Patibularii

Sigur, în mod oficial, mâine, România îşi va demite (sau nu) preşedintele, pe numitul Băsescu Traian. Dar, nu doar atât. Băsescu Traian este doar un nume, un om, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm adio de la el, e în firea lucrurilor. Dar, în ecuaţie nu e doar un nume, sau un om. E vorba de un întreg sistem de valori, de modul în care ne raportăm la noi înşine, de identitatea noastră, de modul nostru de gândire.

Traian Băsescu e om politic, nu filosof. Traian Băsescu e preşedinte, nu om de cultură. De aceea, poate, ar trebui să-i trecem cu vederea anumite rugozităţi ale limbajului: domnia-sa e, „la bază”, marinar, şi marinarii nu sunt chiar un exemplu de etichetă si bună-creştere. Obişnuiţi mai degrabă cu stihiile oceanelor, izolaţi, luni şi ani în şir, de ceea ce s-ar putea numi „civilizaţie”, ei pierd din elasticitatea specifică dansatorilor de salon. Sunt, mai degrabă, oameni dintr-o bucată, neobişnuiţi cu niciun fel de contorsiuni, şi care spun adevărul frust, fără să se preocupe prea mult că unele obraze maifine ar putea fi rănite. Acesta să fie, oare, preşedintele Traian Băsescu?

Nu, nu vreau să răspund acestei întrebări. Şi nu mai vreau să readuc în memorie niciuna din memorabilele ziceri ale suspendatului. Nu, pentru că menirea domniei-sale nu este să „zică frumos”.

Dânsul nu, dar propagandiştii domniei-sale, da. Că nu degeaba ne rupem de la gură pentru a plăti stipendiile culturnicilor băsişti. Cum ar fi, par exampl, HR Patapievici. În opinia căruia, România este:

o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării

locuită de

un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare (..) 23 de milioane de omuleţi patibulari.

De fapt :

românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu

comunică într-o limbă

în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…

Neamul acesta târăşte prin istorie :

puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos

Cultura sa este una

de tip second-hand

iar educaţia una cu care

nu poţi face nimic.

În ceea ce priveşte istoria:

în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.

Acestea sunt, desigur, nişte opinii „autorizate”, sunt adevăratele opinii ale regimului Băsescu. Dar, sunt ele şi adevărate? Câţi români se recunosc în ele? Mulţi? Puţini?

Nu ştiu, nu pot să ştiu. Eu îmi doresc să fie cât mai puţini ... dar sunt conştient de contrariu. Ei, poate că n-om  fi toţi cei 23 de milioane – de fapt, de vrednici ce-am fost, nu mai suntem decât vreo 19 milioane – n-om fi chiar toţi aşa de patibulari ( = vrednici de a fi spânzuraţi). Dar, unii dintre noi chiar aşa sunt. Exact aşa cum i-a descris Patapievici.

Dar, oare sunt mai mulţi sau mai puţini de 50%? Trebuie doar să aştept până mâine seară.