Tichie de mărgăritar, veţi spune. Şi, poate că aşa şi este.
Pentru cine nu cunoaşte, sau nu-şi mai aminteşte istoria grupului infracţional creat în jurul lui Traian Băsescu, se cuvine să reamintim câteva lucruri. Astfel, PD s-a format prin desprinderea unui grup dizident din FSN-ul lui Ion Iliescu. Noul partid, aflat sub conducerea lui Petre Roman, a reuşit câteva succese în planul imaginii, dar fără o importanţă politică majoră. Cel mai important dintre acestea a fost reprezentat de acceptarea în Internaţionala Socialistă, înaintea celeilalte aripi desprinse din FSN. PD a reuşit, astfel, să capete aureola unui partid necomunist, democrat, un adevărat partid social-democrat european, altfel decât nereformatul şi comunistoidul PDS (sau PSD, cum avea să-şi schimbe numele, în curând). Dar, cum pe băieţii ăia de la IS nu îi interesa atât de mult „puritatea ideologică”, cât potenţialul electoral, şi implicit, numărul de fotolii de europarlamentar pe care le putea aduce un partid sau altul, PD s-a văzut, în curând, concurat puternic, chiar în interiorul IS, de mai vechiul său rival, PSD, situaţie nu foarte confortabilă, din toate punctele de vedere.
Împrejurările în care conducerea micului Partid Democrat a fost preluată de Traian Băsescu sunt cunoscute şi nu le voi mai reaminti. Oricum, noul lider a reuşit, în scurt timp nu doar să-şi impună punctele proprii de vedere, cât şi echipa, adică oamenii de încredere. Astfel se face că, în curând, întemeietorii partidului, în frunte cu Petre Roman, s-au retras definitiv din politică, au dezvoltat proiecte politice proprii – care s-au dovedit a fi neviabile – sau/şi s-au oploşit pe la alte partide politice. Astfel „purificat”, PD era pregătit să dea marea bătălie a existenţei sale: preluarea şi confiscarea puterii, anularea caracterului democratic al statului român, crearea oligarhiei politico-economice portocalii.
În 2004, în împrejurări încă neelucidate până astăzi, Traian Băsescu reuşea să devină preşedintele României, devansându-şi, în mod cel puţin neaşteptat, contracandidatul social-democrat, pe mult prea înfumuratul şi efeminatul Adrian Năstase. Ca urmare a acestui succes neaşteptat, şi pe baza lipsei de reacţie a clasei politice şi a societăţii civile, deopotrivă, Traian Băsescu reuşea să invalideze rezultatul înregistrat la urne şi să impună un prim-ministru al Alianţei D.A., nimeni altul decât molatecul Călin Popescu-Tăriceanu care, ulterior, avea să se dovedească a nu fi atât de molatec şi de obedient, permiţându-şi, pentru doi ani, să trimită PD în opoziţie şi, mai mult, să contribuie într-o oarecare măsură la tentativa de suspendare din 2007 care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi schimbat, cu siguranţă, destinul României. Dar, nu a fost să fie, românii nu au fost destul de pregătiţi pentru acest pas istoric, cum, de altfel, nu au fost nici la alegerile din 2009, iar suportă consecinţele.
Traian Băsescu era conştient că, în cadrul Internaţionalei Socialiste, afirmarea PD-ului era mult stânjenită de prezenţa celuilalt mare partid de stânga, şi anume PSD. Astfel că decizia de a muta partidul pe partea dreaptă a eşichierului politic a fost, până la urmă, una destul de naturală. Mai puţin natural este modul în care liderii şi simplii membri ai partidului au perceput şi au acceptat această mişcare aparent surprinzătoare. Pentru că nu este puţin lucru să fii, sau să te crezi un om de stânga, un social-democrat sau un socialist, şi să te culci astfel seara, iar dimineaţa să te trezeşti de dreapta, membru al grupului popularilor, şi să trebuiască să combaţi ceea ce ai susţinut, cu entuziasm, până ieri. Faptul că, în urma acestei mişcări politice aparent surprinzătoare, PD nu s-a destructurat, că nu am asistat la niciun protest politic intern, la nicio demisie spectaculoasă, a fost cea mai bună demonstraţie că PD se transformase, încă de atunci, în cu totul altceva decât un partid politic, şi anume într-un grup infracţional, de tip mafiot, fără niciun fel de principii morale sau politice, şi având ca unic scop preluarea şi confiscarea puterii politice. Dar, puţini au fost cei care au perceput periculozitatea acestui gest, şi şi mai puţini au fost cei care au luat atitudine fermă.
Un anumit lucru a lipsit dintotdeauna Partidului Democrat, nu că ar fi contat, dar, orişicât, mai mult pentru orgoliu: „sângele albastru”.
Istoria Partidului Democrat a semănat dintotdeauna cu biografia acelor oameni care au pornit de jos, de foarte de jos, şi ajuns foarte sus, mult mai sus decât ar fi îndrăznit cineva, chiar ei înşişi, să spere. Şi, ajungând acolo sus, dispunând de puteri şi averi practic nelimitate, singurul lucru pe care şi-l mai puteau dori era ştergerea din memoria colectivă a acestei origini mai mult decât modeste, nu pentru că originea modestă este, în sine, un lucru de ruşine, dar lipsa de educaţie, pe care adesea o presupune, da.
