Am primit de la Valeriu o leapşă … prima carte citită.
Care o fi fost aceea? Mărturisesc că habar n-am.
Da … Nu ştiu exact care au fost motivele care au determinat-o pe mama să me dea la şcoală atât de devreme, dar îmi aduc aminte discuţia care a avut loc între mama şi directorul şcolii, pentru că a avut loc în prezenţa mea. Spunea directorul că par suficient de bine dezvoltat pentru a face faţă exigenţelor şcolii, dar să se mai gandească o dată mama dacă doreşte, într-adevăr, să mă dea la şcoală atât de devreme, deoarece nu mă va putea retrage în timpul anului. Ştiu că m-a întrebat şi pe mine dacă vreau să vin la şcoală şi am zis că da.
Aşa se face că am păşit în clasa întâi la „venerabila” vârstă de cinci ani şi zece luni ... majoritatea colegilor mei împliniseră deja şapte ani, iar eu eram cel mai mic. Şi aşa mi-a fost dat să rămân pe tot parcursul şcolii primare, al gimnaziului, al liceului, şi chiar şi în armată am ajuns cam devreme, fiind unul dintre puţinii care a împlinit 18 ani în hainele stagiului militar obligatoriu.
Acum, îmi aduc aminte destul de puţine lucruri din ciclul primar. Chiar şi numele colegilor este o enigmă pentru mine, chiar şi în condiţiile în care, cu mulţi dintre ei am continuat să fiu coleg şi în gimnaziu, şi chiar în liceu. Misterul, dacă pot spune aşa, este dat de faptul că, la trecerea din ciclul primar în cel gimnazial, şi mai ales la trecerea la liceu, clasele s-au amestecat, astfel încât, atunci când mă gândesc la un coleg, îmi este foarte greu să îmi amintesc exact perioada când am fost colegi.
De fapt, a mai fost ceva: clasa întâi am făcut-o la o şcoală, dar, între timp, s-a mai construit o altă şcoală, mai aproape de casă, şi atunci, o parte din elevi, cu tot cu învăţătoare, ne-am mutat la şcoala cea nouă. Apoi, în clasa a cincea, am revenit la şcoala pe care o frecventasem iniţial, iarăşi doar cu o parte dintre colegi ... mă rog, e mai complicat.
Aşa ... prima carte. Pe parcursul clasei întâi am fost un elev destul de ... obişnuit. Am terminat clasa întâi fără să stiu să citesc altfel decât pe litere sau pe silabe, deci ... slab. Nu ma fost un elev prea bun ... şi acasă cred că nu prea mă „stresa” nimeni, aşa că nu-mi băteam capul. Dar, în vacanţa de vară care a urmat am citit foarte mult. Am citit poveşti, fel de fel de poveşti, dar şi romane sau cărţi „mai grele”. Îmi amintesc, de exemplu, că am început să citesc „Căpitan la cincisprezece ani” cu sentimentul că nu voi reuşi niciodată să o termin, fiindcă mi se părea o carte atât de voluminoasă ... două volume groase, cartonate ... Dar, le-am citit până la urmă ...
Când am revenit în clasa a doua, progresele mele au fost atât de evidente, încât învăţătoarea a fost foarte entuziasmată. Ştiu că, de mai multe ori m-a dat ca „exemplu” unor colegi, ceea ce nu ştiu cât îi ajuta pe ei, dar pe mine mă făcea să mă simt „bine”. Trecusem, într-adevăr, de la citirea pe litere şi silabe, la aceea „literară”, cu intonaţie, cu dicţie ...progresele erau foarte mari.
Să zicem că prima carte „serioasă” pe care am citit-o a fost „Căpitan la cincisprezece ani”.
Ca de obicei, cine trece pe aici si doreşte să preia leapşa, o poate face liniştit.
Care o fi fost aceea? Mărturisesc că habar n-am.
Da … Nu ştiu exact care au fost motivele care au determinat-o pe mama să me dea la şcoală atât de devreme, dar îmi aduc aminte discuţia care a avut loc între mama şi directorul şcolii, pentru că a avut loc în prezenţa mea. Spunea directorul că par suficient de bine dezvoltat pentru a face faţă exigenţelor şcolii, dar să se mai gandească o dată mama dacă doreşte, într-adevăr, să mă dea la şcoală atât de devreme, deoarece nu mă va putea retrage în timpul anului. Ştiu că m-a întrebat şi pe mine dacă vreau să vin la şcoală şi am zis că da.
Aşa se face că am păşit în clasa întâi la „venerabila” vârstă de cinci ani şi zece luni ... majoritatea colegilor mei împliniseră deja şapte ani, iar eu eram cel mai mic. Şi aşa mi-a fost dat să rămân pe tot parcursul şcolii primare, al gimnaziului, al liceului, şi chiar şi în armată am ajuns cam devreme, fiind unul dintre puţinii care a împlinit 18 ani în hainele stagiului militar obligatoriu.
Acum, îmi aduc aminte destul de puţine lucruri din ciclul primar. Chiar şi numele colegilor este o enigmă pentru mine, chiar şi în condiţiile în care, cu mulţi dintre ei am continuat să fiu coleg şi în gimnaziu, şi chiar în liceu. Misterul, dacă pot spune aşa, este dat de faptul că, la trecerea din ciclul primar în cel gimnazial, şi mai ales la trecerea la liceu, clasele s-au amestecat, astfel încât, atunci când mă gândesc la un coleg, îmi este foarte greu să îmi amintesc exact perioada când am fost colegi.
De fapt, a mai fost ceva: clasa întâi am făcut-o la o şcoală, dar, între timp, s-a mai construit o altă şcoală, mai aproape de casă, şi atunci, o parte din elevi, cu tot cu învăţătoare, ne-am mutat la şcoala cea nouă. Apoi, în clasa a cincea, am revenit la şcoala pe care o frecventasem iniţial, iarăşi doar cu o parte dintre colegi ... mă rog, e mai complicat.
Aşa ... prima carte. Pe parcursul clasei întâi am fost un elev destul de ... obişnuit. Am terminat clasa întâi fără să stiu să citesc altfel decât pe litere sau pe silabe, deci ... slab. Nu ma fost un elev prea bun ... şi acasă cred că nu prea mă „stresa” nimeni, aşa că nu-mi băteam capul. Dar, în vacanţa de vară care a urmat am citit foarte mult. Am citit poveşti, fel de fel de poveşti, dar şi romane sau cărţi „mai grele”. Îmi amintesc, de exemplu, că am început să citesc „Căpitan la cincisprezece ani” cu sentimentul că nu voi reuşi niciodată să o termin, fiindcă mi se părea o carte atât de voluminoasă ... două volume groase, cartonate ... Dar, le-am citit până la urmă ...
Când am revenit în clasa a doua, progresele mele au fost atât de evidente, încât învăţătoarea a fost foarte entuziasmată. Ştiu că, de mai multe ori m-a dat ca „exemplu” unor colegi, ceea ce nu ştiu cât îi ajuta pe ei, dar pe mine mă făcea să mă simt „bine”. Trecusem, într-adevăr, de la citirea pe litere şi silabe, la aceea „literară”, cu intonaţie, cu dicţie ...progresele erau foarte mari.
Să zicem că prima carte „serioasă” pe care am citit-o a fost „Căpitan la cincisprezece ani”.
Ca de obicei, cine trece pe aici si doreşte să preia leapşa, o poate face liniştit.
Şi acum îmi par interesante cărţile de Jules Verne...
RăspundețiȘtergere