marți, 23 februarie 2010

Cu şi despre piţipoance

Guvernul a aprobat proiectul „Renaşterea satului românesc”, potrivit căruia, se vor construi minimum 10 locuinţe de serviciu pentru specialişti în fiecare comună din România, numărul total al locuinţelor care urmează să fie construite urmând să fie de cel puţin 25000.

La o primă evaluare, costul total al proiectului nu poate fi mai mic de 600 de milioane – un miliard de €. Probabil, „în teren” lucrurile vor sta astfel. E drept că preţurile imobiliarelor se află pe un trend descendent, însă cu greu ne putem imagina o locuinţă nouă la preţul de 20.000 €.

Locuinţele vor fi repartizate prioritar tinerilor specialişti cu varsta sub 35 de ani, personalului didactic (minimum 50%), medicilor, asistenţilor medicali şi politiştilor.

Aceste case se vor construi în fiecare comună, inclusiv în cele în care nu există cerere. Inclusiv în cele în care, de exemplu, nu există şcoală. De fapt există şi tocmai a fost reabilitată cu âteva sute de mii de €, copii nu mai există.

După anumite estimări, se pare că necesarul de locuinţe nu depăşeşte 6000, adică de 4 ori mai puţine decât se intenţionează a se construi.

Până la urmă, nu locuinţele sunt importante, ci banii, în sumă de, repet, cca. un miliard de €.

Dezvoltatorii imobiliari care vor dori să se ocupe de realizarea acestui proiect vor sa se inscrie la licitatie, conform unui caiet de sarcini eleborat de MDRT, dar, de aici încolo, lucrurile sunt neclare. Nu se ştie dacă vor avea câştig de cauză firmele care vor propune cel mai mic preţ, în funcţie de materialele folosite şi nici dacă o singura firma câştigătoare poate subantreprenoria construcţiile. Cum „ceea ce nu este, în mod expres, interzis, este permis” este un principiu juridic consacrat, rezultă că firmele vor putea subantreprenoria construcţiile, ceea ce, în opinia mea, nu este altceva decât „spălare de bani”. Evident, cu acte în regulă.

Şi astfel se cheltuie banii ţării...Încă un milliard pe mâna Elenei Udrea…

Apropo, anul acesta nu se reeditează manuale şcolare. Oficial, e vorba de faptul că manualele sunt depăşite, curriculumul s-a modificat etc., astfel că se impune conceperea de noi manuale. Dar, acelea se vor tipări abia la anul. Semioficial, nu sunt bani. Neoficial, sunt bani, dar trebuie plătiţi şi autorii noilor manuale.



De ce înjur…

Ieri am fost trist. Şi rău. Şi mânios.

Oamenii, când sunt trişti, sunt răi. Când sunt trişti, oamenii devin agresivi şi necumpătaţi.

Ieri am înjurat şi am ameninţat. Am vorbit şi am scris urât. Îmi pare rău, poate nu trebuia să fac asta.

Dar, cum pot scrie altfel despre o realitate sordidă, despre ceea ce percep a fi umilirea mea zilnică ?

Trăiesc într-o lume care şi-a abandonat principiile şi valorile. O lume în care nimeni nu mai respectă nimic. Unii numesc asta democraţie. Aşa să fie ?

Orice societate respectă anumite valori. Când acestea nu mai sunt respectate, societatea dispare. Chiar şi o bandă de tâlhari funcţionează pe baza unor valori precum curajul, îndemânarea de a folosi anumite arme etc. Nu există societate care să poată funcţiona fără valori !

Problema este a mea. Valorile mele nu coincid cu cele ale societăţii în care trăiesc. De fapt, nici nu mai ştiu care sunt acestea din urmă.

In momentul în care pui în discuţie acordarea alocaţiilor pentru copii, eu nu cred că aceştia mai sunt o valoare. În clipa în care propui impozitarea pensiilor, nici bătrânii nu mai sunt o valoare. Atunci când consideri că aproape toţi cetăţenii acestei ţări sunt manelişti, aceasta devine o valoare, iar orice alt gen muzical, o nonvaloare. Iar eu mă simt umilit.

