Era şi timpul!

Sunt mai bine de două decenii de când a fost lansată cea mai mârşavă acţiune de distrugere a sistemului educaţional românesc.

N-am spus şi nu voi spune niciodată că, înainte de 1989, toate lucrurile erau roz în România, în educaţie. Şi atunci era corupţie în sistem, şi atunci funcţionau tot felul de epave umane pe post de cadre didactice, şi atunci erau nişte probleme cu curriculumul – nu era religie, dar era socialism ştiinţific, tot un drac – şi atunci, ca şi acum, erau tot felul de analfabeţi cu diplome, şi atunci, ca şi acum, multe şcoli erau utilate modest, chiar foarte modest. Dar, dacă atunci, se mai întâmpla ca un idiot, fiul sau fiica nu-ştiu-cui, să reuşească să termine un liceu, sau chiar o facultate – că, despre doctorat nu se prea vorbea – acum, astfel de exemplare se numără cu miile, cu zecile de mii, şi nu mai sunt nici fiul sau fiica nu-ştiu-cui, şi nu urmează doar cursurile unei facultăţi, ci a trei-patru, la snop, asta în timp ce mai fac şi vreo cinci mastere şi şapte doctorate! Nu, nu dau exemple, cunoaşteţi, desigur, destule. Tot ce era, atunci, rău, greşit, viciat, în sistemul naţional de educaţie, acum e înzecit, însutit, sau înmiit.

Cauzele sunt cunoscute: pentru niciunul din guvernele care s-au succedat, până acum, la conducerea statului, învăţământul, calitatea sa, nu au fost reale priorităţi. Învăţământul a fost văzut doar ca o vacă de muls, şi încă una din cele mai profitabile. Altfel, cum ne explicăm faptul că marea majoritate a parlamentarilor români au fost, sunt, au devenit între timp, profesori pe la tot felul de hogeacuri pompos denumite universităţi? Ce importanţă avea faptul că problemele învăţământului deveneau, din zi în zi, mai grave, atâta timp cât lor le mergea bine? De asta a ajuns învăţământul românesc în budă, nu doar la figurat, ci chiar la propriu: citiţi aici.

An de an, pe măsură ce proporţia de studenţi la hectar creştea în ritmul nebun al lambadei postrevoluţionare, tot ceea ce se numea calitate îşi dădea obştescul sfârşit. Iar dascălii adevăraţi, dascălii de calitate începeau să abandoneze sistemul, goniţi atât de salariile mizere, cât şi de nesfârşitul şir de mizerii şi umilinţe pe care trebuiau să le îndure în fiecare zi.

„Teoreticienii” sistemului au postulat „centrarea pe elev”. Viermii din teritoriu au înţeles imediat mesajul şi l-au interpretat aşa cum au vrut. Conducerea şcolilor s-a încârdăşit imediat cu „reprezentanţii elevilor”. Dar nu, nu cu cei care, cât de cât, se străduiau să-şi vadă de interesul lor real, de învăţătură, de disciplină, ci cu loazele şi cu derbedeii care numai chef de învăţătură nu aveau.Ei trebuiau încurajaţi, respectaţi, cocoloşiţi, ca nu cumva să se surmeneze din pricina programului prea încărcat sau prea anost, ei trebuiau protejati, mai ales, de bădărănia, mitocănia şi reaua-voinţe a celor care se străduiau să-i mai înveţe câte ceva. Ei trebuiau să fie ajutaţi să se dezvolte, să progreseze, să devină viitorii conducători ai societăţii, viitoarele modele morale, viitoarele vedete, viitorii Cristi Borcea, Marean Vanghelie, Traian Igaş, şi aşa mai departe.
  

Puţinii dascăli care, în aceste condiţii, au încercat să rămână oneşti, verticali, să-şi facă meseria cu onestitate şi profesionalism, au ajuns bătaia de joc nu doar a acestor adolescenţi pierduţi – pe youtube sunt mii de dovezi – ci şi a colegilor lor mai „şmecheri”, ajunşi pe anumite „posturi de conducere”, nu datorită nu ştiu căror performanţe profesionale sau capacităţi manageriale, ci prin cu totul alte mijloace.

Două decenii, aceşti paraziţi ai sistemului au clefăit aceleaşi lozinci deşucheate pe care le-au auzit de la canaliile din vârf: „interesul superior al elevului”, „centrarea pe elev”, „implicarea comunităţii”, şi aşa mai departe. Ce înseamnă toate acestea? Este oare, în „interesul superior al elevului” să-l notezi nu cu 5, ci, poate, cu 9 sau 10, chiar dacă e complet analfabet şi doar că nu-i curg bale din gură? E, oare, normal, ca elevi implicaţi zilnic, sau aproape zilnic, în tot felul de agresiuni, să aibă, în final, medie sau calificativ maxim la purtare?
  

Da, din păcate, toate aceste realităţi au fost tolerate şi încurajate de factorii de decizie din teritoriu.

