Mihai în Parlamentul României: criminalul se întoarce la locul faptei

Cel mai amplu şi sângeros conflict militar pe care l-a cunoscut omenirea a cunoscut mai multe momente care pot fi numite, mai mult sau mai puţin întemeiat, „decisive” sau „de cotitură”. Cu toate acestea, astăzi, la o distanţă temporală de aproape şapte decenii, marea majoritate a istoricilor consideră că punctul culminant al celui de-al doilea război mondial, momentul care a decis, practic, soarta conflictului şi, implicit, destinele a sute de milioane de oameni, a fost reprezentat de bătălia Stalingradului. Fireşte, au existat nenumărate întâmplări şi evenimente notabile în timpul acestui conflict, şi în legătură cu el, dar, repet, soarta războiului a fost decisă de bătălia Stalingradului. Pearl Harbor-ul şi intrarea Americii în război, debarcarea din Normandia, sau detonarea bombelor nucleare asupra oraşelor japoneze Hiroşima şi Nagasaki sunt evenimente extrem de importante, dar nu ele, ci Stalingradul a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor. 

De ce reamintesc acest lucru? Bătălia Stalingradului s-a încheiat în 2 februarie 1943, când proaspăt avansatul (prin radio) feldmareşal Friedrich Paulus s-a predat sovieticilor, împreună cu cei cca. 90.000 de militari germani care supravieţuiseră celui mai amplu şi sângeros asediu pe care l-a cunoscut omenirea. Din acel moment, a devenit (aproape) evident că ofensiva germană în Rusia a fost definitiv stopată şi, prin urmare, germanii nu mai pot câştiga războiul.

Au urmat alte momente extrem de importante, cum ar fi bătălia de la Kursk (23 august 1943, peste 600.000 de morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri, conform istoriografiei sovietice) , care au alungat definitiv orice urmă de îndoială asupra unei eventuale întoarceri a cursului războiului.

Spre sfârşitul anului 1943, nimeni nu se mai îndoia, aşadar, de iminenta înfrângere a Germaniei, nici măcar conducătorii acestei ţări. Cu atât mai puţin mareşalul Ion Antonescu, autoproclamatul „conducător al statului român”. Nu discut aici modul şi circumstanţele – evident, anticonstituţionale - în care Ion Antonescu a devenit „conducătorul statului român”. Nu discut nici justeţea – sau, mai degrabă, injusteţea – deciziei din iunie 1941, când Antonescu, în pofida apelurilor lansate de cei mai importanţi oameni politici – amintesc doar de Iiderul ţărănist Iuliu Maniu şi de cel liberal Constantin I.C. Brătianu - a hotărât, de unul singur, continuarea războiului dincolo de graniţele internaţional recunoscute ale României interbelice, antrenând armata română într-o aventură iraţională, cu efecte catastrofale – numai la Stalingrad armata română a pierdut cca. 18.000 de oameni, asta fără a vorbi de pierderile materiale. Discut despre modul în care a avut loc „actul istoric” de la 23 august 1944 şi despre urmările sale.

În primul rând trebuie menţionat că atât mareşalul Antonescu, cât şi oponenţii săi erau perfect conştienţi de iminenta înfrângere a Germaniei şi, prin urmare, doreau ieşirea României din Axă şi încetarea războiului cu aliaţii.

Un război, şi încă unul de talia celui de-al doilea război mondial, nu e o chestiune deloc simplă. Un război, chiar şi unul micuţ-micuţ de tot, nu e ca – mă scuzaţi – un closet, în care intri cu intenţie, sau din greşeală, te uşurezi, sau nu, şi ieşi după cinci minute spunând că „miroase urât” sau că „ai greşit uşa”. De multe, de foarte multe ori, există o singură ieşire dintr-un război, si anume aceea „cu picioarele înainte”. Asta dacă vorbim de oameni. Dacă vorbim de ţări, popoare, natiuni, lucrurile se mai nuanţează.

Nu poţi, aşadar, să iei parte la un război, şi să spui: „gata, m-am săturat, îmi iau jucăriile şi plec”. Pentru a pune capăt unui război trebuie ca şi celălalt să fie de acord. Degeaba nu mai vrei tu să te baţi, dacă nu e şi celălalt de acord. Din punct de vedere tehnic, asta se cheamă „armistiţiu”. Ce este un armistiţiu?

Un armistiţiu este o înţelegere, un act juridic convenit de diplomaţiile părţilor beligerante, prin care acestea se angajează, în anumite condiţii, să suspende acţiunile militare. Armistiţiul trebuie semnat, obligatoriu, înainte de încetarea propriu-zisă a acţiunilor militare. De ce înainte?

Pentru că – e foarte logic, nu? – dacă, într-un război, una din părţi încetează operaţiunile militare împotriva celeilalte, fără a fi semnat, în prealabil, un armistiţiu, aceasta echivalează, de fapt, cu o capitulare. Pentru că, neexistând armistiţiul, cealaltă parte nu este obligată, de fapt, la nimic.

Încă de la începutul anului 1944, Antonescu, dar şi oponenţii săi căutau soluţii de ieşire a ţării din alianţa cu Germania, pe baza unui armistiţiu cu aliaţii. Astfel se face că, începând cu primele luni ale anului 1944, au existat întâlniri, discuţii şi negocieri mai mult sau mai puţin oficiale între reprezentanţii blocului antifascist cu Ion Antonescu şi oamenii săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, între reprezentanţii aceloraşi aliaţi şi oponenţii politici ai mareşalului.

Din izvoarele istorice ale epocii, rezultă că mareşalul Antonescu a fost ţinut totdeauna la curent cu demersurile opozanţilor săi, între care, bineînţeles, se afla şi Casa Regală. Rapoartele din perioada 1943-1944 ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei conţin referinţe explicite la acţiunile acestora. Mareşalul ştia foarte bine că se urmărea ieşirea României din Axă, şi ştia, de asemenea că liderii celor două partide politice importante, care, reamintesc, se opuseseră făţiş ofensivei româno-germane dincolo de graniţele statului nostru, doreau menţinerea sa în fruntea guvernului României, şi după ieşirea din Axă, în timp de Casa Regală urmărea înlăturarea sa definitivă şi înlocuirea cu generalul Sănătescu sau cu o altă persoană.

Cu toate acestea, deşi ar fi avut toate posibilităţile de a face acest lucru, mareşalul Antonescu nu a luat niciodată măsuri ferme de dejucare a planurilor oponenţilor săi. De ce? Principalul motiv a fost, se pare, o anumită structură psihică deosebită a omului Antonescu. Pe de o parte, acesta considera că e „nedemn” să acţioneze împotriva complotiştilor, pe de altă parte, narcisismul şi grandomania sa nu îi permiteau să le întrevadă acestora vreo şansă de succes. Cu altfel ne putem explica reacţia sa după lecturarea raportului „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României”, prezentat de SSI în 23 iunie 1944, cu exact două luni înaintea puciului din 23 august: mareşalul şi-a catalogat oponenţii ca fiind „toate zdrenţele [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”, şi având un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat” ... dar nu a luat nicio măsură.

Ce informaţii avea Hitler despre ceea ce avea să se întâmple în România?

Izvoarele istorice ale epocii demonstrează că Hitler era informat asupra acestor evenimente. Se pare, însă, că Hitler nu a avut niciodată acces la documente „de primă mână” privind evoluţiile reale din România, ci, mai mult, la contrafaceri, presupuneri, prognoze, evaluări, şi aşa mai departe. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, complexitatea problemelor războiului nu i-a permis lui Hitler să-şi concentreze atenţia, în mod special, asupra României. Hitler ştia, aşadar, „ceva”, dar nu foarte mult şi nu foarte clar. Oricum ar fi, încă din ianuarie-februarie 1944, Hitler a ordonat începerea pregătirilor tehnice de invadare a României – este vorba de planul „Margaretha II” – în cazul în care aceasta ar fi „defectat” – e clar, deci, că acest plan fusese conceput mai de mult. Ca urmare a întâlnirii dintre Antonescu şi Hitler, din 26-27 martie 1944, acesta din urmă a ordonat abandonarea planului „Margaretha II”, ca urmare a impresiei pe care i-o crease Antonescu şi a asigurărilor primite.

Astăzi, se poate afirma cu certitudine că acest lucru a convenit de minune complotiştilor, deoarece, în cazul punerii în aplicare a planului „Margaretha II”, în structurile noului guvern impus de germani nu ar fi pătruns niciun complotist.

Nu se ştie cu certitudine ce au discutat cei doi la întâlnirea din februarie şi cât de puternice trebuie să fi fost asigurările şi garanţiile pe care Antonescu i le-a oferit lui Hitler, în aşa fel încât acesta din urmă să renunţe definitiv la aplicarea planului „Margaretha II”, cert este că, peste câteva luni, mai precis în 5 august 1944, lucrurile aveau să se schimbe radical. Hitler a cerut garanţii ferme că România va merge alături de Germania „până la capăt”. Răspunsul lui Antonescu? Iată ce menţionează una dintre stenograme: „Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli.”

 

În 5 august, Antonescu vorbea despre „ruptura” dintre România şi Germania şi de faptul că nu îşi putea „sacrifica poporul”.

Generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Înaltul Comandament al Wehrmacht- ului, consemnează o parte din intervenţia lui Antonescu: „Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit o dată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?"

Şi tot Gârbea consemnează cuvintele pe care i le-a adresat Antonescu la ieşirea din sala în care a avut loc întâlnirea: „Auzi, domnule ... ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român?!” Replica este confirmată şi de Ion Gheorghe, ministrul român la Berlin.

Tot Titus Gârbea consemnează: „Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania.”

De celalaltă parte, rezultatul întrevederii lui Hitler cu Antonescu nu a făcut altceva decât să le întărească ideea că acesta trebuia înlăturat cât mai repede, fiindcă altfel ar fi reuşit să semneze armistiţiul care ar fi scos România din război şi astfel, complotiştii nu ar fi reuşit să ajugă la putere. De altfel, e consemnată poziţia lui Veaceslav Molotov, în urma unei întrevederi cu Lucreţiu Pătrăşcanu, anterioară actului de la 23 august: „…Antonescu reprezentă poporul român, iar dvs. o aventură!” 

La întâlnirea de la Palat, din preziua puciului, Iuliu Maniu a afirmat: : „Preferatul aliaţiilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, el este şeful armatei, şi el îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.”

 

Şi, totuşi, ce s-a întâmplat? În ziua de 23 august 1944, mareşalul îl informează pe Hitler de intenţia sa neechivocă de a încheia un armistiţiu cu aliaţii şi de a scoate ţara din război. Notificarea a fost trimisă lui Hitler prin intermediul lui Karl Clodius, ministrul Germaniei la Bucureşti. Din acel moment, pentru complotişti, înlăturarea lui Antonescu devenea o necesitate stringentă, ceea ce s-a şi întâmplat câteva ore mai târziu.

Din punct de vedere politic şi militar, ieşirea României din Axă a fost o necesitate istorică şi nimeni nu contestă acest lucru. Dar, lucrul în care s-a realizat acest lucru a fost o catastrofă naţională. Nu insist acum asupra cronologiei zilei de 23 august 1944, tot ceea ce vreau să subliniez este faptul că, la sfârşitul acestei zile, România a încetat unilateral războiul cu Uniunea Sovietică fără ca să fi semnat un armistiţiu cu aliaţii. Urmarea?

Urmarea a fost că Uniunea Sovietică a continuat, de fapt, războiul împotriva unei Românii care încetase să se mai apere. Cele 14 divizii române, cu un efectiv de peste 150.000 de militari, au fost capturate de sovietici şi foarte puţini au fost cei care s-au reîntors în ţară, cei mai mulţi găsindu-şi sfârşitul în lagărele sovietice.

Năvălite în ţară după 23 august 1944, hoardele sovietice „eliberatoare” s-au comportat o barbarie de neimaginat. De altfel, oriunde au pus piciorul sovieticii, au adoptat acelaşi comportament. În Iugoslavia, de exemplu, unde partizanii conduşi de Iosif Broz Tito luptau din greu împotriva germanilor şi aliaţilor săi, cetnicii şi ustaşii, trupele „eliberatoare” sovietice au provocat atâtea distrugeri populaţiei civile, încât Tito a ordonat trupelor sale să lupte şi împotriva ocupantului sovietic, căruia i-au provocat atâtea pierderi încât, în final, şi-a abandonat intenţiile „eliberatoare” şi s-a retras.

Iată, de exemplu, ce consemna Inspectoratul de jandarmi Iaşi cu privire la „faptele de arme” săvârşite de „aliaţii” sovietici după 23 august, pe raza judeţelor Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale furate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite.
 

Multiplicaţi aceste date la scara întregii ţări şi vedeţi ce obţineţi.

Ulterior, numeroase documente care atestau acest dezastru au fost distruse, deoarece puneau într-o „lumină proastă” imaginea „fratelui mai mare”. Cu toate acestea, bunicii îşi mai amintesc, poate, câteva versuri prin care poporul român ironiza, plin de sarcasm, „eliberarea” întreprinsă de sovietici:

Soldat rus, soldat rus.

Te-au ridicat atât de sus.

Ca să te vadă popoarele.

Sau fiindcă-ţi put picioarele!

...

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus şi-un tun:

Tunul - rus

Şi rusul - tun!

...

Rău era cu "der, die, das"

Da-i mai rău cu "davai ceas"

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moșie

Harașo, tovărășie

În 12 septembrie, noua putere instalată în România a semnat, oficial, la Moscova, armistiţiul cu aliaţii, consemnând astfel, ieşirea din războiul antisovietic. În realitate, comportamentul „aliatului” rus s-a schimbat prea puţin după acest moment, doar că agresiunea antiromânească a luat forme mai subtile şi mai puţin barbare, atâta tot. De fapt, despre ce armistiţiu mai putea fi vorba, de vreme ce România ieşise deja, din război? Rusia, şi nu numai ea, au continuat să considere România ca un stat agresor învins şi să-l trateze ca atare. Astfel:

• România a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, ceea ce a însemnat un efort financiar de peste 2 miliarde dolari SUA, la cursul vremii
• Suplimentar, România a fost obligată la plata unor despăgubiri de război de peste 300 de milioane dolari Sua, constând în diferite mărfuri, cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale; ulterior, acest jaf avea să continue sub forma sov-rom-urilor.
• Regiunea de nord-vest a Transilvaniei, ruptă din trupul ţării de Tratatul de la Viena a trecut sub administrare sovietică directă, iar ulterior, restituirea sa României a fost condiţionată de trecerea la comunism
• Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost cedat definitiv Uniunii Sovietice.

Cum a simţit omul de rând „binefacerile” armistiţiului? Iată ce se spunea atunci:
  

Armistiţiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completăm noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

Şi, poate cel mai important lucru: României i-a fost refuzat statutul de stat cobeligerant, pe care, de exemplu Franţa, care a fost, efectiv, aliata Germaniei, în vremea regimului de la Vichy (iunie 1940 – august 1944) l-a obţinut fără probleme. România a intrat, astfel, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice ... şi tot ceea ce a urmat se cunoaşte.
  

Acum, la aproape şapte decenii, se cuvine să ne întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat puciul de la 23 august 1944? Fireşte, tot ceea ce urmează sunt simple speculaţii, dar, foarte probabil, Antonescu ar fi reuşit să încheie un armistiţiu în condiţii mult mai favorabile. În august 1944, puterea militară a României era, totuşi, considerabilă, iar rezervele sale naturale, importante. Aliaţii aveau tot interesul să înlăture acest stat puternic din rândul puterilor Axei, şi e de presupus că ar fi făcut concesii majore României. Nu, nimeni nu poate garanta că România nu ar fi intrat, în cele din urmă în sfera de influenţă a marelui vecin de la răsărit, dar, cu certitudine, foarte mulţi dintre soldaţii români abandonaţi, pur şi simplu, ar fi supravieţuit şi s-ar fi întors la casele lor. Foarte probabil, jaful sovietic ar fi avut niste dimensiuni mult mai mici şi este foarte posibil ca România să nu fi fost nevoită să cedeze Basarabia şi Bucovina.
  

Dar nu, acest lucru nu a fost cu putinţă, în principal din cauza puciului din 23 august, orchestrat de ex-regele Mihai, care a intrat, astfel, în galeria celor mai odioşi trădători ai neamului românesc.
  

În timpul regimului comunist, ex-regele Mihai a fost, mai degrabă, ignorat de noua putere. Comuniştii i-au permis să se retragă cu avuţii îndestulătoare pentru a nu fi nevoit niciodată să muncească, şi încă nu-ştiu-câte generaţii. După instaurarea puterii comuniste, ziua de 23 august a devenit sărbătoare naţională, transformându-se, incet-încet, dintr-un moment oarecum jenant şi discutabil de”întoarcere a armelor” în „marea insurecţie naţională antifascistă şi antihitleristă”, asumată aproape în integralitate de comunişti. În acest mod, ex-regele a fost exclus, oarecum pe uşa din dos, din ecuaţia acestui puci. Pentru comunişti a fost mai bine aşa, să nu-l vorbească pe sărmanul bâlbâit nici de bine, nici de rău. Nu puteau, fireşte, să recunoască trădarea, fiindcă ei înşişi erau părtaşi la crimă. Şi, uite-aşa a fost „albit” ex-regele Mihai, iar astăzi unii politicieni ni-l prezintă ca pe o autentică salvare a naţiunii.
  

Pe cine mai reprezintă, astăzi, acest bătrân decrepit? Pe cine a reprezentat vreodată? Pe nimeni! Acest individ nu s-a reprezentat decât pe sine, şi propriile interese. Şi, totuşi, acum, acest individ este invitat în Parlamentul României. Nu, nu pentru a fi judecat pentru fărădelegile sale, nu! Pentru a fi omagiat (?!) cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.
  

Cine sunt cei care, astăzi, văd în „Majestatea sa” un fel de Mesia al naţiunii române? Sunt două categorii de indivizi, ambii al fel de periculoşi. Sunt unii care au anumite interese, în primul rând de natură economică. Doar nu-şi închipuie cineva că mumia nu ar fi pusă să se „revanşeze” pentru un aşa serviciu. Sau, mă rog, fie-sa, e tot acelaşi lucru. Cei care ar reuşi o asemenea „performanţă” vor intra pe vecie în „graţiile” casei regale. Şi cei care au, cât de cât, habar de istoria interbelică, ştiu ce înseamnă asta. Asta e prima categorie. A doua categorie e constituită din mankurţii pentru care a pune mâna pe carte e o obscenitate. Oameni care nu au citit niciodată nimic, care nu ştiu nimic, dar care sunt capabili să repete ca papagalii orice trăznaie spusă de nu-ştiu-ce personaj pe care ei îl adulează. Pentru ei nu contează că Mihai s-a încârdăşit cu comuniştii trimişi de Moscova şi că a trimis la moarte atâţia militari, nu contează că a abandonat Basarabia şi Bucovina, nu contează, de fapt, nimic, contează doar faptul că, dacă te declari antimonarhist, înseamnă că eşti comunist, securist sau băsist. Sau, toate trei la un loc.

Regret faptul că un mare partid istoric, practic singurul care mai există, îşi bate, pur şi simplu, joc, de poporul român şi de speranţele şi dorinţele sale. Rău am ajuns dacă Traian Băsescu a devenit port-drapelul antimonarhiştilor din România. Cum e posibil acest lucru? Ei, uite că este posibil. De fapt, ce nu este posibil?

Şi-atunci, de ce ne mai mirăm?