbrânceli, hârjoneli, tunuri cu apă, scutieri şi alte asemenea drăgălăşenii s-au văzut peste tot. Dar, doar în România a fost război în toată regula. S-a tras cu muniţie reală, de război, au fost victime, ei, nu chiar 60.000, cum susţineau conspiratorii, dar au fost, cu sutele. Doar în România, fostul conducător a fost asasinat, pur şi simplu, după o parodie de proces despre care e bine să nu mai vorbim.

De curând a fost publicat un aşa-zis clasament mondial al fericirii. Sau al nefericirii, dacă vreţi. Şi ce vedem? Aproape trei sferturi dintre danezi, suedezi şi canadieni se consideră fericiţi. La celălalt pol, al nefericii, ce vedem? România, cu 16%, e jos, jos de tot. În spatele ei sunt: Uzbekistanul, cu 14% - habar nu am ce e cu Uzbekistanul ăsta -, apoi Libia, tot cu 14% - şi cred că toată lumea a auzit câte ceva de Libia, de vreo jumătate de an e omor, revoluţie, război civil, habar n-am, se omoară ăia ca muştele, e nasoală rău -, vine apoi Somalia, cu 13% - acolo se moare, efectiv, de foame -, Irakul, tot cu 13% - şi la ei tot aşa, de vreo zece ani tot într-un război, revoluţie, revoltă sau ce-o mai fi, o duc, nu e zi să nu fie vreun atentat, să nu explodeze ceva – şi Bangladesh, tot cu 13% - şi Bangladeshul e una din cele mai sărace ţări din lume.

Mda ...

Nemulţumiri am văzut cam peste tot. În Grecia au fost atâtea mitinguri, atâtea proteste, încăierări cu poliţia, şi aşa mai departe. În Spania, în Italia, în Franţa, la fel. Anglia a fost vreo săptămână sub teroarea comandourilor de huligani. Da’ niciuna din ţările astea nu e sub noi, sau în vecinătatea noastră. Aha! Deci, ăia sunt mai fericiţi ca noi, da’ protestează. Noi dansăm pinguinul, da’ crăpăm de nefericire. Care-i morala?

În 1989, erau vreo patru milioane de membri de partid. Când „huliganii” lui Ceauşescu au răsturnat regimul şi au dizolvat partidul comunist, n-a mai fost niciunul. Toţi au spus că au fost obligaţi să devină membri de partid. Obligaţi de cine? N-au fost obligaţi de nimeni. Fiecare s-a făcut comunist din anumite motive. Unii ca să acceadă la anumite funcţii, alţii pentru o butelie de aragaz.

În seara zilei de 21 decembrie 1989, după mitingul din Bucureşti, ascultam Radio Bucureşti – parcă aşa se numea pe atunci. Se transmiteau, în flux continuu, tot felul de telegrame trimise de „oamenii muncii”. Nu, nu discut subiectul acestor telegrame. Dar, mă întrebam, şi mă întreb şi acum, vor fi fost reale aceste telegrame? Eu cred că, în mare parte da. Sunt mulţi oameni care au o plăcere nebună să pupe-n cur, atunci când ar vrea să urle de durere. A doua zi, şi în zilele următoare, aceiaşi oameni au început să-şi ardă carnetele de partid prin pieţele publice, fără nicio urmă de decenţă. Toţi deveniseră, peste noapte, anticomunişti înrăiţi!

Acum, aceste lucruri sunt istorie, dar merită să ni le reamintim. Fiindcă istoria se răzbună pe cei care o uită prea uşor.

Habar nu am unde e „pragul critic” pentru români, dar e limpede că suntem destul de aproape. Şi e la fel de limpede că românii nu prea au iniţiative. Dar, şi când le au!

Politicienii noştri viseză colorat. Unii din ei se gândesc, fireşte, la ce metode de manipulare să mai inventeze pentru a se menţine la putere. Pentru a mai suge energia şi bogăţia acestui popor. Ceilalţi se gândesc la cât de bine le va fi când vor ajunge ei la butoane. Când vor putea face ei acelaşi lucru pe care îl face acum puterea. Şi la faptul că, dezgustată de actuala putere, poporul le va oferi lor această oportunitate!

Eroare fatală! Dacă opoziţia nu înţelege, acum, în al 25-lea ceas al zilei că poporul are nevoie de altceva, sunt pierduţi. Şi, odată cu ei, noi toţi. Lucrurile sunt simple, extrem de simple: dacă, în 2012, actuala putere nu va fi măturată, va fi rău, extrem de rău. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar ca opoziţia să câştige alegerile, de o manieră extrem de categorică. Dar, pentru asta, opoziţie trebuie să-şi schimbe radical oferta. Şi să redevină credibilă. Doar ea poate salva România de la un dezastru. E o misiune extrem de dificilă, poate nu imposibilă, dar extrem de dificilă. Asta, doar în condiţiile în care timpul mai are răbdare. Dacă nu, nu.

Din păcate, opoziţia nu poate redeveni credibilă defilând cu cele două păpuşi gonflabile care nici nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Speranţa moare ultima, dar moare şi ea. Cine ar putea să redea, în acest moment, să redea speranţa României? Cine?