Ţara coloneilor, regimul arlechinilor

Nu-ş dacă numele de Pugaciov vă (mai) spune ceva ... dar, din start, vă spun că nu e vorba de Alla Pugaciova, aia care cânta, acu’ vreo treizeci de ani şi mai bine: nuşno bâit smieşnâim dlia v’seh! Poate că atunci erau vremuri mult mai amuzante, într-adevăr ... nu ştiu.

Nu, acum vreau să scriu despre Emelian Pugaciov, conducătorul revoltei cazacilor, din anii 1773 – 1774. Ei, ce-a făcut, ce-a dres acest Pugaciov, profitând, în mai mult sau mai puţin corect, de nenumăratele slăbiciuni ale celor din jurul său, cert este că, la un moment dat, a ajuns să pună în pericol chiar existenţa imperiului ţarist. De fapt, acest Pugaciov, care avea în comun cu Romanovii cam cât are politica cu conştiinţa, a utilizat, la un moment dat, o mic şiretlic, dându-se drept răposatul ţar Petru al III-lea, cel care fusese, se pare, ajutat, să ajungă mai repede la tainica întâlnire cu Dumnezeu, chiar de către preacredincioasa şi preaînţeleapta sa soţie, viitoarea împărăteasă Ecaterina cea Mare. Cronicile vremurilor sunt puţin confuze şi este posibil ca unele detalii mai picante să fi fost adăugate după un anumit timp. S-a zvonit, de exemplu, că alteţa sa Marele Duce Petru nu ar fi reuşit să se achite corespunzător de îndatoririle conjugale, astfel că, în cele din urmă, Marea Ducesă a trebuit să-şi îndrepte atenţia către alţi bărbaţi, unul dintre aceştia, ofiţerul Grigori Orlov, cu care a avut şi un copil, fiind autorul loviturii de stat în cursul căreia Petru al III-lea a murit ca urmare a unei „crize de homoroizi”.

Dar, să revenim. Ţarul Petru a fusese asasinat în 1762, cu 11 ani înainte de răscoala condusă de Pugaciov, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi era de 14 ani. În plus, răposatul ţar fusese deja „reîncarnat” de încă vreo șapte pișicheri, cel mai cunoscut fiind un anume Fedot Begmolov, astfel că pentru a fi, cât de cât credibil, Pugaciov ar fi trebuit să explice destul de multe lucruri oarecum neverosimile. Ei, n-are importanţă, este foarte uşor să convingi să convingi pe oricine, cu privire la orice, dacă acea persoană doreşte să fie convinsă. Dacă nu, nu.

Se înţelege că prima datorie a ţarului detronat era recâştigarea tronului, lucru care nu era chiar pe placul orgolioasei sale false soţii, Ecaterina, şi nici a amantului din acel moment, nimeni altul decât felmareşalul Potiomkin, ştiţi, ăla care ne-a lăsat moştenire celebrele sale oraşe şi cuvântul corespunzător: potemkiniadă.

(Pentru cine nu ştie, despre acest Potiomkin s-a tot povestit că ar fi construit, pe bani reali, oraşe şi sate false, pentru a-i impresiona pe împăratul german Iosif al II-lea, regele polonez Stanislas al II-lea, ambasadorul Franţei - contele de Ségur, pe prinţul Ligne al Belgiei, şi bineînţeles, pe însăşi împărăteasa, aflaţi, cu toţii, intr-o călătorie prin recent cuceritele provincii din sudul Ucrainei. Aceste oraşe şi sate ar fi fost, în realitate, construite din decoruri de teatru, iar „locuitorii” ar fi fost plătiţi cu ziua. Aceasta, cel puţin, a fost varianta biografului german al feldmareşalului Potiomkin, şi cum ştim că nemţii nu mit niciodată ... Cuvântul potemkiniadă indică, aşadar, o mare şi gogonată minciună, cu privire la o minunată realizare, pe bani publici. Dar, iată că iar m-am luat cu vorba.)

Cum a făcut, cum a dres Pugaciov ăsta, prin minciuni, înşelătorii, manipulare, dar a reuşit să cucerească o mulţime de localităţi şi să coaguleze o armată destul de consistentă – la un moment dat de aproape treizeci de mii de oameni – cu care a înfruntat, în mod repetat, armatele imperiale, provocându-le anumite înfrângeri ruşinoase. Că era puţintel cam analfabet ... ce mai contează? Mai puţin, şi ar fi dat cu toată curtea de pământ ... n-a fost să fie.

Cum el însuşi era noul şi adevăratul ţar (?!), nici oastea sa nu putea fi una de strânsură, compusă din tot felul de derbedei şi pierde-vară, ci noua şi adevărata armată imperială, organizată şi condusă după toate regulile artei militare! Numai că ... de unde? De unde, de neunde, cel puţin pentru un timp, planurile lui Pugaciov păreau să reuşească, iar armata sa începea să cuprindă, în rândurile sale, din ce în ce mai mulţi colonei, generali şi mareşali.

În vremurile acelea, un om simplu, pornit „de jos”, nu avea, practic, nicio şansă de a ajunge la un astfel de grad militar. Pentru aşa ceva îi trebuiau, cumulat: o solidă cultură generală, nenumărate bătălii „în picioare”, acte deosebite de bravură şi mulţi-mulţi ani de cătănie. Se făceau, nu-i vorbă, şi atunci, avansări „la apelul bocancilor”, dar acestea erau rezervate exclusiv aristocraţiei, nicidecum mujicilor. Asta până la Pugaciov, evident, fiindcă, pentru a-şi motiva şi fideliza oamenii, acesta a făcut nenumărate promovări „la excepţional”. Practic, după cucerirea fiecărui oraş, mulţi dintre oamenii săi, şi anume exact aceia care se distinseseră printr-o barbarie cu totul excepţională, sau printr-o remarcabilă rezistenţă în ceea ce priveşte consumul de alcool, printr-un rezultat deosebit la vreun concurs de viol, şi altele asemenea, erau de îndată promovaţi, astfel că, în curând, armata lui Pugaciov avea mai mulţi mareşali şi generali decât toate celelalte armate ale continentului, la un loc.

Ei, şi se povesteşte că, după o astfel de „bătălie victorioasă”, terminată prin cucerirea a încă unui oraş inamic, la sediul marelui stat major al armatei lui Pugaciov se pusese de-un chefuleţ micuţ, stropit cu butoaie de vodcă, după cum cereau cutumele vremii. Şi, cum de la clondir la harţag e doar un pas, şi cum generalii şi mareşalii marelui şi adevăratului împărat se cam aprinseseră, acesta s-a simţit nevoit să intervină extrem de ceremonios şi convenţional:

- Domnilor mareşali şi generali, vă rog să respectaţi protocolul curţii imperiale.

Săracii oameni, habar nu aveau cu ce mănâncă şi protocolul ăla. Dar, subjugaţi de personalitatea lui Pugaciov, au pus capăt disputei.

*

La mai bine de două sute de ani de la aceste întamplări, România e o ţară plină de colonei şi generali. Arunci o piatră, nimereşti un colonel. Dacă nu, un doctor în drept. Sau, şi una şi alta. Unde te duci, unde te întorci, dai de alţi colonei. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe o armă sunt colonei, cei care au văzut un film cu război sunt deja generali. Şi toate astea mulţumită „generalului izmenelor”, care nu a văzut, el însuşi, vreun teatru de bătălie altfel decât decât la televizor, dar se pricepe la alte lucruri. Traian Băsescu l-a numit „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”, apoi l-a „reevaluat”. După care l-a reevaluat şi Ponta, încă o dată.

Stau uneori şi mă-ntreb: nu m-or fi făcut ăştia şi pe mine colonel, aşa, la plezneală, c-aşa am înţeles că-i modelul acum. Sau, poate, m-or fi făcut şi doctor, şi nu mi-au spus nimic. Asta numai aşa, ca să mă poată „da în gât” mai târziu, că mi-am plagiat teza. Care teză, fraţilor, că nu ştiu de nicio teză? Tu nu, dar noi ştim, şi ştim şi după cine ai plagiat. Hmmm...

Pe bune, nu ştie nimeni ce grad militar am? Sau dacă mi-am dat sau nu doctoratul? Nu mă aude nimeni? Păcat.

P.S.: Pe Pugaciov ăla, l-a mâncat Suvorov fript. L-a prins şi l-a băgat într-o cuşcă, l-a dus la Moscova, apoi l-a descăpăţânat puţin, într-o zi geroasă a lunii ianuarie a anului 1775, spre imensa bucurie a norodului adunat la panaramă. De Pugaciovii ăştia de-acum şi de armata lui de falşi colonei oare cine ne mai scapă?