sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Ce am învăţat în 2009?

Poate că, niciodată până acum, nu am realizat cât e de simplu să trăieşti …

Bine, nu vreau să mint. Ştiam şi până acum că se poate supravieţui oricărei catastrofe naturale de genul cutremur, inundaţie, tornadă, tsunami, ş.a.m.d., se poate supravieţui pandemiei de AH1N1, ai şanse mari să scapi cu viaţă după un accident rutier sau după un atac terorist, viaţa îşi urmează cursul şi atunci când explodează cursul de schimb sau mii de oameni îşi pierd locul de muncă şi tu eşti unul dintre ei. Sunt multe lucruri mai mult sau mai puţin importante, toate neplăcute, care se pot întâmpla, şi după oricare dintre ele poţi supravieţui. Dar, nu ştiam, şi asta am învăţat în 2009, că se poate supravieţui „prafului de moarte”. Praful de moarte nu există, ca substanţă, în realitate. Praful de moarte e avalanşa aceea de mici neplăceri şi compromisuri minore care se revarsă asupra noastră în fiecare secundă. Praful de moarte intră în noi prin orice mic porişor, ajunge în sânge şi în întregul corp şi, credeam eu, ucide. Semnul cel mai clar al bolii e apatia, nepăsarea. Lucrurile pe care, altă dată le făceai cu plăcere, acum nu îţi mai stârnesc niciun interes. Ocupaţia preferată este aceea care te ajută să nu exişti: somnul sau uitatul absent la televizor. Nu te mai doare nimic, nu mai suferi, nu mai simţi nimic, nu îţi mai pasă de nimic, ceea ce e foarte normal, fiind într-o fază premergătoare morţii. Şi, credeam eu, din clipa în care nimeni şi nimic nu te mai poate mişca, din clipa în care nu numai trădarea celuilalt nu te mai interesează, dar nici măcar propria ta trădare nu mai contează, din acea clipă, ai încetat să mai trăieşti, fiind, eventual, ţinut în viaţă, de nişte aparate sociale, până la deplina trecere în nefiinţă.

Ei bine, cred că m-am înşelat! Suntem înzestraţi cu atâta poftă de viaţă şi atâta energie, încât putem trece nu numai peste mizeriile celorlalţi, ci şi peste ale noastre, putem privi în ochi, sincer, persoanele pe care tocmai le-am minţit şi, pe care, foarte probabil, le vom minţi iar, peste cinci minute, suferim pentru greşelile pe care le-am făcut, dar ştim ce le vom repeta ...

Nici în 2009 nu am învăţat, încă, să câştig vreun pariu. Şi, cred că nici nu voi reuşi să învăţ vreodată. Culmea este că ştiu dinainte că nu am nicio şansă, dar nu mă învăţ minte niciodată. Pariez pe bun-simţ în faţa nesimţirii, şi pierd. Pariez pe dorinţa oamenilor de a evolua, de a fi mai buni, de a lăsa o „urmă”, în faţa dorinţei lor de a câştiga doar bani, şi pierd. Mizez pe înţelepciune, şi câştigă prostia. Mizez pe vrednicie, si câştigă lenea. Nu, nu, cred că nu voi fi niciodată în stare să joc varianta corectă...

Acest articol e un răspuns la o leapşă a lui Lilick. Leapşa merge mai departe la zarali.

2 comentarii:

  1. Daca in timp ce leneveşti pe nisipul fierbinte al plajei tropicale al insulei tale, marea îţi mângâie glezna şi vântul să-ţi şuiere uşor în ureche tu te gandeşti la poveşti triste, încet încet te teleportezi în poezia lui Bacovia.

    Poţi avea o insula tropicala plina de optimism şi, daca vrei sa fii totuşi in priza cu realitatea, într-un colţişor, poţi pastra, o vreme şi un capăt de plajă în care sa mergi şi sa construieşti castele de nisip.

    RăspundețiȘtergere
  2. Balzac zicea intr-una din cartile sale: Nu exista nimic pe lumea asta care sa ne afecteze atat de tare, incat sa nu ne mai revenim niciodata. Sa nu-ti pierzi speranta, chiar daca acele pariuri mereu le vei pierde, bucura-te ca ai pe ce paria si aliaza-te cu cei cu care semeni:)Stiu ca nu-i usor, dar nici imposibil :)

    RăspundețiȘtergere