Încerc să înţeleg. Ştiu că nu mai sunt bani. Dar, toate au o limită. Sau, ar trebui să aibă. Altfel, la ce ne-am mai putea aştepta? Să impozităm insulina şi citostaticele, să dijmuim veniturile realizate în urma donării de sânge ! Ce să mai facem ?

Adevărul este că nu sunt bani de pensii. Şi nici nu vor fi. Pentru că toate sistemele publice de pensii au fost realizate pe nişte statistici de acum mai bine de o sută de ani. Atunci, omul intra în producţie la 15 ani, se pensiona la 50 de ani, făcea 2-3 copii şi deceda la 52 de ani. După 35 de ani de muncă, cei 2-3 descendenţi trebuiau să îl întreţină timp de 2 ani. Astăzi, însă, omul intră în serviciu la 25 de ani, lucrează până la 60 de ani, are 0,7 copii, din care 0,2 pleacă în străinătate şi nu mai contribuie, şi speră la o durată de viaţă de 75 de ani. Acum, cei 0,5 descendenţi trebuie să asigure subzistenţa vârstnicului timp de 15 ani. Diferenţa e mai mult decât evidentă, dar soluţia nu este aceea a impozitării pensiilor.

Ce ar trebui, totuşi, făcut ? Sunt mai multe soluţii, printre care enumăr :

- Prelungirea vieţii active, prin asigurarea şi încurajarea continuării activităţii după vârsta de pensionare, concomitent cu creşterea vârstei de pensionare. La noi, prin interzicerea cumulării pensiei cu salariul, se aduce o îngrădire clară a dreptului la muncă.

- Penalizarea severă a pensionării anticipate.

- Crearea sistemului alternativ; acest lucru s-a realizat prin legea 249/2004, dar o supraveghere mai atentă este necesară.

Problemele cu care se confruntă guvernul Boc sunt foarte mari. E vorba de probleme pe care le-aş numi obiective, dar mai există şi o problemă subiectivă, la fel de importantă : comunicarea.

De fapt, guvernul Boc nu pare capabil să rezolve niciuna din aceste probleme.

Ieri am fost trist şi mânios. Azi sunt tot trist, dar liniştit.

Un gând (16)

.Toate animalele, exceptând omul, ştiu principalul scop al vieţii: să te bucuri.
(Albert Camus)

luni, 22 februarie 2010

Prostilă şi ai lui

.Guvernul Bok se joacă cu nervii noştri. Zilele trecute alocaţiile, azi pensiile. Vorbeşte Satan (Şeytan), dezminte Sulfina. Etnobotanica aia. Acum vorbeşte Vlădescu. Ştiţi cine-i Vlădescu? În limba română, sufixul –escu înseamnă „fiul lui”, iar deci Vlădescu e fiul lui Vlad, iar Vlad este personificarea prostiei! Ca să ne lămurim şi cu Vlădescu ăsta. Deci vine Prostia Întruchipată aka Vlădescu şi aruncă imbecilitatea aia cu pensiile. Pe urmă vine pricopsitul ăla de Blaga (blagă = avere, bogăţie) şi zice că nu. Şi, evident, iese şi Căcatul ăla mic şi spune că nici vorbă de-aşa ceva. Revine şi Prostia şi zice că nu era, de fapt, vorba, decât de pensiile mari, care, oricum se impozitau, bla, bla ...

Ăştia ne cred chiar tâmpiţi. De fapt, ce vor ei? Ia, să citească de-aici.

Un om traversa neatent şi era să fie atins de o maşină, însă un alt individ l-a împins, ferindu-l astfel de impact. Apoi, salvatorul, sau binefăcătorul, sau cum vreţi să-i spuneţi, a mers acasă la omul cu pricina, unde acesta din urmă i-a mulţumit frumos, l-a ospătat etc. Ziua următoare, binefăcătorul a venit cu o gaşcă de prieteni:

- Uitaţi, acesta este omul al cărui picior l-am salvat ieri, dacă nu eram eu, sigur l-ar fi călcat maşina, sigur i-ar fi zdrobit piciorul, şi, vă daţi seama ... Omule, n-o să poţi niciodată să răscumperi gestul pe care l-am făcut pentru tine, dar măcar ceva bucate ai putea să oferi prietenilor mei.

Ăla, ce era să facă? Le-a dat de mâncare, de băut, au petrecut până-n zori. A doua zi la fel, a treia zi tot aşa, până într-o zi când omul a venit în cârje. Nu avea decât un picior.

- Prietene, ce s-a întâmplat? Sigur, iarăşi nu ai fost atent, eu nu am fost prin preajmă, şi te-a lovit o maşină, nu-i aşa?

- Nu, nu m-a lovit nicio maşină. Mi l-am tăiat singur, că mi-e lehamite de-aşa prietenie. Uite, piciorul e-aici. Ia-l şi du-te la dracu’, cu el cu tot şi să nu te mai văd în veci pe-aici. Decât aşa prieteni, mai bine lipsă un picior.

Măi Căcatule, măi Satano, măi Prostilă, acu’ dacă poporul ăsta manelizat în proporţie de 99% a pus ştampila în dorul pulii, voi credeţi că aveţi dreptul să-l beliţi de tot? Voi chiar credeţi că tâmpitul ăla care a pus ştampila pe Băse a pus ştampila şi pe şomaj, şi pe reducerea sau desfiinţarea alocaţiilor, şi pe impozitarea pensiilor, şi pe ce vă mai trece prin capetele voastre seci? Eu nu cred. Or fi românii sunt aşa cum sunt, dar nu-s chiar aşa cum vă imaginaţi voi. Să nu aveţi surprize!

Să nu-şi rupă şi ăştia picioarele! În curul vostru!

Asta e adevărata majoritate!

Traian Băsescu: Românii nu resping ce provine de la romi. La 99% dintre ei le plac manelele.



Băsescule, ia o dedicaţie de-aici! Sunt mândru că fac parte din cei 1% cărora le plac şi manelele, şi preşedintele, ca în filmuleţul de mai jos:

Pentru pensionari

Moare un bătrân. În cer, se întâlneşte cu soţia lui, care era acolo de vreo doi ani. Sărutări, îmbrăţişări etc. Apoi, soţia spune:

- Ia, spune, dragule, în ăştia doi ani cât am lipsit, ai făcut vreo prostie ?

- Păi … uite, am fost şi eu la o femeie.

- Da … trebuie să-ţi fi fost tare greu singur … ei, asta este. Altceva ai mai făcut ?

- Păi … l-am votat pe Băsescu.

- O, da’ asta nu-i nicio prostie, altfel cine ştie cât ar mai fi trebuit să aştept?

…
Eu nu mai pot să comentez nimic. După alocaţii, urmează pensiile. Uitaţi, citiţi aici şi aici.

Si, ca să fie foarte clar!

Nu uitaţi : SĂ TRĂIŢI BINE!

Un gând (15)

.Un prost găseşte totdeauna pe altul mai prost care să-l asculte cu gura căscată. (Mihail Sadoveanu)

duminică, 21 februarie 2010

Un gând (14)

.Dă-i unui om suficientă frânghie şi el se va spânzura singur. (proverb american)

A câştigat Ponta. Şi ce dacă?

A câştigat Ponta. E de bine, e de rău?

