Scrisoare deschisă domnului Funeriu

Rezultatele ultimului examen de bacalaureat au produs, cred, cel mai mare zgomot din istoria sistemului educaţional românesc. Zile şi săptămâni de-a rândul, ecranele televizoarelor s-au umplut de tot felul de analişti tembeli care, fie au cerut demisia lui Funeriu, pe motiv că a distrus învăţământul românesc, fie l-au susţinut, arătând că rezultatele de acum nu sunt decât consecinţa reformelor Marga-Andronescu.

În cea mai mare parte, aceste aşa-zise analize nu au reprezentat decât o păguboasă batere a apei în piuă, dar au reuşit să producă o aşa sastisire a publicului, încât numai pronunţarea cuvântului „bacalaureat” produce îndepărtarea grabnică a oricărui posibil conlocutor. În aceste condiţii, ce rost are reluarea unui subiect şi aşa analizat pe toate feţele?

În opinia mea, tocmai datorită faptului că zgomotul a reuşit, aproape, să acopere orice abordare constructivă a problemelor educaţiei, nu doar că are rost o reluare a discuţiei, din alt punct de vedere, ba chiar e imperios necesară.

Prin definiţie, una din funcţiile principale ale oricărui examen (sau concurs), este aceea de a împărţi concurenţii în două grupe: cei care au promovat examenul şi cei care nu au făcut acest lucru. Consecutiv acestei operaţiuni, fiecare din cele două grupuri primeşte o „etichetă”, o denumire. De exemplu, pentru că tot ne referim la educaţie: recent a avut loc concursul de titularizare a cadrelor didactice, care, fireşte, a împărţit profesorii în două categorii: cei care au reuşit să obţină, în urma acestui concurs, un post – îi vom numi „reuşiţii" sau „angajaţii” şi, respectiv, „respinşii” sau „şomerii”.

Având în vedere acest lucru, cum i-am putea denumi, oare, pe cei care au reuşit să promoveze, în această vară, bacalaureatul lui Funeriu? Îi putem numi, oare, supergenii, sau doar aproape genii? Nu, evident că nu. Simplul fapt că un anumit elev a reuşit, în această sesiune zisă  de coşmar, să promoveze, într-un mod absolut onest, acest examen, nu ne garantează faptul că ne aflăm în faţa unui nou Arhimede, sau a unui nou da Vinci, a unui Serghei Bubka al cunoşteriii, a unui Everest al competenţei. Dimpotrivă, singura informaţie de care dispunem este aceea că suntem în faţa unui absolvent care, probabil, din când în când – nu întotdeauna – a mai deschis o carte, un manual, ceva, a mai trecut şi pe la şcoală, poate nu chiar în fiecare zi, dar, aşa, cât de cât, poate a mai ascultat şi ce-a zis un profesor sau altul ... şi gata. 

Şi despre cei care nu au reuşit să promoveze ce se poate spune?

Păi, ce să se poată spune? Se poate spune că sunt/au fost nişte elevi cuminţi, silitori, care s-au consacrat cu totul studiului, dar ghinionul sau dificultatea deosebită a subiectelor, emoţiile, prezenţa camerelor de luat vederi, sau cine ştie ce alţi factori, i-au făcut să clacheze, să rateze într-unul din cele mai importante momente ale vieţii lor, spre marea lor deziluzie a lor, a părinţilor, a rudelor şi a prietenilor? Nu, nu cred că se poate afirma, la modul serios, acest lucru. În cea mai mare parte, aceşti absolvenţi şi-au bătut joc, cel puţin ultimii patru ani, de propria lor pregătire şi de propriul lor viitor, au frecventat mai des discoteca sau birtul din colţ decât şcoala, s-au uitat într-o carte doar atunci când au jucat şeptică şi, în general, au fost coşmarul profesorilor şi părinţilor lor. Şi, se mai poate spune că aceşti indivizi ar fi mai bine să-şi ia gândul de la practicarea oricărei profesii intelectuale. 

Şi, dacă am ajuns aici, ce e, oare, o „profesie intelectuală”? Profesorul este sau nu un intelectual?

Ar putea fi, dar, în general, nu este. De multe ori, profesorul este doar un individ care ştie doar să completeze rubricile unui catalog, iar dacă greşeşte, barează cu cerneală roşie. Da, şi ştie – când ştie – să calculeze o medie aritmetică. Când nu, o face calculatorul. Şi, mai ştie să dowloadeze o planificare de pe didactic.ro. Îndrăznesc să afirm că peste trei sferturi dintre profesorii din preuniversitar nu ştiu şi nu fac mai mult, cine are argumente să mă contrazică. În ceea ce-i priveşte pe cei din universitar ... tot aşa, poate şi mai rău.

Dar, medicii sunt, oare, intelectuali?

Care medici? Ăia care au plecat sau ăia care n-au făcut-o încă, dar urmează s-o facă în următoarele luni?

Medicii stau ceva mai bine decât profesorii, dar nu grozav.

Alţii? Care alţii? Ofiţerii? Juriştii? Politicienii? Inginerii? Ziariştii? Cine?

Acu’ să fim cinstiţi, vi se cere, de exemplu, la serviciu, să fiţi capabil/ă să încadraţi o poezie curentului romantic, sau simbolismului, sau să precizaţi, fără greş, dacă o anumită creaţie artistică e epică sau dramatică, să ştiţi ce-i aia o apoftegmă şi ce-i ăla un oximoron, şi, în acelaşi timp, să ştiţi să calculaţi niste derivate parţiale sau să ordonanţaţi un grafic de producţie, asta fără să mai vorbim de cele şaptesprezece limbi pe care trebuie să le stăpâniţi la nivel conversaţional? Nu, nu vi se cere aşa ceva, şi nici nu există astfel de joburi. Sunt lucruri cunoscute şi recunoscute: 90-95% dintre toate joburile care există, în acest moment, la nivel planetar, şi 90-95% din joburile care se vor crea în viitorii, 10, 20 sau 100 de ani nu sunt și nu vor fi extrem de solicitante, din punccăt de vedere intelectual. Mai precis, dincolo de scris-citit şi cunoaşterea elementară a operaţiilor matematice, pregătirea specifică pentru oricare dintre aceste slujbe va putea fi făcută în câteva zile, sau câteva săptămâni, sau câteva luni, nu în ani şi ani de facultate, masterat, doctorat, şi aşa mai departe. Asta e realitatea!

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, care credeţi că e factorul cel mai important în dezvoltarea economico-socială a unei ţări, şi, implicit, în nivelul de trai al populaţiei? Resursele naturale? O, da, sunt importante, fiindcă nu-i totuna să-ţi curgă sau nu ţiţeiul la robinetul din curte. Dar, uite că tocmai ţările cele mai bogate, ţările unde, pentru a-ţi asigura prânzul, nu trebuie să faci altceva decât să întinzi mâna şi să culegi banana sau nuca de cocos, ţările unde, tot timpul, e atât de plăcut, încât nu ai nevoie de casă, şi nici măcar de îmbrăcăminte, tocmai ţările alea sunt, astăzi, ultimele la orice capitol al dezvoltării umane?

Atunci, poate, e important regimul politic: democraţia stimulează dezvoltarea, iar dictatura o stânjeneşte. Shit, China vi se pare o democraţie funcţională?

Atunci, poate credinţa, nu? Adică, pe noi, românii, dacă ce vom smeri, vom fi „tari în virtute” şi, mai ales, vom termina odată construcţia aceea babilonică, Catedrala Neamului, sau cum i-o fi zicând, o să ne iubească Doamne-Doamne, pe când pe alţii o să-i lovească, aşa cum i-a lovit pe japonezi la Fukushima.

Mda, e ceva, numai că lucrurile stau exact pe dos. Cu cât o ţară e mai „credincioasă”, cu atât sunt şanse mai scăzute ca ea să ocupe un loc fruntaş în orice top al dezvoltării. Nu, nu puneţi Vaticanul, aia nu e ţară.

Şi-atunci, ce? Cumva, educaţia?

Da, exact, asta este, educaţia. Dar nu educaţia despre care se tot vorbeşte şi despre care ne imaginăm noi că o facem. Mai precis, tot ceea ce contează sunt primii 5% cei mai deştepţi, inteligenţi, creativi oameni din acea ţară.

America ... America e o ţară de idioţi. Da, ăsta-i adevărul, şi ce-i cu asta? Americanii sunt acolo unde sunt, sau, mai degrabă, erau acolo unde erau – vom mai avea ocazia să discutăm despre America, după 3 august – nu datorită celor 95% de idioţi, ba chiar în pofida lor, ci datorită celor 5% care nu sunt chiar idioţi. Niciodată America nu s-a bazat pe mankurtul care habar are de România, sau, dacă a auzit de ea, cred că e undeva prin Asia şi are capitale la Budapesta, nu, nu, acest individ, pur şi simplu, nu a contat, tot ceea ce a contat au fost cei 5% din vârful piramidei. Da, acesta este adevărul, cu toate problemele noastre, cu tot căcatul din sistemul nostru educaţional, şcolile noastre primare sunt mai bune decât cele ale americanilor, gimnaziile la fel, chiar şi liceele, dar, atunci când vine vorba de adevărata performanţă, de universităţi, de centre de cercetare academică, nu există nicio comparaţie, noi, pur şi simplu, nu existăm, nu suntem nici în Top 10, nici în Top 100, şi nici în Top 500 cele mai bune instituţii de învăţământ superior nu e prea sigur că suntem. Şi aici este diferenţa majoră dintre noi şi americani, atât în domeniul educaţiei, cât, mai ales, în cel al dezvoltării generale.

Pe mine unul, procentul de peste 50% picaţi la bac nu mă îngrijorează prea mult; probabil, după sesiunea de toamnă, nu vor mai fi peste 50%, poate nici 40% ... dar să nu anticipăm. Nici dacă ar fi fost 75% picaţi nu ar fi fost nimic îngrijorător. La peste 90%, da, ar fi fost îngrijorător, iar peste 95%, cu adevărat catastrofal. Dar, cum, la peste 40% promovaţi, vorbim de catastrofă? Mi se pare puţin cam ipocrit. Nu, nu e catastrofă, e normalitate. Şi, preferabil ar fi ca nivelul subiectelor să fie chiar mai crescut, astfel încât procentul promovaţilor să scadă. Atunci, poate, bacalaureatul va reîncepe să reprezinte ceva, acum nu reprezintă nimic, absolut nimic. Dar, ce zic eu de bacalaureat, facultatea nu reprezintă nimic, nici chiar masterul, poate doar doctoratul, ceva-ceva, dar foarte puţin. 

Şi mai e ceva: dacă se doreşte ca bacalaureatul să reprezinte, într-adevăr, ceva, să fie frontiera clară care să-i despartă pe cei pentru care o ocupaţie intelectuală este o imposibilitate teoretică şi practică, de cei pentru care acest lucru nu e chiar aşa de imposibil, atunci cum e posibil ca rezultatul său să fie „veşnic”? Acesta e un subiect despre care voi mai vorbi, altădată. Opinia mea este că nu ar trebui să fie veşnic. Mai întâi pentru că, în timp, oamenii se mai şi tâmpesc, iar apoi că nu e deloc etic ca un examen de bacalaureat cu doar 5% picaţi să echivaleze cu unul la care procentul de eşec e de zece ori mai mare.

Ia uitaţi aici, o ştire cu adevărat interesantă: peste 38% dintre absolvenţii de ciclu primar sunt semianalfabeţi. Bun ... e grav? Mda, nu e chiar plăcut, dar nu e cu totul ieşit din comun, şi nici nu e chiar atât de grav. Mult, mult mai grav e ceea ce urmează, şi anume: peste 40% dintre absolvenţii de gimnaziu sunt, de asemenea, semianalfabeţi. Păi, voi înţelegeţi despre ce e vorba? Iată, e vorba de următorul lucru: pornim, ca societate, cu o sută de absolvenţi de ciclu primar, din care 38 sunt retardaţi, nu ştiu să citească, şi îi înscriem în clasa a V-a. La sfârşitul clasei a VIII-a le mai dăm un test şi constatăm următoarele: niciunul din cei 38 nu a învăţat, între timp, să citească, deşi, acum au cu patru clase în plus, în schimb, doi dintre cei care au ştiut, cândva, să citească, acum nu mai ştiu, adică s-au tâmpit între timp! Bun, şi-atunci, care e rolul gimnaziului? Şi, dacă mergem mai departe, la liceu, ce se întâmplă acolo? Oare, la sfârşitul liceului avem tot 40% semianalfabeţi, sau între timp am ajuns la 55%, cum par să indice rezultatele de la bacalaureat? Şi, mai departe, la facultate? Oare facultăţile nu produc semianalfabeţi?

 

Bun, ce-i de făcut?

În primul rând, să acceptăm că şcoala nu e un drept, ci un privilegiu. Da, putem vorbi de învăţământ gratuit, nu-i nicio problemă, dar nu şi de învăţământ obligatoriu. Sau, nu din partea furnizorului de educaţie. Pentru că, mai cu seamă în ultimul timp, aşa s-a înţeles chestia asta cu obligativitatea: şcoala e obligată să-l facă pe copil cu patru clase, cu opt clase, sau cu bacalaureat. Chiar dacă el, copilul, nu vrea asta, sau nu poate, sau şi una şi alta. Nu, trebuie să recunoaştem că există eşec educaţional. Şi nu putem, nu avem niciun drept, să obligăm o societate să ţină pasul cu ultimul membru al ei. Şcolile – mă refer la cele obişnuite – trebuie urmate doar de cei care sunt în stare să facă asta. Ceilalţi? Ceilalţi ar trebui, încă de la sfârşitul clasei a patra, să meargă la o şcoală de meserii. Să înveţe să facă ceva – nu ştiu ce – ceva util, o brutărie, o tâmplărie, bucătărie sau altceva, ceva ce pot face, ce pot înţelege, n-are niciun rost să fie trimişi mai departe în şcoală, să se chinuie cineva să-i lămurească ce-s prolegomenele lui Kant când ei nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele.

Apoi, şi asta e foarte important, învăţământul românesc trebuie orientat, în mod ferm, spre performanţă. Aici e o mare-mare problemă. Mai cu seamă în ultimii ani, facultăţile cu profil pedagogic au devenit nişte paria în cadrul universităţilor. Statutul profesorului a decăzut într-atât, profesia a devenit atât de neatractivă încât cei mai buni absolvenţi au început, pur şi simplu, să evite aceste facultăţi. Bun, şi în momentul în care cel care predă, de exemplu, matematica, e un fost absolvent submediocru al liceului, care a ajuns la facultatea respectivă doar pentru că la horticultură era mai scump? Nu, serios, vă aşteptaţi ca un fost elev de 5-6-7, ajuns profesor, să se transforme într-un veritabil descoperitor şi „şlefuitor” de talente, un adevărat antrenor de olimpici ... când el însuşi a fost un antitalent?

În opinia mea, unităţile de învăţămant trebuie clasificate, asta e sigur. Pentru cei 5-10% elevi care, de fapt contează (eu aş merge către 10%, să existe o rezervă) sunt necesare şcoli de elită şi profesori de elită. Selectarea profesorilor: cu salarii de 6-700 de lei, chiar nu merge, poate cu de zece ori mai mult. Nu sunt bani? Pentru asta trebuie să fie! Mai tăiem de ici, de dincolo, de la săli de sport şi de la festivalurile berii, dar, pentru aceşti oameni, trebuie să existe bani! Şi, totuşi, dincolo de bani, ce mai facem? Uf, ce urmează e greu, foarte greu, neînchipuit de greu. Pentru că trebuie să cunoaştem principiile mecanismelor învăţării şi să acţionăm în conformitate cu acestea. Adică?

Adică, iată: elevii – nu doar elevii – învaţă din explicaţiile profesorului, învaţă din cărţi, învaţă cu ajutorul calculatorului, învaţă individual sau în grup, învaţă în 1001 de moduri, dar, mai ales, învaţă din exemplul personal. Şi învaţă, mai ales, şi ceea ce profesorul nu ar prea vrea să îi înveţe. Un profesor delăsător îi va învăţa pe elevi să fie delăsători, unul „aiurit” îi va învăţa să fie „aiuriţi” şi aşa mai departe. Aici e cheia, şi aici s-ar cuveni să fim foarte-foarte atenţi. Fiindcă, dacă s-ar înfiinţa aceste şcoli de elită, cu salarii de elită, cine credeţi că ar ajunge să predea acolo? Foştii olimpici, cei reuşişti la facultate cu 10 sau pe-aproape, sau actualii inspectori, metodiştii, directorii şi tot felul de paraziţi care nu au avut nicio performanţă notabilă până la 30 de ani, după care, brusc, au devenit „genii”, odată cu venirea partidului „lor” la putere? Atâta timp cât avem, în guvern, un exemplu ca Igaş, e, fără îndoială, o naivitate, să presupunem că ar putea fi altfel.

Suntem încremeniţi în proiect. Stăm prost, acum ştim că stăm prost, ştim şi ce trebuie făcut, dar vom face oare? Nu, pentru că sunt prea multe interese în joc. Eu aşa zic.

Ei, domnule Funeriu, acum ştim cum stau lucrurile, şi ştim şi ce e de făcut - oare? Dar, veţi face, oare, ceea ce trebuie? Fiindcă, altfel, va însemna doar că v-aţi bătut joc de o generaţie, şi-atât.
   

În limba română, cel puţin până acum, cuvântul „reformă” a avut toate genurile şi culorile politice posibile şi s-a conjugat întotdeauna în tandem cu un alt cuvânt celebru: „eşec”. Să îmi închipui, oare, că, de data asta va fi altfel? Pe ce bază, domnule Funeriu? Demonstraţi-mi că nu e aşa.