Istoria zilei (17)

S-a născut în 24 noiembrie 1632, într-o familie de marani portughezi (evrei convertiţi formal). A crescut, s-a format, a trăit într-un mediu intelectual cosmopolit, în afara neerlandezei a cunoscut ebraica, portugheza, spaniola, germana şi latina.

A fost influenţat de Maimonide, cel care a încercat să armonizeze tradiţia rabinică, învăţăturile Bibliei şi ale Torei cu logica aristotelică, de la Gershonide a preluat teza priorităţii raţiunii în faţa credinţei, dar marele său maestru a fost, totuşi, Descartes.

Legenda spune că, în tinereţe, îndrăgostit fiind de o frumoasă batavă cu care ar fi dorit să se căsătorească, a fost refuzat de tatăl ei, din motive confesionale. „Renunţă la Dumnezeul tău”, i-ar fi spus tatăl, „şi apoi vei putea primi mâna fiicei mele”. În faţa acestei solicitări, tânărul a cerut un timp de reflecţie, care i-a fost acordat. Apoi, s-a prezentat din nou în faţa severului tată al iubitei sale, spunându-i că, după o meditaţie intensă, a decis să renunţe la Dumnezeul şi credinţa strămoşilor săi. „Perfect”, ar fi replicat tatăl, „atunci vei putea trece foarte uşor la credinţa noastră”. „O, nu, asta nu voi putea face, fiindcă argumentul pe care l-am descoperit împotriva Dumnezeului şi credinţei mele e la fel de valabil împotriva tuturor Dumnezeilor şi tuturor credinţelor. Lepădându-mă de Dumnezeul meu, m-am lepădat, în acelaşi timp, de toţi Dumnezeii tuturor religiilor”.

Iar argumentul lui Spinoza, căci despre el este vorba, ar fi fost următorul: dacă există, într-adevăr, un creator universal, care este atotputernic, şi căruia îi spunem Dumnezeu, cum se face că acesta nu e în stare să facă nici măcar un pietroi mai mare, o stâncă atât de mare, de grea, de uriaşă, încât nimeni, dar absolut nimeni să n-o poată urni din loc? Nici măcar El, atotputernicul, fireşte. Iar dacă, prin absurd, ar izbuti, totuşi, să facă aşa ceva, ce fel de atotputernic ar fi acela care nu ar fi în stare nici măcar să clintească un bolovan?

Povestea e destul de cunoscută, dar nu e foarte plauzibilă, din punct de vedere istoric. Paradoxul atotputernicului, despre care am vorbit, este, se pare, anterior lui Spinoza, la fel ca paradoxul lui Epicur, care datează din antichitate: Vedem în jurul nostru foarte mult rău, care ne afectează pe toţi; nimeni nu tăgăduieşte existenţa răului. Dar, răul există pe lume dintr-un singur motiv, si anume că este îngăduit de Dumnezeu. De ce nu stârpeşte Dumnezeu răul? Păi, fie pentru că nu poate – şi atunci nu este atotputernic – fie pentru că nu vrea – şi atunci nu este bun.

Oricum ar fi, în 1656, Spinoza a fost excomunicat de rabinul din Amsterdam, care a considerat că, prin opiniile sale, Spinoza s-a dovedit a fi un „eretic” periculos, care a pus în pericol credinţa iudaică. Întâmplător sau nu, şi creştinii au împărtăşit opinia evreilor, astfel că, de atâta amar de timp, Spinoza continuă să fie privit ca un „inamic public” de către toţi habotnicii, fie că îşi spun evrei, creştini sau chiar musulmani.

La puţin timp după înfiinţarea statului Israel, premierul Ben Gurion a solicitat rabinatului din Ierusalim ridicarea heremului (excomunicării) din 1656, ceea ce ar fi echivalat cu o „reabilitare morală”. Acest lucru nu s-a întâmplat, Baruch (Benedict) Spinoza rămânând, în continuare un „proscris” pentru evreii ultra-ortodocşi. Abia în 1977, cu ocazia împlinirii a trei secole de la moartea lui sa, în cadrul ceremoniilor de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Spinoza a fost, în mod simbolic, reabilitat.

Şi totuşi ... Spinoza este, poate, cel mai mare filosof care s-a încăpăţânat să demonstreze „ştiinţific” existenţa lui Dumnezeu. Etica demonstrată geometric este consacrată în întregime acestei strădanii, deşi efortul este reluat, într-o formă sau alta, în aproape toate scrierile sale. Şi atunci, Spinoza a fost sau nu ateu?

Pentru Spinoza, ca şi pentru nenumăraţi gânditori şi filosofi care l-au succedat, Dumnezeu există, dar este cu totul altceva decât reprezentarea aceea antropomorfă, primitivă, prezentă în toate marile religii ale lumii. Spinoza e, de fapt, pan-teist, adică admite existenţa lui Dumnezeu, pe care îl vede prezent în toate cele care există. Dumnezeu e însuşi Universul, cu toate legile sale şi cu toate formele sale de manifestare. Dumnezeu este supra-uman, dar nu şi supra-natural, Dumnezeu se identifică de fapt, cu natura, şi se supune legilor naturii, cunoscute sau necunoscute.

În ciuda urii şi pasiunii pe care le-a stârnit, Spinoza a fost apreciat de contemporanii săi. Astfel, deşi marele matematician Leibnitz, unul din creatorii calculului infinitezimal – vă mai aduceţi aminte, cred, din liceu, celebra formulă Leibnitz-Newton – a stăruit mult pentru a-l aduce profesor la Universitatea din Heidelberg, a declinat această ofertă. A acceptat, însă, să fie negociator al păcii de la Utrecht, între olandezi şi o coaliţie anglo-franceză. A refuzat să se convertească la creştinism, ori de câte ori i s-a propus.

Ar fi putut să-şi asigure „foarte uşor” un trai „decent” – să amintim, de exemplu că, înainte de a-l excomunica, rabinii din Amsterdam i-au oferit 1000 de florini de aur anual, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, doar pentru a renunţa la critici şi pentru a participa, din când în când la ceremoniile lor religioase. Nu a acceptat această ofertă şi, după tentativa de asasinat care i-a urmat, a părăsit pentru totdeauna oraşul natal, stabilindu-se la Leyden, apoi la Haga. Pentru a se întreţine a preferat să lucreze toată viaţa. A avut o meserie foarte populară în acele timpuri, şi anume aceea de şlefuitor de lentile şi diamante – Olanda este, şi acum, cel mai mare producător mondial de diamante şlefuite. De pe urma practicării acestei meserii, s-a ales cu o boală profesională, silicoza, care i-a produs decesul, la doar 45 de ani.

Spinoza este şi va rămâne un exemplu de viaţă închinată Adevărului şi Omului.

De-a lungul timpului, viaţa si activitatea sa au fost un exemplu şi o bogată sursă de inspiraţie pentru filosofi, scriitori, savanţi precum Novallis, Goethe, Schelling, Hegel, Huygens şi, bineînţeles, Albert Einstein, poate cel mai important fizician al secolului trecut, care a şi afirmat: „eu cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se relevă în armonia legilor naturii, şi nu intr-un Dumnezeu care se joacă cu soarta şi faptele omenirii”. Einstein a fost atat de fascinat de marele său înaintaş, încât i-a şi dedicat un poem, din care citez: „Cât de mult îmi place acest om nobil, mai mult decât aş putea spune în cuvinte” (How much do I love that noble man / More than I could tell with words…).

Optimist incurabil, Spinoza susţinea că „ura noastră este mărită de ura reciprocă, dar ea poate fi distrusă prin dragoste …ura care este învinsă prin dragoste, se schimbă în dragoste ca şi cum ura nici nu ar fi precedat-o” . A susţinut că viaţa si spiritul sunt eterne şi a povăţuit oamenii să nu se considere fericiţi doar pentru că sunt bogaţi sau onoraţi, sau delectaţi cu diferite plăceri. A fost un partizan al „cunoaşterii neîngrădite”.

Mai concret, a susţinut că oamenii urmăresc trei scopuri principale, despre a căror împlinire se crede că ar aduce fericirea, şi anume: plăcerile simţurilor, banii şi gloria, dar urmărirea acestor scopuri duce la blocarea minţii. În plus, putem pierde, în orice clipă aceste lucruri (sau ne pot fi luate), iar mulţumirea pe care ne-o aduc nu este durabilă. Pe termen lung, aceasta înseamnă suferinţă. Soluţia spinozistă constă în căutarea unei surse de fericire mai cuprinzătoare, care să nu excludă aceste trei obiective, dar să nu se limiteze la ele. În opinia sa, cea mai durabilă sursă de fericire consta în căutarea dezinteresată a adevărului.

Şi, într-adevăr, acesta a fost ţelul pe care l-a urmărit toată viaţa!