Precizări necesare

Uff … aş fi dorit să nu ajung niciodată să fiu nevoit să fac astfel de precizări, dar, asta este …

1. Toate posturile de pe acest blog sunt semnate de mine şi, prin urmare, îmi aparţin în totalitate. Bun, recunosc, am mai furat câte-o idee de nu-ştiu-unde, am luat o poză de unde, poate, nu aveam voie, chestii din astea, dar, punându-mi jos semnătura, mi-am asumat ceea ce am făcut. Am scris exact ceea ce am vrut, nimeni altcineva nu a făcut-o în locul meu. Dacă, prin ceea ce am făcut, am greşit, am jignit, am minţit, sau cine ştie ce am mai făcut, eu am făcut-o, eu şi numai eu, şi nimeni altcineva. E limpede? 

2. În aceste condiţii, atacarea, cu bună ştiinţă, a unui membru al familiei mele, sau a oricărei alte persoane, care are o legătură cu mine, pentru opiniile pe care mi-am permis să le exprim pe blog, este un fapt de o josnicie nemaipomenită. Să fie un membru al familiei „judecat” pentru că un altul a făcut nu-ştiu-ce, aşa ceva e împotriva firii, şi nu nu se întâmplă decât în societăţi orwellizate ...

3. Am scris un articol, sau mai multe, în legătură cu o anumită problemă, cu un anumit aspect ... e normal să faci asta când ai un blog, da? Şi, mi-am asumat ceea ce am scris. Au fost unii care au citit ... foarte bine, de asta şi scriu, nu? Ei, unii au fost deranjaţi, şi asta e normal. Unii mi-au dat feed-back, pozitiv sau negativ. Am gândit: vrea cineva să comenteze? Să-i fie de bine! Vrea să mă înjure? S-o facă sănătos! E timid omul, şi simte nevoia să facă asta sub protecţia anonimatului? Mmm, nu prea e ok, adică, dacă vrei să-njuri, spune, dom’le, cine eşti, măcar atât. Dar, am zis să las şi commenturile anonimilor. Dacă atâta pot, sau atâta îi duce capul, asta este. Recunosc că am greşit. Am greşit fiindcă un nenorocit anonim şi-a permis, pe blogul meu, să insinueze tot felul de lucruri despre soţia mea, care s-ar fi „pretat” – la ce? „la ce s-a pretat”? – şi, în virtutea acestui fapt, mi-a sugerat să tac „dracului din gură”. Ca urmare, sunt nevoit să precizez: de acum încolo, îmi voi rezerva dreptul de a selecta commenturile care să apară şi care nu. Dacă va fi necesar, voi introduce opţiunea de apariţie a commenturilor doar după ce vor fi aprobate de mine ... şi sunt mai multe. Nu vreau, însă, să sperii cititorii oneşti. Voi face doar lucruri normale, pe care le fac majoritatea bloggerilor confruntaţi cu astfel de cititori.

4. Ceea ce urmează este scris pentru toţi, dar vizează un singur cititor. Cel care, citind acest blog şi găsind că unele aspecte nu sunt tocmai plăcute, a reproşat – e un eufemism – acest lucru soţiei mele. Nu, nu mi s-a adresat mie ... ce ar fi putut, oare, să-mi spună? S-a adresat, în schimb, soţiei mele, aşa cum a făcut-o. Acelui cititor îi adresez următorul îndemn:

N-are nicio importanţă dacă, cel puţin până acum, ai trăit cu impresia că am ceva cu tine. Nu am avut şi nu am, încă, nimic cu tine, dar acest lucru se poate schimba oricând, dacă voi avea motive. Amice, te rog foarte mult, ai nevoie de acest lucru: gândeşte-te la ce ai făcut şi ceea ce, eventual, ai de gând să faci. Întreabă-ţi amicii, trebuie să ai câţiva, întreabă-ţi duşmanii, întreabă pe cineva, dacă nu poţi afla singur răspunsul. Întreabă: dacă cineva – adică eu – mi-a făcut nu-ştiu-ce – ia zi, ce ţi-am făcut? – e normal să reproşez (alt eufemism) acest lucru altcuiva – în speţă soţiei – şi nu lui? 

Prietene, îţi zic frumos: las-o, te rog, pe soţia mea, în pace, da? Tu ai ce ai (?!) cu mine, da? Atunci rezolvă cu mine. Fii bărbat!

5. Nu mai spun ce rost are un blog, că anumite cercetări nu se fac pe bloguri, că anumite acuzaţii, dacă există, se prezintă în alte locuri decât pe bloguri, că pe bloguri nu se iau decizii administrative sau de altă natură ... mă rog, cred că aproape toţi cei care au ajuns aici ştiu ce e un blog, iar cei care nu ştiu ... ăia sunt irecuperabili. Aşadar, fără acuzaţii de doi bani, da? Eu scriu pe un blog, nu sunt investigator.

6. Am o vorbă, sună cam aşa: să se facă dreptate, începând cu chiar cu mine. Eu nu ştiu dacă e bine sau nu, dacă e moral sau nu, dar mă întreb: cum poţi să ceri sau chiar să aplici o pedeapsă cuiva, în momentul în care nu eşti pregătit tu însuţi să suporţi o pedeapsă similară, în cazul unei greşeli similare? Nu poţi pretinde că doreşti elucidarea unei situaţii, aflarea adevărului, atâta timp cât tu însuţi te excluzi din acel adevăr, sau încerci să excluzi anumite persoane. Eu asta doresc: elucidarea completă a adevărului în legătură cu o anumită situaţie semnalată. E ceva în neregulă? Să presupunem că, al un moment dat, aceste cercetări ar ajunge la o persoană apropiată sau chiar la mine, da? Ce-ar trebui să fac? Să zic „stop, până aici”? Anonimul foarte curajos (?!) comentează că mi-am acuzat, chiar involuntar (?!), soţia, şi că, probabil din acest motiv, sunt o „caricatură”. Nu, boule, tu ai făcut asta, şi ai făcut-o cât se poate de voluntar, dar „anonim”, că nu te ţin pingelele s-o faci „la lumina zilei”, eu am cerut doar elucidarea adevărului. Este posibil ca acest adevăr să conducă la mine, sau la o persoană apropiată? Cu-atât mai bine, e vreo problemă? Atunci, iertare! Eu nu-s altceva decât un prăpădit de sectant, fac parte din secta lui Ammonius Saccas, cel care spunea: „Amicus Plato sed magis amica veritas” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), eu nu ştiu să mă protejez pe mine de adevăr ... Da, şi, din cauza asta nu sunt un coleg bun, un prieten bun, un soţ bun, un bun „om de echipă” ... asta este. Nu sunt. Dar nici umbră, strigoi, anonim nu sunt. Hai, omule, dacă te ţine, arată-te, uită-te în ochii mei şi spune-mi „caricatură” sau ce vrei tu. Dar, atâta timp cât nu ai un nume, un contur, un element de identitate, „taci dracului din gură” – asta ca să te citez.
  

7. Tot pentru un singur cititor: nu mai scriu despre subiectul respectiv. Cred că nu mai am chef, că m-am scârbit. Asta trebuie să fie, scârba. Nu am chef să tranform acest blog într-o chestie prea personală, pe nimeni nu interesează războiul meu cu o umbră. Şi, nu pun nicio condiţie.
  

P.S: Domnule anonim - vă rog să mă iertaţi - aţi scris: „Aşa că, vedeţi vă rog BÂRNA din ochii dumneavoastră şi apoi etalaţivă mediocritatea inteligenţei de care sunteţi tare mândru”. N-am înţeles dacă sunt mândru de mediocritate sau de inteligenţă, de fapt, nici nu contează, dar, domnule, aţi terminat o facultate, ce dracu’, sunteţi şi dumeavoastră profesor, chiar nu ştiţi cum se scrie „etalaţivă”? Dacă logica vă este necunoscută, respectaţi măcar gramatica.