Despre Dumnezeu şi puterea tainică a rugăciunii

Cu câteva zile înainte de alegeri, am primit un pliant din partea primarului în funcţie. Primele cuvinte erau ceva în genul:

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu pot să schimb ...

Câteva zile mai târziu, își pierdea fotoliul de primar, într-un mod, după părerea mea, absolut justificat, ţinând seama de tot ceea ce a făcut (rău), de ce nu a făcut (bine) în timpul mandatului, de comportamentul general, de apartenenţa politică, de „n” factori, pe care nu îi mai amintesc.

Pe de altă parte, însă, şi dacă ar fi câştigat, nu ar fi fost nicio surpriză. Cum n-a fost nicio surpriză nici faptul că marea majoritate a primarilor cu procese penale în curs, sau cu alte probleme, şi-au redobândit fără prea mari probleme mandatul.

Da, dar aici e vorba de altceva. E vorba, cum spuneam, de rugăciune. Şi de puterea ei tainică.

Pentru că – nu-i aşa? – cum ar fi putut, oare, Dumnezeu, să-i îndeplinească rugăciunea, altfel decât punându-i în faţă un obstacol de netrecut? Cum ar fi cel alegerilor, de pildă.

Aşa-i, nu-i pe lume rugăciune să nu ajungă la urechile lui Dumnezeu, şi nu-i rugăciune pe care s-o audă şi să n-o îndeplinească ... numai că nu totdeauna cum îşi doresc oamenii ... chiar şi cei mai evlavioşi.

iPod, iPhone ... iSictir.