Pediştii sunt, si au fost dintotdeauna, sau, mă rog, de când Traian Băsescu a pus mâna pe partid, nişte oameni de nimic, nişte grobieni, nişte persoane lipsite de orice urmă de educaţie şi demnitate. Nu, nu-mi vorbiţi de „intelectuali” flămânzi gen Liiceanu sau Patapievici. Ăştia-s un alt tip de gunoaie. Şi nici de penibilul domn Paleologu, care e atât de prost încât nici nu ştie ce caută în PD. Nu, nu despre ei vorbesc, ci despre membrii cu adevărat importanţi ai PD. Cine a fost şi cine este, la urma-urmei, Traian Băsescu? Provine el dintr-o veche familie aristocratică, a beneficiat el sau măcar unul din strămoşii săi de o educaţie aleasă, de o pregătire umanistă şi stiinţifică de tip cărturăresc, sau se trage, mai degrabă, dintr-un neam de infractori semianalfabeţi? Dar premierul Emil Boc ce origini are? Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un complex şcolar exclusivist, sau a păzit gâştele familiei? Dar Elena Udrea aka madam Vuiton-Courvette, în ce pensiune o fi primit educaţia pe care o are?
Nu, nu, e clar, dacă primii trei oameni ai partidului îşi trag originea dacă nu chiar din ceea ce se numeşte, uzual, „drojdia societăţii”, atunci oricum, din păturile inferioare, atunci cum o fi restul partidului? Restul partidului este precum liderii, şi cea mai mare dorinţă a acestor oameni, dincolo de averea şi puterea politică pe care, oricum le-au dobândit, este aceea a dobândirii „originii istorice”.
Despre ce „origine istorică” poate fi vorba?
În România au existat trei partide zise „istorice”, şi anume PSDR, urmaşul social-democraţilor, care s-a „topit”, până la urmă, în PSD-ul iliescian, apoi PNL, şi PNŢ, devenit, între timp, PNŢcd.
În privinţa PSDR, lucrurile sunt clare, partidul a dispărut, şi, oricum, social-democraţii nu sunt chiar aşa de „istorici”, iar originea lor nu e chiar deloc „nobilă”. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce îi priveşte pe liberali şi democrat-creştini.
Ca şi curente politice, democrat-creştinii şi liberalii nu sunt deloc apropiaţi. Monarhişti, sau mai degrabă, regalişti, creştini declaraţi, adepţi ai unei ordini sociale istoric depăşite, creștin-democrații sunt, sau au fost inamicii naturali ai revoluţionarilor de la 1789, cei care au abolit monarhia şi au condamnat religia. Ori, liberalii se revendică tocmai de la aceşti revoluţionari antimonarhişti şi anticreştini! Ce apropiere şi ce colaborare s-a putut dezvolta între două grupuri cu viziuni şi interese atât de deosebite?
De-a lungul timpului, relaţiile dintre „ciocoii vechi”, democrat-creştini, şi cei „noi”, liberali, au fost deseori încordate. Ulterior, apariţia unor noi curente politice, anarhismul, socialismul şi, mai ales, comunismul şi fascismul, au determinat reprezentanţii celor două mari curente politice majore să treacă, de multe ori, peste animozităţile reciproce, în încercarea de a face front comun împotriva noului/noilor inamic/i. Mai ales că, frecvent după accederea pe o treptă socială superioară, „noii ciocoi” au înmuiat considerabil tonul anticreştin şi antimonarhic, ba, de multe ori, au acceptat şi un grad nobiliar, şi implicit ordinea presupusă de acestea.
În momentul în care s-au dezmeticit Traian Băsescu şi ciracii săi, locurile „istorice” erau deja ocupate. Despre social-democraţi am vorbit, iar despre modul în care PD a încercat să paraziteze şi, în final, să substituie PNL, se ştie foarte bine. E vorba de două încercări ratate, iar PD nu le va mai repeta niciodată. Acum, PD face o a treia încercare. Dacă o va rata şi pe asta, va dispărea definitiv de pe scena istoriei ... Nu, nu imediat, ci după mai multe convulsii dizgraţioase. Dar, dacă îi va reuşi ... dacă îi va reuşi mişcarea, eu cred că românii vor trebui să-şi caute altă ţară.
Este vorba de „democrat-creştinarea” PD.
Ideea nu e nouă, şi nici originală. In PD există de mult o aşa-zisă „platformă democrat-creştină”, şi mulţi membri de frunte ai PDL au probat „valori creştine” – să nu uităm că si „pocăiţii”, sau mai ales ei, sunt „creştini” – şi au exprimat opinii neutre sau pro-monarhiste. În 2009, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, Traian Băsescu a apărut pe cap cu o şepcuţă galbenă pe care scria PNŢcd, pe care apoi a aruncat-o în mulţime (va urma).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu