Ce faci când nu votezi

E cât evident decât că EI nu te iubesc. E cât se poate de evident decât că pe EI nu îi interesează câtuşi de puţin situaţia ta, dacă poţi sau nu să oferi vreun viitor copiilor tăi, dacă poţi sau nu uşura suferinţele bătrâneţii părinţilor sau bunicilor tăi. E cât se poate de evident că EI nu îţi dau, de fapt, nimic, dar, de luat, ţi-ar lua tot.

Dar cine sunt aceşti misterioşi „EI”?

Toţi cei care stau cu mâna în buzunarul tău. Toţi cei care trăiesc pe munca ta, şi pe banii tăi ...

Cum ar fi ...

Statul. Statul trăieşte exclusiv din taxe, impozite, accize, amenzi ... şi aşa mai departe. Bani pe care îi ia din buzunarul meu, al tău, al tuturor. Statul care nu produce nimic. Sau, dacă produce ... poate mai vorbim despre asta.

Justiţia. Din ce trăieşte justiţia? Produce ceva, sau trăieşte numai din onorarii, taxe, amenzi, şi aşa mai departe. Şi, fireşte, din „bugetul de stat”. Trăieşte bine, „imparţialitatea” are preţ mare peste tot.

Clerul. Ăsta ce produce? Apă sfinţită şi rugăciuni pentru ploaie? Sau trafic de influenţă şi îndobitocire? Mă rog, fiecare cu opţiunea lui.

Băncile. Aaa ... dar băncile sunt, în cea mai mare parte, private. Private, da. Şi ce înseamnă asta? Că-ţi dau bani, când ai nevoie? Ok, de unde au băncile bani? Au produs băncile ceva, au vândut acel ceva şi au făcut bani? Produse bancare ...? Să fim serioşi! Banii ăia, pe care tocmai i-ai primit tu, nu sunt ai băncii. Sunt banii mei, ai tăi, ai altora ... nici nu are importanţă. Ideea e că nu sunt, de fapt, ai băncii.

Firmele private. Ei, nu zău, cum să trăiască firmele private din munca mea? Foarte simplu, prin relaţiile pe care le au cu ceilalţi borfaşi. Când o firmă privată construieşte, pe baza unui contract cu statul, un parc sau o sală de sport – de altfel, complet inutile – şi primeşte, pentru aceasta, un milion de lei, dar lucrarea ar fi putut fi făcută şi cu o sută de mii, şi mult mai bine, diferenţa din ce buzunar e luată? Şi în ce buzunar se duce? De ce avem autostrăzi de cinci ori mai scumpe decât toţi vecinii noştri, şi nici aşa nu avem?

O, da, EI sunt prietenii tăi. EI îţi oferă servicii educaţionale, de sănătate, pensie ... shit. EI NU-ŢI OFERĂ NIMIC DE BUNĂ VOIE, ci numai obligaţi ... mai puţin academic, strânşi de ...

EI nu sunt un concept abstract, EI sunt, de fapt, o mulţime de oameni. Clasa politică, şi conexiunile ei. Clasa politică, adică putere plus opoziţie. Toţi sunt la fel, dar, fiindcă nu sunt, în mod direct şi extrem de vizibil, „la butoane”, cei din opoziţie par mai frecventabili. De fapt, nu „par”, chiar aşa şi sunt ... dar numai cât sunt în opoziţie. Excepţiile sunt, întotdeauna, individuale ... şi confirmă regula.

Încă o dată: justiţia, clerul, băncile, firmele private, chiar dacă par în afara oricărei afilieri (?!), sunt, de fapt, intim legate, prin mii de fire, de STAT. De clasa politică. Iar clasa politică nu va face, de bună voie, niciodată, nimic pentru tine. Numai constrânsă de împrejurări, sau din calcul politic, altfel, nu! NICIODATĂ!

Clasa politică nu ştie decât de frică! Clasa politică pretinde că e la dispoziţia ta, că acţionează numai şi numai în favoarea ta ... minte. Minte cu neruşinare, tu eşti la dispoziţia ei! Iar, dacă vrei să nu fii călcat în picioare cu totul, dacă vrei ca măcar o parte din ceea ce îţi iau EI să se reîntoarcă, trebuie să ştii că nu vei putea face niciodată asta prin consens şi bună-înţelegere, ci numai prin constrângere ... şi prin instrumente specifice. Cum ar fi VOTUL.

Nu-ţi fă niciun fel de iluzii, nu politicienii au inventat votul. Sau, poate ei l-au inventat, atunci când au văzut că nu e de joacă cu REVOLTA. Politicienii se tem foarte mult de revoltă, pentru că aceasta înseamnă întotdeauna durere, suferinţă şi moarte ... şi nu se ştie niciodată a cui. De aceea au inventat aşa-zisa „democraţie”, de asta au inventat sistemul electoral. Nu din dragoste de „popor”, ci din frică de revoltă. Şi, pentru că votul, de obicei, nu ucide.

Nu ucide? Poate, dar provoacă multă suferinţă ... normal. Pentru cei ce pierd, fireşte. De aceea, politicienilor le este, adesea, la fel de frică şi când vine vorba de vot. Mai ales atunci când ştiu ce pierd. De aceea, ar face, de multe ori, orice, pentru a nu pierde. Iar „orice” înseamnă „orice”.

Nici pentru cei care câştigă, votul nu e chiar o mană cerească. Pentru că ei ştiu că oricând se poate întoarce. Pentru că ei ştiu că, de îndată ce poporul se poate supăra şi pe ei, le poate arăta oricând „cartonaşul roşu”.

Cea mai mare fericire a clasei politice este atunci când poate să anestezieze poporul, să-l „adoarmă”, să-i diminueze spiritul civic. Iar rata de participare la vot e cel mai bun indiciu în acest sens.

Să fim bine înţeleşi: rata de participare e mai importantă decât însuşi rezultatul votului. O rată de participare cât mai ridicată, chiar dacă, în final, conduce la un rezultat apropiat de 50% la 50%, transmite un mesaj cât se poate de neliniştitor pentru întreaga clasă politică (indiferent de reacţiile acesteia). Practic, mesajul transmis e acesta: aveţi grijă ce faceţi, suntem cu ochii pe voi!

Şi, ştii cât de greu îi vine celui care trăieşte pe seama ta să ştie că eşti „cu ochii pe el”? Ai idee?

Pe de altă parte, o rată de participare mică transmite un mesaj extrem de liniştitor: faceţi ce vreţi, oricum nouă nu ne pasă! Perdant să fii, cum să nu-ţi placă un astfel de mesaj, ştiind bine că peste un an, doi, cinci, sau când va fi, când „îţi va veni rândul ”, fiindcă se mai „primeneşte” şi clasa asta politică – nu? -, mai sunt şi „traseişti” etc., când îţi va veni rândul, vei putea să te îmbuibi în linişte, nimeni nu te va deranja, şi nimic cu adevărat rău rău nu ţi se va putea întâmpla.

Guvernanţii tocmai au anunţat cam câţi bani se vor cheltui pentru organizarea referendumului din 29 iulie: aproape 100 de milioane ... să fie mai rotund. Ştiţi cumva din ce buzunar? Asta fără a mai socoti banii din campania electorală ... dar cine poate avea o evidenţă cât de cât?

Şi toate acestea pentru ce? Pentru a demonstra, eventual, că nu ne pasă?! Că nu ne interesează? Că pot face, de fapt orice, fără nicio teamă, fiindcă nu ne vom strânge niciodată într-un număr îndestulător pentru a-i pune în dificultate?

Da, evident, susţinătorii lui Băsescu au motivele lor să creadă că neprezentarea la vot poate fi benefică pentru ei. NU ESTE aşa, neprezentarea la vot nu e benefică decât pentru cei care trăiesc pe seama altora ... indiferent de culoarea lor politică (de altfel, să fim serioşi, au fost făcute aproape toate combinaţiile posibile, majoritatea covârşitoare a politicienilor au schimbat partidul cel puţin o dată ...). Până şi Băsescu a ajuns să-şi îndemne simpatizanţii – atâţia câţi mai sunt – să vină la vot!

În aceste condiţii, chiar dacă a nu vota e la fel de constituţional ca a vota, din punt de vedere moral, e, de fapt, o trădare a poporului, o închinare fără condiţii în faţa celor care îşi fundamentează existenţa pe seama muncii altora.

Când nu votezi, nu exişti ... dar nu e vorba doar de atât, e treaba da dacă vrei sau nu să exişti. Când nu votezi, de fapt, interzici şi altora dreptul de a fi ... iar asta nu mai e treaba ta! Votează!