Cadoul lui Stalin

Nu cred să existe prea mulţi oameni care să nu fi auzit de Stalin. Cine a fost Stalin şi cu ce s-a ocupat. Celor mai puţin cunoscători sau cu memoria un pic mai scurtuţă le reamintesc aceste versuri celebre în epocă:

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,

Tu, cel care faci sa rodească pământul,

Tu, cel care repui în drepturi prin secole,

Tu, cel care faci să înflorească primăvara,

Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…

Tu, splendoare a primăverii mele! 

O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!

Fără îndoială, Stalin a fost unul din cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut istoria, dacă nu chiar cel mai mare. Şi nu, nu e vorba (doar) de crime de război, nu. Numai în timpul holodomorului (foametea organizată de guvernul sovietic în Ucraina, în anii 1932-1933) au murit 3-4 milioane de oameni (după alte surse, până al 12 milioane), iar peste o sută de mii au fost executaţi, pur şi simplu, pentru furturi reale sau imaginare sau pentru „dosirea” alimentelor. Bun, ăsta a fost Stalin, şi nu cred că mai are rost să mai discutăm ceva despre acest aspect. El şi-a urât conaţionalii, a ucis milioane dintre ei, de ce ar fi iubit România sau pe români? Şi de ce ar fi făcut cadouri României? 

Şi, totuşi, Stalin a făcut un cadou României. Un cadou otrăvit, evident. E vorba, evident, despre regele (?!) Mihai, căruia Stalin i-a dăruit un avion, pe care l-a premiat cu medalia „Pobeda” şi, pe care, în final, l-a făcut scăpat în occident, cu o avere impresionantă care i-a permis să huzurească o viaţă întreagă.

Nu e aşa? Dar, cum e? Invit toţi monarhiştii din ţara asta să-mi demonstreze că, după 23 august 1944, şi până la plecarea lui Mihai din ţară, Stalin nu ar fi avut posibilitatea să-l aresteze sau să-l lichideze oricând, dacă ar fi vrut. Dacă ar fi vrut. Dar, Stalin nu a dorit acest lucru. De ce? Nu ştiu, la asta ar trebui să răspundă tot monarhiştii. Sau nu, nu monarhiştii, ci Maniu, sau Brătienii (Dinu şi Constantin Bebe), sau Tătărăscu, sau chiar comunistul Pătrăşcanu. De ce ei au plătit cu viaţa, în timp ce Bâl-Bâl a fost cruţat?

Eu nu acuz, întreb doar. Ştiu, fireşte, legenda modului în care Mihai şi-a semnat actul de abdicare şi presiunile infernale (?!) la care a fost supus, şi nu încetez să mă minunez cum a reuşit acest retardat să-si negocieze aşa bine, „cu pistolul la tâmplă”, nu doar viaţa, ci şi averea, în condiţiile în care, în decembrie 1947 nu avea, efectiv, nimic de oferit la schimb ocupantului sovietic.

Pentru a înţelege acest lucru, cred că ar fi util să reamintim un anumit detaliu, mai puţin cunoscut, din biografia lui Stalin. Acu’ să nu vă imaginaţi că ruşii, sovieticii erau atât de tâmpiţi încât inghiţeau pe nemestecate orice dejecţie a propagandei oficiale. Da, vor fi fost şi din cei care au crezut că Stalin e noul Mesia, dar câţi să fi fost? Nu, oamenii ştiau, simţeau ce se întâmplă. Ştiau foarte bine acest lucru, dar asta nu-i împiedica pe unii dintre ei, pe mulţi dintre ei, să-l pupe-n cur toată ziua şi toată noaptea, 24 de ore din 24. Ce, vă imaginaţi că versurile de mai sus şi le-a scris Stalin singur? Sau, că a ordonat să i se închine astfel de versuri? Nu, le-a scris un dobitoc numit A. O. Avdienko, din „pură convingere”.

Prin anii ’20-’30, cinematografia sovietică era la începuturile existenţei sale, iar sursele de inspiraţie ale cineaştilor sovietici, destul de limitate. Una dintre ele, cea mai generoasă dintre ele, era, fireşte, viaţa şi isprăvile marelui conducător. Cum pentru fiecare aspirant la glorie, a-l juca pe „Zeus ex bachina” acelor vremuri reprezenta nu doar o provocare extremă, ci şi o consacrare definitivă, se înţelege că viermuiala era foarte mare, iar unele „reprezentări” erau chiar submediocre. Până când, în 1938, însuşi Stalin a făcut ordine în domeniu, nemailăsând orice terchea-berchea să-i întrupeze profilul august pe micul ecran. De fapt, din acel moment, unui singur actor i s-a permis să-l reprezinte, în continuare, pe Stalin (în producţiile oficiale sovietice, nu în băşcăliile occidentale – care nici nu prea au existat). Alesul a fost Mihail Georgievici Gelovani. Aproape toate reprezentările pe care le avem astăzi în minte, cu privire la înfăţişarea lui Stalin sunt, de fapt, întrupările lui Gelovani.

Dar ce a avut aşa deosebit acest Gelovani? A fost, fără îndoială, un actor talentat, dar, cu siguranţă, nu singurul. A fost georgian, ca şi Stalin, şi asta poate să-l fi ajutat cumva, nu ştiu. Dar, ceea ce a înclinat, în opinia mea, balanţa, a fost originea lui Gelovani. Acesta nu era chiar un fitecine, un ţărănoi parvenit precum cel pe care îl interpreta, provenea, dimpotrivă, dintr-o veche familie regală gruzină, şi era el însuşi prinţ al acestei familii. Şi, se înţelege, nu oricine putea să-l înţeleagă şi să-l joace pe marele conducător, ci numai un om cu educaţie şi cu origine aleasă, un prinţ precum Gelovani.

Să fi fost acesta unul dintre motivele care să-l fi determinat pe Stalin să-i cruţe viaţa nevârstnicului şi neinteligentului Mihai? Poate că da, sau poate că nu, dar e o ipoteză. Eu zic că da, e posibil, Stalin a fost, nu o dată, generos, cu persoanele care ştiau să facă „frumos” în faţa lui, mai cu seamă dacă aveau şi o origine „nobilă”.

 

Acesta este, cred, motivul pentru care nu avem un rege-martir, mort, dar avem, in schimb, o lepră bătrână, vie.

 

*

In ultimul timp, nu am (mai) scris nimic despre curlimbiştii lui Mihai, aceşti pulex irritans (lat. nominativ pulex/pūlicēs, genitiv pūlicis/pūlicum, dativ pūlicī/pūlicibus, acuzativ pūlicem/pūlicēs, ablativ pūlice/pūlicibus, vocativ pulex/pūlicēs, variantă autohtonă pulifrici, sg., pl. invariabil, sau purice/purici) ai blogosferei româneşti. Sunt prea mici şi răspândesc prea multe boli ca să merite să fie băgaţi în seamă. Dar, când o astfel de creatură chitinoasă face ce face şi te muşcă de cur, n-ai ce face şi trebuie să ripostezi. Uitaţi de scrie acest idiot cu ciucuri: „(...) nu consider că ar exista om sănătos la cap - repet, sănătos la cap - care să spună că Regele Mihai nu ar fi avut sau are onoare, demnitate, verticalitate (sic!).” (am pus eu dicriticele). Şi mai şi repetă! Ei, v-am spus eu? Trec peste faptul că mă face „nesănătos la cap”, atâta poate, atâta face. Dovezi canci. Ce dovezi, păi nu ajunge că l-a porcăit Băsescu? Aşa e, tot ce spune Băsescu e sfânt, da’ pe dos. Atâta îl duce mintea. Da, dar să afirme aşa, ce a afirmat, asta chiar e bună de tot. 

Săriţi, fraţi monarhişti, şi daţi-i una peste cap dobitocului, că fantazează fezandează cam mult.

Şi încă un lucru: meseria asta de „rege” s-a cam scos din nomenclator, chiar dacă unii n-au auzit. Ăluia de-i zic ei rege n-are nicio meserie, şi nici n-a avut vreuna. În afară de cea mai veche, fireşte ...