Dintre toate argumentele cu care este sprijinită o minciună, acesta este cel mai răspândit şi primitiv. De fapt, argumentul forţei brute e un non-argument, o non-justificare. Nu e nici măcar: „ceea ce afirm este adevărat fiindcă este adevărat, punct” – ăsta e, deja, un raţionament, evident, vicios, dar, totuşi, un raţionament. Nici vorbă de: „eu spun întotdeauna adevărul, în orice împrejurare, prin urmare, şi acum”, nu, aşa ceva e foarte complicat, e vorba de o deducţie, de o particularizare, recte de un raţionament destul de complicat, şi nu, nu, argumentul forţei brute e super-super-simplu, e ... e, pur şi simplu. Argumentul forţei brute e, de fapt, o informare scurtă-scurtă, sau un ordin la fel de scurt. Atât de scurt încât „executarea” nici nu mai trebuie menţionată, e implicită. Şi da, nu există nici măcar un îndemn de genul: „încearcă numai să mă contrazici” sau altceva de genul ăsta.
Argumentul forţei brute e însuşi Dumnezeu. Dintre nenumăratele definiţii ale divinităţii, aceasta mi se pare cea mai nimerită: e argumentul forţei brute.
De ce se întâmplă cutare nenorocire? Aşa a lăsat Dumnezeu. De ce e atâta răutate în lume? De ce atâta suferinţă? De ce atâtea frustrări? Aşa a lăsat Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, nu mai e nimic de făcut.
Dar Dumnezeu e rău? Nu, Dumnezeu nu e rău, Dumnezeu e bun. De fapt, nu e bun, e chiar binele, binele absolut. Cine spune asta? O spune, oare, Dumnezeu? O, nu, nu, Dumnezeu e mult prea mare, şi mult prea bun, şi mult prea leneş ca să se ocupe cu aşa ceva. O fac, în locul său, teologii.
Ce sunt teologii? Sunt „cârja lui Dumnezeu”. Sunt cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi îl relevă prostimii. De ce-o fi având nevoie Dumnezeu de asta, habar nu am.
Dumnezeu este creatorul societăţii perfecte, acolo, în cer. O societate în care există, culmea, chiar şi opoziţie, dar numai în scop didactic şi numai pentru a putea fi demonizată permanent, că doar nu vă închipuiţi că o să ajungă vreodată Scaraoţchi în fruntea raiului!
Precum în cer, aşa şi pe pământ! Ăsta e scopul final al tuturor teologilor, de varii culori. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Dar scopul lui Dumnezeu? Habar nu am, eu cred că, şi dacă ar exista, Dumnezeu nu ar avea niciun scop, şi niciun sens. Vi se pare că are vreunul?
Să fim bine înţeleşi: „împărăţia lui Dumnezeu” nu e republică, şi cu atât mai puţin anarhie. E, în mod clar, monarhie, şi nu orice fel de monarhie, ci una absolută. Cine îndrăzneşte să sufle-n borşul lui Doamne-Doamne?
De aceea, orice teolog, fie el şi apolitic, e, de fapt, monarhist. De aceea, orice monarhist, fie el şi liber-cugetător, e, de fapt, un teolog.
Iată de ce monarhia, monarhiştii şi, mai cu seamă, monarhii îmi sunt nesuferiţi. Complet nesuferiţi.
Dar republica? Republicanii? Preşedinţii?
Republica este o monarhie care, o dată la câţiva ani, se poate transforma în anarhie. Nu mai există putere, poporul deţine puterea, iar instrumentul prin care acesta şi-o exercită se numeşte ştampilă de vot. Asta, bineînţeles, dacă alegerile sunt corecte, nu există fraude etc., etc., ceea ce nu se prea întâmplă. Oricum, în câteva ore, urnele se închid, se numără voturile, se anunţă rezultatele, şi totul reintră în „normal”.
Sistemul republican e interesant doar în zilele în care au loc alegeri, în rest e la fel de anost şi de împotriva firii ca şi cel monarhic. Iar unii preşedinţi pot fi mult mai jalnici decât majoritatea monarhilor. De exemplu, al nostru.
Nu, nu sunt nici republican, nu am de ce. Dintre monarhie şi republică, aceasta din urmă e, însă, răul cel mai mic. Iar altceva nu suntem, pur şi simplu, capabili să experimentăm. Asta e, ne mulţumim cu ce putem avea.
Ca să afli adevărul, trebuie să-l cauţi. Degeaba te plângi că nu l-ai găsit, dacă toată viaţa nu ai făcut altceva decât să te scufunzi în minciună.
Amice, ia seama! Trăieşti într-o lume plină de ipocrizie. Dacă nu realizezi acest lucru, înseamnă că nu ştii pe ce lume trăieşti, adică eşti un idiot. Dacă realizezi, dar te-ai „adaptat”, eşti o canalie. Ai o singură şansă, aceea de a căuta adevărul. Da, dar cum? Şi unde?
Dacă nu îi demontezi argumentele, minciuna va şti să ţi se prezinte ca adevăr. Deci, trebuie să-i demontezi argumentele. Pentru asta trebuie să le cunoşti, şi asta e greu. Nimeni nu le ştie pe toate, dar nici nu e nevoie. Începe cu ce e mai rău, cu ce e mai grav, cu argumentul forţei brute. Distruge-l, nu mai lăsa nimic din el! Caută adevărul, mai degrabă, în tine însuţi şi în natură, dar mai ales nu te încrede în teologi şi filosofi! Mai ales în cel ce-l invocă, la orice pas, pe Doamne-Doamne!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu