O leapşă pentru fete

Un fost miliţian mi-a povestit odată că a lucrat într-o unitate aflată în apropierea unor cămine muncitoreşti. Unitatea era frecvent vizitată de femei de la căminele din apropiere, care acuzau comportamentele abuzive ale partenerilor lor, de regulă pe fondul consumului de alcool. Indivizii ăia, nu toţi, dar suficient de mulţi, erau, aşadar, nişte macho-men care, după ce trăgeau vârtos la măsea, veneau acasă şi îşi luau nevestele la omor, potrivit dictonului strămoşesc: dacă nu ştii de ce ţi-ai pocnit nevasta, nu-ţi fă probleme, ştie ea.

Pe vremea aceea nu existau centre pentru victimele violenţei domestice, aşa ce femeile respective stăteau pe holurile unităţii până dimineaţă sau până când socoteau că se pot întoarce acasă, iar apoi plecau. De cele mai multe ori, refuzau să depună plângere sau să dea vreo declaraţie împotriva partenerilor lor, din teamă de represalii sau din alte motive.

De aceea, miliţienii nu le puteau ajuta în niciun fel, poate mai puţin un sfat sau o încurajare. Dar, uneori, sfaturile sau/şi încurajările acestea nu picau deloc bine. Prietenul care mi-a povestit aceste lucruri a fost, la început, extrem de nedumerit în legătură cu un dialog precum cel de mai jos:

Miliţian (M): Mie să nu-mi spuneţi nimic. Vă rog frumos, luaţi o foaie de hârtie, scrieţi tot ce aveţi de scris, vă semnaţi şi mi-o daţi mie.
Femeie (F): Ce să scriu?
M: Exact ce aţi vrut să îmi spuneţi mie. Că a venit băut, că v-a lovit şi toate celelalte.
F: Păi, şi ce se întâmplă dacă dau declaraţie?
M: Vom cerceta şi, în funcţie de constatări, vom lua măsurile care se impun.
F: Da? Şi ce măsuri veţi lua? Îi veţi da amendă, nu-i aşa? Şi amenda cine o va plăti? El, care stă toată ziua prin crâşme, sau tot eu, de la gura copiilor?
M: Ar putea fi reţinut.
F: Şi eu ce fac? Rămân fără bărbat şi fără tată la copii, fără bani în casă ... Nu, nu dau nicio declaraţie.
...
M: Doamnă, nu v-aţi gândit să divorţaţi?
F: De ce să divorţez?
M: Păi, vă bate.
F: Da, şi ce dacă mă bate? E bărbatu-meu, are dreptul.

Mentalitatea asta „e bărbatu-meu, are dreptul” este, cred, mult mai răspândită decât o arată statisticile oficiale. România este o ţară cu o rată extrem de mare a violenţei domestice, iar acest fenomen are cauze multiple, printre care şi mentalitatea mai-sus-amintită.

Totuşi, ce o poate determina pe o femeie să rostească astfel de vorbe?

Cred că sunt mai multe cauze posibile, printre care evidenţiez:

1. Cultura familiei de origine. Aproape sigur, mama femeii respective a fost o femeie abuzată sistematic de soţul ei, o femeie care „a tăcut şi a suferit” pentru ca „să-şi ţină casa şi să-şi crească copiii”. Când ai un asemenea model familial – mă refer şi la familia extinsă, chiar şi la „vocea străzii”, care, adesea, condamnă femeile care „îşi lasă casa” - ai mari şanse să îl urmezi.
2. Teama de a nu se „descurca”. Femeia e dependentă de „banii” soţului, de „funcţia” sau „puterea” sa, nu concepe alternativa etc.
3. Autovictimizarea. Persoana în cauză ajunge să creadă că „merită” să i se întample ceea ce i se întâmplă pentru că ...
4. Persoanele care abuzează de alcool au tendinţa de a fi excesive în tot felul de manifestări, inclusiv în „tandreţe”. O femeie poate fi dispusă să „treacă peste” un anumit comportament, atunci când este „recompensată” ulterior.

De fapt, în cele de mai sus, nu e vorba, în mod strict, de „bărbat” şi „femeie”, dar numărul bărbaţilor abuzaţi fizic este mult mai mic, din motive de „dotare” fizică. Dar, nu asta este relevant, în acest moment.

O persoană precum „femeia” de mai sus este o persoană cu comportament dependent. A fi dependent nu e chiar o stare de normalitate psihică, şi nici a fi dominator-agresiv nu este, dar cele două extreme se atrag şi pot constitui cupluri extrem de stabile.

În nota sa şăgalnic-ironică, Marin Sorescu reuşeşte o descriere genial de concisă a unei astfel de legături, în poezia Perechea:

Oaia ce-a mâncat-o lupul
A format cu el un cuplu.
Şi-au rămas, un lup şi-o oaie,
De povestea lumii-n ploaie.

- Ce-ai văzut? Cum l-ai luat,
Oaie dragă?
- M-a mâncat.
- Lupule, cum de-ai putut
Să iei oaia?
- Mi-a plăcut.

Oaia ce-a mâncat-o lupul
A format cu el un cuplu.

(Era şi o melodie pe versurile acestei poezii, o cânta Sergiu Cioiu, dar n-am găsit-o pe net … o-ho, e tare mult de-atunci … Ei, uite, că tot veni vorba: )




Revin la dialogul femeii cu miliţianul. O astfel de femeie nu îşi va reclama niciodată partenerul abuziv decât, poate, doar atunci când acesta i-ar pune viaţa în pericol! O astfel de femeie nu îşi va da partenerul în vileag niciodată, şi nu va recunoaşte niciodată abuzurile săvârşite asupra ei, decât în momentul în care acestea ar deveni imposibil de ascuns. Mai mult decât atât, chiar pusă în faţa evidenţei, o astfel de femeie va căuta, într-un mod cât se poate de absurd, să justifice comportamentul abuzatorului: are dreptul!

În recent încheiata campanie electorală, lui Traian Băsescu i s-a reproşat, la un moment dat, că a lovit un copil – toată lumea cunoaşte acest episod. Filmuleţul care prezenta acest lucru a fost reluat de mii de ori, pe toate televiziunile. În acel moment, Maria Băsescu, altfel o femeie extrem de discretă, a sărit în apărarea soţului său, spunând, printre altele, că acesta nu a lovit-o niciodată, nici pe ea, nici pe fete. Dar, nimeni nu îl acuzase pe Băsescu de aşa ceva, se discuta doar despre lovirea copilului, nicidecum a soţiei. Ulterior, Vadim a declarat că Băsescu nu numai că îşi bate, sau şi-a bătut soţia, dar o şi “calcă în picioare”.

La viaţa lui, Vadim a spus, probabil, multe minciuni, dar sunt convins că atunci, în acel moment, Vadim a spus adevărul în proporţie de 200%. Nu vreau să spun mai mult, am informaţii şi din alte surse, din tinereţea lui Băsescu … dar nu insist. Pentru mine, faptul că Băsescu e genul de soţ care îşi loveşte soţia este o certitudine, dar nu am dovada peremptorie a acestui fapt … şi dacă aş avea-o, la ce mi-ar folosi ? La urma-urmei, şi o astfel de dovadă poate fi trucată … să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu !

Pentru toţi cei care urmăresc acest blog, dar în special pentru fete: şi-a lovit Traian Băsescu soţia? Cum vedeţi voi, cu intuiţia voastră feminină, acest lucru?

UPDATE: În acest post s-a strecurat o regretabilă eroare: cu câteva zile înainte, Mircea Dinescu vorbise despre faptul că Traian Băsescu îşi lovise soţia în public, la televiziunea SOTI. Am recitit acum scrisoarea Mariei Băsescu. Spune: „Depun mărturie că soţul meu nu a fost niciodată agresiv cu fiicele noastre, şi nici cu vreun alt copil”. Mă întreb: de ce o fi simţit Maria Băsescu nevoia se precizeze că soţul ei nu a fost niciodată agresiv cu fiicele sale? Îl acuzase cineva de acest lucru? Şi, ce o fi însemnând „agresiv”? Probabil, a lovi cu pumnul, altfel de lovituri „nu se pune”...