Elevul este un idiot şi nu ştie nici măcar de ce parte se ia creionul? E vina ta, profesore, că nu l-ai învăţat, că nu ai „metodă pedagogică”, că nu ai tact, că nu ai ... nu-ş ce dracu’ nu ai. Aşa că, mai bine, mai dă-i „o şansă”, a, nu, nu trebuie să-i dai „pomană”, dar trebuie să găseşti exact acele exerciţii şi acele modalităţi de evaluare ca să ia o notă convenabilă. Iar, dacă totuşi, ai fost atât de tâmpit încât l-ai lăsat corigent, atunci e rău, e chiar foarte rău. Pentru că va trebui să vii toată vara la şcoală – tu, fireşte, elevul, dacă vrea – să-l „meditezi”, dar trebuie s-o faci de aşa manieră încât, la sfârşit să se vadă rezultatele ... adică să promoveze.
  

Am şi eu o experienţă de aproape două decenii, am lăsat şi eu corigenţi, am asistat, de asemenea, la examene de corigenţă, nenumărate, şi o spun cu mâna pe inimă: sunt puţini, foarte puţini, extrem de puţini cei care, în iunie sunt proşti, adică de lăsat corigenţi, iar în septembrie, sunt deştepţi, adică de promovat! Nu, de regulă, la „olimpiada de toamnă”, „talibanii” ăştia vin mai „talibani”. Cine-a ştiut în vară tabla înmulţirii, în toamnă nici să adune nu mai ştie. Dar, „trece”. De regulă, „trece”. De ce? Ei, de aia ... o să spun altădată.
  

O, dacă ar fi doar ăştia, doar cei care nu se prea omoară cu învăţătura, cei care nu pot sau nu vor să înveţe, dar mai sunt şi huliganii. Ăia care sar şi la bătaie dacă le zici ceva. Ăia pe care trebuie să-i tratezi cu maxim respect, fiindcă „aşa e legea”, da’ ei pot să facă, practic, orice. Şi, dacă soliciţi cuiva aplicarea unei măsuri punitive, a unei pedepse, că nu profesorul de la oră este cel care stabileşte sau/şi aplică sancţiunea, atunci ... mai bine nu. Că iarăşi pici de fazan. De ce n-ai „metodă pedagogică”? De ce nu faci lecţia aşa de atractivă încât până şi-un idiot ca el să fie captivat de ea?

Două decenii şi mai bine, astfel de oameni au fost umiliţi, marginalizaţi, batjocoriţi de toată lumea: de conducere şi colegi pentru că nu au „rezultate”, de cei mai slabi elevi, de vecini, de prieteni, de societate – pentru ciudăţenia lor – şi, bineînţeles, de politicieni care au considerat, probabil, că, dacă un dascăl e aşa de prost încât nu se poate adapta sistemului, nici nu merită un salariu mai mare. Ei, cei mai „adaptabili” s-au mai descurcat: ba o meditaţie pentru „consolidarea cunoştinţelor”, ba un cadou de ziua nu-ştiu-care, ba o grisină, o „atenţie” de la bac, găinării din astea. Dar ceilalţi, „încuiaţii”, neprietenoşii, „acriturile”, nu.

Unii s-au pensionat. Alţii au plecat, pur şi simplu, dintr-un sistem pe care nu l-au înţeles niciodată şi care nu i-a înţeles niciodată. Unii, din păcate, s-au resemnat, cel puţin aparent, s-au „normalizat”. Alţii, foarte puţini, au rezistat „în picioare”.

Locurile celor plecaţi/pensionaţi au fost luate de tot felul de indivizi, unii capabili, corecţi, pregătiţi, dar care au fost supuşi aceloraşi presiuni, iar alţii ... aşa cum sunt.

Ia uitaţi ce prostii zice protv-ul: cică bacalaureaţii de anul acesta ar putea deveni, din septembrie, profesorii unor noi generaţii de elevi. Da, poate, şi ar fi chiar foarte bine să fie aşa, fiindcă ei, adică absolvenţii cu bacalaureat de anul acesta tot vor mai fi învăţat ceva. Ce ne facem, însă, cu cei care au dat bacalaureatul acum un an-doi-trei şi care predau deja elevilor noştri? Asta-i problema.
  

Spuneam ... nu prea mai există profesori competenţi, profesionişti, oneşti în învăţământul românesc. Să fii şi plătit mai prost ca un gunoier, şi să fii şi dispreţuit de tot felul de giboni retradaţi, nu e tocmai ceea ce şi-ar dori şi ar accepta un om cu creierul cât de cât mobilat. Da, dar mai e şi vocaţia. Unii au rămas din vocaţie. Puţini, dar au rămas. Au rămas şi au aşteptat. Au aşteptat şi au aşteptat. Şi au aşteptat. Au aşteptat răzbunarea. Şi răzbunarea se poate să fi venit. Pe mâna ministrului Funeriu, dar nu ştiu dacă şi cu voinţa sa. Se poate ca lucrurile să-i fi scăpat de sub control, nu ştiu. Voi vedea.
  

Bacalaureatul de anul acesta a fost răzbunarea acestor oameni umiliţi. Să fiu bine înţeles: nu a fost o acţiune împotriva elevilor, aşa cum interpretează, văd, unii, a fost o acţiune pentru elevi. Să promoveze doar cine merită, cine se străduieşte, cine este onest şi muncitor, asta e, desigur, în favoarea elevilor. Loazele să-şi caute de treabă.
  

Oricum ar fi, cutia Pandorei s-a deschis. Chiar dacă directorii obedienţi, incompetenţi, ai unităţilor de învăţământ cu promovabilitate zero sau aproape de zero nu au fost demişi, cum ar fi fost, desigur, normal, zilele lor în posturile actuale sunt numărate. Există, fireşte, şansa de a deveni, peste noapte, buni manageri şi oameni de caracter, poate şi printre ei sunt „resemnaţi” sau „conservaţi” care vor înţelege imperativele momentului ... dar nu prea cred. Cred că, mai degrabă, acolo unde mai există profesori „adevăraţi”, aceştia se vor revolta. Vor face educaţie „pe bune”, cu toate riscurile. Vor dezerta din oştirea minciunii, a falsului, a deşertăciunii, a lipsei de performanţă. Vor risca totul pe o singură carte. Vor lăsa, poate, clase întregi de corigenţi şi repetenţi, dar cei care vor ajunge, totuşi, la bacalaureat, nu vor fi chiar habarnişti. Îşi vor regăsi, poate demnitatea pierdută sau doar umbrită de tot ceea ce s-a întamplat în aceşti ani mizerabili.

În tot acest vălmăşag, rolul ministrului pare a fi foarte important. Zilele trecute vorbea de „ieşirea din imperiul minciunii” – s-ar părea că e de partea „insurecţioniştilor”, ba chiar generează această mişcare. Hm ... Poate, nu ştiu, încă nu sunt convins. Poate asta urmăreşte, sau poate nu. Voi vedea. Încerc să judec la rece, să apreciez.

În orice caz, eu trec „cu arme şi bagaje” de partea „revoluţiei”, indiferent de urmări! Douăzeci de ani au aşteptat genunchii mei să stea drepţi, acum poate s-or şi anchiloza aşa!
  

Am pierdut un pariu. Am pariat pe un procent mult mai mare de promovaţi la sesiunea a doua. M-am înşelat. Sunt bucuros că m-am înşelat, uneori e şi aşa: te bucuri când pierzi, te întristezi când câştigi. E foarte bine că am pierdut!
  

Pe acest blog există nici nu mai ştiu câte postări critice la adresa ministrului Funeriu. Chiar foarte critice – e un eufemism, desigur. Evident că îmi asum ceea ce am scris, evident că nu retractez nimic, e ceea ce am simţit şi am gândit, la un moment dat. Dar, sincer, mi-aş dori mult, foarte mult, să pot spune la un moment dat: m-am înşelat. Aşa cum am spus despre acest pariu.
  

Zilele trecute am ridicat din cutia mea poştală un pliant al unei firme din zonă. Anunţau că fac angajări, muncitori calificaţi şi mai puţin calificaţi. Vorbeau şi depre salarii. Salariul unui muncitor cu vechime mai mare de patru ani, anuntat de ei, e mai mult decat ce câștig eu, după douazeci de ani de invatamant si, evident, toate gradele didactice. Ei, asta nu-i bine. Orice comandant de oaste ştie ca soldații pot lupta bine si cu burta goala, dar nu prea mult. Dacă nu vor fi elaborate urgent proceduri detaliate de identificare a profesorilor performanţi, a „generatorilor de calitate” din sistem, dacă aceştia nu vor fi recompensaţi, mai ales material, generos, atunci se va alege praful şi pulberea de această aşa-zisă reformă, iar toţi cei care ar putea aduce un plus de calitate vor fi întorşi „cu nasul în ţărână”.
  

Am motive, oare, să sper că asta nu se va întâmpla? În general, sunt optimist, dar caut să mă şi informez. Voi mai vedea.
  

UPDATE: Are dreptate.

Câtă lume are în minte faptul că bacalaureatul se mai numeşte şi examen de maturitate? Covârşitoarea majoritate a celor care l-au picat nu au ajuns în situaţia asta în primul rând pentru că nu ştiu matematică, română, istorie, biologie, chimie - ei nu ştiu toate astea deoarece sunt imaturi, nu neapărat proşti. N-au învăţat pînă la 18 - 19 ani ce înseamnă responsabilitate, datorie, seriozitate, ce înseamnă să munceşti pentru a-ţi merita hrana zilnică, bunurile de care te foloseşti. Şi de asta este vinovată societatea de după '89, pe care am înjghebat-o noi, părinţii, nu ei. Şi noi am picat bac-ul, după ce l-am luat cu ani în urmă.