Un dor (şi doare)

Când, sub dictatură, un om are nebunia de a rosti, în mod clar, Adevărul, cei mai mulţi se gândesc, în intimitatea lor: CE CURAJ!

Când, în democraţie, un om are curajul se a rosti, în mod clar, Adevărul, va auzi, în spatele său, murmurul mulţimii jenate: CE NEBUN!

Sub dictatură, poţi deveni foarte uşor erou: nu ai decât să te ridici împotriva dictatorului, a sistemului, a serviciilor secrete. Vei fi, probabil, strivit, vei muri fizic, dar vei deveni nemuritor (?!) în conştiinţa colectivă. Şi, uneori, ai şansa de a învinge! Singur în faţa unui sistem infernal, ai o şansă la un milion de a învinge! E ceva.

Într-o democraţie e foarte greu să te faci auzit, deoarece e o rumoare permanentă, glasul Adevăului fiind tot timpul diminuat, alterat, anulat de zumzăiala minciunii şi indiferenţei. Într-o democraţie, ai alţi adversari: prejudecăţile colective, minciuna instituţionalizată, prostia, micimea sufletească, nimeni nu a reuşit să câştige vreodată împotriva lor. Într-o democraţie nu ai nicio şansă de a deveni erou, poţi muri de o mie de ori, nimeni nu va băga de seamă. În schimb, de îndată ce deschizi gura şi îţi ţugui buzele, ca pentru a rosti un cuvânt Adevărat, devii ridicol înainte de a spune prima silabă. Asta înseamnă că oamenii te vor evita, prietenii îţi vor întoarce spatele, şi toţi se vor feri de tine ca de un proscris. Nu, nimeni nu te va ucide, dar vei fi exclus, de oriunde, pentru veşnicie. Asta dacă nu cumva, cu un efort extraordinar, vei reuşi, vreodată, să redevii „normal”.

Zău dacă nu mi-e dor câteodată de un dictator nebun! Vouă nu?