Mioriţa

Pe-un picior de plaiu,

Pe-o gură de raiu,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei

Unu-i Moldovean

Unu-i Ungurean

Şi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,

Şi cu cel Vrâncean,

Mări se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l'apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel Moldovan

Că-i mai ortoman

Ş'are oi mai multe,

Mîndre şi cornute,

Şi cai învăţaţi

Şi cîni mai bărbaţi!...

Suntem, neîndoielnic, ţara Mioriţei, este cea mai reprezentativă creaţie literară a folclorului nostru. Este aşa? Şi ce aflăm, oare, din Mioriţa?

Păi, eu cam asta am aflat: că, dacă se nimereşte să fie unul mai „ortoman”, se întâmplă ceea ce se întâmplă. Conform dicţionarului de arhaisme, „ortoman” înseamnă, pe de o parte, bogat, dar şi chipeş, viteaz, mândru. E vorba, până la urmă, de o calitate, de o bogaţie, de o calitate, de ceva în plus, nu neapărat în plan material. Balada vorbeşte de „oi mai multe”, dar şi de „cai învăţaţi şi cîni mai bărbaţi”. Ei, asta e, de fapt, ceea ce deranjează. Calităţile morale, nu bogăţia materială. Uneltitorii ştiu că pot fura oile, caii, câinii baciului moldovean, şi pentru asta nu e necesar să-l ucidă, dar nu ăsta e scopul lor. Ei nu vor, pur şi simplu, să se îmbogăţească, pentru că nu o pot face, nici măcar prin furt. Da, prin furt ar putea dobândi „oi mai multe”, dar nu „cai învăţaţi” şi nici „cîni bărbaţi”, fiindcă şi „caii”, şi „cînii” sunt precum stăpânii lor. Iar în acest caz, cei doi baci nu sunt câtuşi de puţin „învăţaţi” şi, evident, nici „bărbaţi”.

La vremea şcolii, am fost şi eu terorizat de această Mioriţă, despre care am învăţat, da, că este „unul dintre miturile noastre fundamentale , care ne definesc ca popor”. De-atâtea ori mi-a fost repetată această tâmpenie, încât mi-a intrat în sânge. Da, Mioriţa ne defineşte, într-adevăr, ca popor. Un popor primitiv, un neam de lotri şi criminali, de care mă simt din ce în ce mai îndepărtat. Apare, pe undeva, vreunul mai curajos, mai drept, mai onest, mai inteligent, mai demn, într-un cuvânt, mai „ortoman”? Da? Atunci, hai să-l ucidem, oricând se vor găsi doi gata să facă asta, şi, bineînţeles, chiar dintre colegii săi. Nu, nu să-l jefuim – aţi găsit vreo referinţă în baladă cu privire la jaf, doresc, oare, cei doi criminali să-şi însuşească bunurile, de unde reiese asta? Să-l ucidem, fiindcă nici dreptatea, nici demnitatea, nici inteligenţa nu pot fi „furate”, şi, chiar dacă ar fi, cel „păgubit” nu ar pierde nimic, dimpotrivă.

Suntem poporul Mioriţei. Suntem săraci şi vai de noi, din toate punctele de vedere, dar nu vrem, sau nu putem să ne schimbăm, ne place aşa, suntem slugarnici până la vomă, în faţa celui mai bogat sau a celui mai puternic, dar îl urâm de moarte pe cel a cărui singură avere sunt genunchii neînvăţaţi cu târâişul. Confundăm sinceritatea cu mârlănia, francheţea cu batjocura, demnitatea cu imbecilitatea, curajul cu sfidarea, şi aşa mai departe. Ne plesneşte fierea în strâmtoarea nimicniciei noastre, dar nu putem accepta că există şi ei. Ei, ceilalţi. Ceialţi, care nu-s ca noi. Îi urâm că sunt sus, dar nu observăm că, de fapt, noi suntem jos. Noi ne-am ales locul, noi am ales să fim limitaţi, nesemnificativi, neimportanţi, penibili, inutili, noi am decis că doar crima mai poate da un sens goliciunii noastre. Urâte creaturi suntem!

Cică s-ar fi născut în Guatemala nu-ş ce porc cu faţă de om. Aiurea, în România sunt cu miile, se poartă şoricul gros, gros de tot. Azi am văzut o grămadă.