Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.
Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.
Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.
Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?
Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.
Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:
(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.
şi încă:
Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.
În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.
În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?
John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?
Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns.
Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!
De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.
Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?
Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.
Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.
P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).
UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu