duminică, 28 august 2011

Nesuferitul

Aţi întâlnit vreodată un copil cu adevărat nesuferit? Eu da.

E mult de-atunci, eram eu însumi copil şi, în vremurile acelea, nu aveam prea multe opţiuni de petrecere a timpului liber, mai cu seamă în vacanţe. Mă jucam cu alţi copii, de prin vecini.

Printre aceşti copii era unul care, pur şi simplu, ne teroriza. Era cu adevărat nesuferit, dacă ne vedea împreună, voia şi el să se joace cu noi, dar nu consimţea să respecte niciun fel de reguli, nici măcar pe cele făcute de el, era agresiv, vorbea urât, se purta urât, deranja pe toată lumea, ne insulta pe fiecare dintre noi, fără nicio noimă şi ori de câte ori avea chef, sărea şi la bătaie, şi, de îndată ce se simţea insuficient de „respectat” de vreunul din noi, sau deranjat, în orice fel, începea să urle ca un apucat, iar maică-sa, care, probabil, nu avea niciodată o altă ocupaţie, apărea imediat, ca o vrăjitoare, şi începea să ne aplice aceleaşi „tratamente”, dar la o altă dimensiune. Familia respectivă era binecunoscută în zonă, fuseseră, cred, mai multe reclamaţii, dar fără niciun rezultat, aşa că singura şansă pe care o aveam noi, copiii, de a ne juca „normal” era să-l evităm, pur şi simplu, pe „nesuferit”. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra băiatului respectiv, sau, poate că da, pentru că, din zi în zi devenea mai rău şi mai nesuferit.

După ce am mai crescut, am început să nu-mi mai petrec timpul liber în vecinătatea blocului în care locuiam, şi, astfel, îl întâlneam din ce în ce mai rar.

Trebuie spus că nu eram colegi de şcoală, de altfel cred că nici nu frecventa şcoala.

Anii au trecut, am mers la facultate şi, într-o vacanţă, aflându-mă în oraş, ce sau pe cine credeţi că am întâlnit?
Am întâlnit un grup de cetăţeni, pe lângă se aciuase şi acest individ, ajuns acum, şi el, la vârsta adultă. El era blond, dar prietenii săi erau bruneţi. Chiar foarte bruneţi.

În acele timpuri era foarte popular jocul „de-a alba-neagra”. Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, spun doar că era o metodă foarte primitivă prin care nişte şmecheri luau bani de la fraieri. Mă rog, cred că toată lumea ştie, de fapt, despre ce vorbesc.

Lac să fie, că broaşte destule. În jurul bruneţilor se strânsese grămadă de gură-cască. Probabil că nu aş fi zăbovit prea mult, dacă nu mi-aş fi zărit, printre ţiganii care se ocupau cu aşa ceva, mai vechea mea cunoştinţă. Mai văzusem aşa ceva şi nu mă interesase niciodată. Dar acum, un „nu-ştiu-ce” nu m-a lăsat să trec mai departe, nepăsător. Am stat, cred, o oră, sau mai bine, să „studiez” jocul.

Am observat, astfel, că „trupa” avea mai mulţi membri decât cei care mânuiau, efectiv, piesă, la un moment dat. Astfel, cei care nu erau implicaţi deveneau „galerie”, îndemnând „clienţii” să indice o anumită piesă, „suferind” sau „bucurându-se” alături de ei, şi chiar intrând ei în joc, împotriva „casei”. Da, trebuie să recunosc că, iniţial, pentru mine a fost un mare şoc atunci când un astfel de „client” mai norocos, care reuşise să câştige de vreo cinci ori la rând, acceptând să dubleze, de fiecare dată, suma, trecu, cu maximă naturaleţe, la „aparate”. Aşa, deci! Clientul „norocos” făcea parte din gaşcă!

Omul meu juca şi el, din când în când. Câteodată mai pierdea, dar, cel mai adesea câştiga. Ba, o dată sau de două ori, ţiganii au vrut să-l alunge: „pleacă, dom’le, de-aici, nu ţi-ajunge?”. Asta până când, la un moment dat, l-am surprins dând un fişic de bani, câştigaţi „cinstit”, unia dintre ţigani, probabil şefului găştii.

Un fel de orbire ciudată a pus stăpânire pe mine. Aveam ceva bani la mine, destul de mulţi pentru acea perioadă, să spunem echivalentul unei burse studenţeşti, şi am decis să-i înmulţesc (?!). Studiasem deja destul, cunoscusem deja cam toate secretele, doar nu erau să mă facă ei pe mine! 

Cred că vă daţi seama că am fost destul de necăjit. Nu am vorbit nimic atunci cu ai mei, dar, reîntors la facultate, am vorbit cu un coleg ce îmi devenise prieten bun. Era un tip destul de înţelept – aşa îl consideram atunci, şi îl consider şi acum, deşi nu mai ştiu nimic de el. Am avut un dialog în genul:
- Nu trebuie să fii aşa de supărat, educaţia e scumpă. Dar investiţia în educaţie este cea mai bună. Ai primit o lecţie valoroasă!
- Nu-ţi mai bate şi tu joc de mine, ţi-am spus ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, m-a făcut un retardat, înţelegi? Şi, culmea, nu el m-a tras de mânecă, eu m-am băgat, cum să nu fiu supărat?
- Nimeni nu e retardat, doar tu, dacă nu înţelegi. A, că tipu’ ăla nu ştie matematică, gramatică sau mai ştiu eu ce? Da, şi ce, înseamnă că e retardat? Nu, el ştie alba-neagra, şi nici aia prea bine, dar nu-i trebuie mai mult. Fiindcă şi aşa, prost cum este, analfabet, nesuferit, reuşeşte să agaţe fazani ca tine şi să le ia banii. Pricepi? Te-a băgat pe terenul lui, înţelegi? Dacă erai aşa de deştept, de ce nu l-ai băgat pe terenul tău, unde să joci după regulile tale?
*
De ce mi-am adus aminte de această poveste? Pentru că, de atunci am învăţat – cât am învăţat – această lecţie: pe „terenul lui” orice idiot e imbatabil. Poţi să fii un titan al cunoaşterii, dacă ai ajuns să candidezi din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ai pierdut. Asta este. E vorba de terenul de joc, când joci „în deplasare” eşti mort.

Din punctul meu de vedere, liderii USL , amândoi, fac exact ceea ce nu ar trebui să facă: joacă pe terenul lui Traian Băsescu. De ce? Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că nu-şi dau seama. Nu-şi dau seama al cui joc îl fac. Şi, uite-aşa, cu tot ce-au făcut, nu rău, ci îngrozitor de rău, Traian Băsescu şi PDL-ul, avem toate şansele să ne mai pricopsim cu ei pentru încă multă vreme de-acum încolo, mai precis până când vor fi măturaţi de vreo revoltă populară.

Ce se mai poate spune despre o astfel de declaraţie:
UDMR trebuie să înţeleagă că se duce cu PDL la bine şi la greu. Nu se duc în puşcărie toţi, numai cei care au încălcat legea, dar se duc în opoziţie toţi dacă noi câştigăm. Dacă noi câştigăm alegerile şi facem guvernul, UDMR nu are ce căuta într-un astfel de guvern. Astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016, dar dacă rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul dintre putere şi opoziţie, dar cu alte propuneri vin degeaba. (Crin Antonescu)
I-o fi luat cineva minţile? I-o fi scris Băsescu textul?

Pentru că „astăzi garantăm UDMR o guvernare împreună până în 2016” ... cât de disperat trebuie să fii ca să declari aşa ceva? Pentru că nu e prima dată când Antonescu propune maghiarilor ... ce? Guvernarea ... că o fi până în 2012, până în 2016, până ... om mai vedea. Adică, Antonescu se angajează să dea maghiarilor ceea ce ei, acum, şi ceea ce el, Antonescu, nu are ... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, de ce ar fi buni maghiarii acum, iar în 2012 nu? A, da, fiindcă n-ar mai face rău un an de zile ... sigur că da. Nu, nu, nu. Antonescu fie nu poate, fie nu vrea, fie nu ştie să joace corect. Ce importanţă are că ungurii au votat, in corpore, reducerea salariilor bugetarilor, şi pe aceea a reducerii pensiilor? Ce importanţă mai are, acum, „lista ruşinii”? Un om politic adevărat nu condiţionează niciodată relaţia cu alte forţe politice de o anumită dată calendaristică, ci de anumite împrejurări şi, mai ales, de anumite principii. După mine, singurul punct de vedere politic corect, faţă de UDMR, şi nu numai faţă de UDMR, ar fi fost întreruperea oricărui dialog până la eliminarea din toate funcţiile publice a celor care au votat legile austerităţii – de exemplu. Orice altceva dă impresia de duplicitate. De fapt, nu dă impresia, ESTE duplicitate. Şi, când ai intrat pe terenul duplicităţii, eşti al lui Băsescu. Te-a mâncat, asta este.

Din păcate, Antonescu nu realizează asta, sau nu are puterea de a lua decizii corecte. În ceea ce-l priveşte pe Ponta ... mai bine mă abţin. E jalnic.

Se pare că avem ghinion. Oare nimic nu-i poate trezi pe somnoroşi? Altfel, nu vom mai scăpa nicicând de nesuferiţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu