Istoria zilei (15)

La începutul anilor ’90, România făcea cunoştinţă cu un personaj tare-tare ciudat. Era vorba de un om, de un bărbat născut aici, pe aceste meleaguri, dar plecat de tânăr din ţară şi atât de schimbat încât parcă venea de pe altă planetă. Nu suferise de frig, de foame în România ceauşistă, nu mâncase din vestitul „salam cu soia”, colindase lumea şi strânsese o avere frumuşică. Toate aceste lucruri îl diferenţiau net de noi, ceilalţi, care experimentasem ceauşismul în forma lui cea mai concretă. Dar, hai, treacă-meargă, dacă omul ăsta s-ar fi „dat după noi”, dacă ar fi început să vorbească şi să gândească precum noi, ceilalţi, marea majoritate, adică „poporul”, ar fi fost altceva. Dar nu, nu, omul a refuzat să renunţe la accentul său atât de bizar, la gesturile sale, la eternul său papion, care i-a si adus, de altfel, porecla de „Moş Papion”. Şi mai ales, nu a vrut să renunţe la ideile sale, la vorbele sale, care, pentru cei mai mulţi, se potriveau situaţiei din România precum nuca-n perete. Moş Papion a candidat şi la preşedinţie, în cadrul primelor alegeri din România postdecembristă. Avea să piardă, în mod evident, dar ulterior, probabil după moarte, şi-a atras porecla de „cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut”.

Ion Raţiu a spus multe vorbe memorabile după revenirea în ţară. Cea mai celebră este, desigur: „voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine”.

Atunci, cei care l-au înţeles şi l-au aprobat au fost foarte puţini. Era perioada în care cei care îndrăzneau să gândească sau să spună ceva riscau foarte mult. De gândit avea cine să gândească, iar pe străzi defilau batalioane aşa-zis muncitoreşti care urlau „noi muncim, noi nu gândim” sau „IMGB face ordine” şi cereau expulzarea tuturor celor care nu mâncaseră „salam cu soia”. Sediile partidelor de opoziţie proaspăt (re)înfiinţate erau devastate de minerii ajunşi în Bucureşti prin grija ministrului transporturilor, Traian Băsescu.

Acum, după mai bine de două decenii, puţine lucruri s-au schimbat. Ion Raţiu a murit, dar cei care i-au preluat mesajul şi ideile sunt în continuare hăituiţi, marginalizaţi, sau, în cel mai bun caz, ignoraţi în România condusă de preşedintele Traian Băsescu. Românii o duc la fel de prost, dacă nu mai prost ca acum două decenii, suferă în continuare de frig, de foame, iar dacă cineva îşi exprimă în vreun fel nemulţumirea, riscă foarte mult, precum acel adolescent ridicat de mascaţi pentru că şi-a permis luxul de a-i retransmite lui Zeus cuvântul pe care acesta l-a folosit atunci când a câştigat alegerile din 2004. Din păcate, pentru România şi pentru români, democraţia şi prosperitatea sunt, încă, două vise mult prea îndepărtate.

Putini ştiu, însă, că acea superbă definiţie a democraţiei pe care a dat-o Ion Raţiu nu îi aparţine, de fapt. Ceea ce, evident, nu îl scade câtuşi de puţin, deoarece Raţiu nu şi-a asumat niciodată paternitatea ideii. Este posibil, de altfel, să nici nu o fi cunoscut, deoarece, în timp, această magnifică idee a ajuns atât de populară, încât a devenit „folclor” – în ţările cu tradiţie democratică, evident. Nici dacă ar fi aşa, meritele lui Raţiu nu ar fi deloc diminuate, deoarece, pentru noi, el a fost primul care, în perioada postdecembristă, a afirmat acest principiu şi a avut curajul să trăiască în conformitate cu el.

Cuvine-se, însă, să restituim această idee autorului ei de drept, şi anume Voltaire. Pe numele său adevărat François-Marie Arouet, Voltaire s-a născut într-o zi de 21 noiembrie, acum 316 ani, la Paris. Voltaire este, în plan filosofic, unul dintre cei mai importanţi iluminişti, iar în plan politic, un precursor al liberalismului. Marea Revoluţie Franceză de la 1789, revoluţiile de la 1848 si multe alte mişcări politico-ideologică se inspiră, în bună parte, din ideile lui Voltaire.

Voltaire a fost, toată viaţa sa, un „spirit liber”. Ceea ce, în condiţiile istorice si politice ale vremii, era extrem de „nesănătos”; dar azi cum este?

Istoricii spun că Voltaire a fost deist. Adică a crezut în Dumnezeu, dar nu şi în religie. Dar un Dumnezeu văzut nu ca o persoană, ci ca o cauză primară a lucrurilor şi fenomenelor. În alte cuvinte, un Dumnezeu – lege a naturii. Dar, aşa ceva iese din „canoanele” oricărei religii, e ateism „pe faţă”, putem să îl numim cum vrem, deism, panteism, materialism, sau orice alt –ism, o astfel de concepţie nu este şi nu poate fi religioasă. Şi, în mod evident, este anticlericală.

În ceea ce priveşte monarhia, atitudinea lui Voltaire – şi a iluminiştilor, în general – e oarecum ambiguă, fiindcă, pe de o parte, existenţa unui monarh încalcă „principiul natural” al egalităţii oamenilor, dar, pe de altă parte, un monarh „luminat” este o posibilitate benefică, si, prin urmare, dezirabilă.

Voltaire (şi iluminiştii) credeau sincer în emanciparea omului prin educaţie, contribuind astfel, în mod decisiv la dezvoltarea învăţământului, oriunde în lume.

Biografia lui Voltaire? Ce altă biografie a unui filosof e mai bună decât aceea exprimată de el însuşi, prin gândurile sale?

Despre religie si Dumnezeu:

Dumnezeu a creat sexul. Preoţii au creat căsătoria.
Atâta timp cât vor exista neghiobi şi pungaşi, vor exista şi religiile.
Dumnezeu este întotdeauna de partea batalioanelor mari.
Minunat în război este faptul că fiecare şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.
Când este vorba de bani, toţi sunt de aceeaşi religie.
Un cleric este cineva care se simte chemat să trăiască fără să muncească pe seama ticăloşilor care muncesc pentru a trăi.

Despre lege, politică şi guvernare:

În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.
Nu căutaţi niciodată să faceţi uz de autoritate când puteţi recurge la raţiune.
Este periculos să ai dreptate când autorităţile nu au.

Despre viaţă şi firea omenească:

Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-şi ascunde gândurile.
Pentru a-l detesta mai bine, învaţă să-l cunoşti.
Judecă un om după întrebările sale, mai degrabă decât după răspunsurile sale.
Cine îşi limitează dorinţele este întotdeauna de-ajuns de bogat.
Munca ne scuteşte de trei mari rele: invidia, sărăcia şi plictiseala.
Mare ignorant trebuie să fie omul care dă răspuns la toate problemele!
Specia noastră nenorocită este astfel construită încât cei care urmează calea bătătorită întotdeauna aruncă cu pietre în cei care arată un drum nou.
Libertatea este sănătatea sufletului.
Putem fi siguri că reuşim atunci când ne adresăm pasiunilor oamenilor, mai degrabă decât raţiunii lor.
Pentru a reuşi nu este suficient sa fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.
Nici un filosof nu a reuşit să schimbe vreodată obişnuinţele străzii unde locuieşte.
E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor.
Onoarea este un amestec natural de respect pentru oameni şi pentru sine.
Omul este liber atunci când vrea să fie liber.
A face înseamnă a fi.
Inutilitatea este foarte necesară.
Oamenii sunt egali – nu naşterea, ci virtutea face diferenţa.
Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi.

Despre cărţi, şcoală, educaţie şi raţiune:

Cele mai bune cărţi sunt făcute pe jumătate de către cititor.
Cu cât voi fi mai raţional, cu atât vei fi mai liber.
Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.
Cartea va fi mântuirea speciei umane.
Când ţii un stilou eşti în război.
Nicio problemă nu poate rezista unui asalt de gândire profundă.