Pentru PSD e bine … cred. Cred că şi pentru ţară, în general, e bine. E un progres. Cu Geoană în frunte, partidul era obişnuit să piardă. Şi nu numai alegeri! Poate că Ponta va fi altfel. Poate …

Deocamdată, la nivel de vicepreşedinţi, nu văd schimbări. Cap de listă este eterna şi fascinanta Ecaterina Andronescu. Voturi multe au luat şi Vanghelie, Oprişan, Negoiţă, Corlăţean, Zgonea, Nichita, cu toţii sunt vicepreşedinţi. În mod firesc, prin vot, un nume precum cel al Anei Birchall nu putea fi asociat cu o astfel de funcţie.

Ponta vine din rândul celor asupra cărora nu poate plana nicio suspiciune de colaborare cu fosta securitate, aceasta şi pentru faptul că, la ora la care alţi politicieni dădeau cu subsemnatul în diverse locuri, Ponta juca o miuţă în curtea şcolii. În pantaloni scurţi, fireşte.

Acest lucru nu e neapărat un avantaj, dar poate fi un dezavantaj. A aparţine unei anumite generaţii nu echivalează cu un certificat de calitate. Generaţia Ponta e tot una cu generaţia Ridzi.

Va fi capturat Ponta de baronii partidului? Rămâne de văzut, eu cred că nu … şi, dacă nu se va întâmpla acest lucru cu Ponta, cu atât mai mult nu s-ar fi întâmplat cu Johannis … dar asta e istorie.

Ponta este cunoscut ca un susţinător al uninominalului majoritar, formula agreată de Băsescu. Eu nu cred aşa ceva. Ponta se va dovedi susţinătorul formulei care va ajuta cel mai mult partidul său să câştige. Probabil că, acum, aceasta este cea a votului uninominal majoritar, iar mâine, încă şi mai mult. Dar, oare, Băsescu va continua să susţină această manieră de vot ? Chiar şi atunci când va constata că, astfel, portocaliii ar putea fi aruncaţi din parlament?
Ponta este cunoscut, de asemenea, ca un apropiat al celor care au asociat PSD cu PD-L, în guvernul Boc 1. A fost o formulă care nu a funcţionat. După părerea mea, fără această nefericită asociere, astăzi, preşedintele României era Geoană, iar PSD era, fireşte, la guvernare. Va dori, oare, Ponta, să se reapropie de PD-L? E problema lui, şi a partidului, dar, în clipa în care îţi dai seama că un om pierde preşedinţia ţării, guvernul, şefia partidului - şi acesta e doar începutul – făcând o anumită greşeală, iar tu faci aceeaşi greşeală, cum te numeşti ? Eu nu cred că Ponta va dori să refacă alianţa cu PD-L.

Victor Ponta e la început de drum în noua sa funcţie. Unei persoane aflate la început de drum i se urează, de regulă, mult succes. Ceea ce fac şi eu. Dacă Ponta va dobândi sau nu acest succes, rămâne de văzut.

P.S. E a doua oară, în câteva luni, când mă culc cu Geoană preşedinte şi mă trezesc cu altcineva. Din acest motiv, eu nu l-aş mai lăsa să candideze la nimic. Poate că e doar o perioadă proastă, dar cred că şi la mâna Mihaelei ar ieşi al doilea, dacă ar mai candida. Noroc că problema e tranşată de mult.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Un gând (13)

Ultimul lucru pe care poate să-l facă un nebun este acela de a spune: da, sunt nebun.

Când un om spune, totuşi, acest lucru, face pe nebunul. Sau, poate, e puţin derutat. Sau dezamăgit. Dar nu nebun. Un nebun nu va spune niciodată: sunt nebun.

Pe de altă parte, a pune o întrebare al cărui răspuns nu are nicio valoare nu e doar o risipă, e o prostie, sau, mai degrabă, o nebunie. De aceea, un om care întreabă: eşti nebun?, e, aproape sigur nebun.

Ştiri noi de pe strada mea (1)

Aseară am avut bucuria şi plăcerea de a-l revedea pe Alin Popoviciu. La televizor.

Nu ştiţi cine e Alin Popoviciu?

Ei bine, nu aţi pierdut nimic. Absolut nimic.

Alin Popoviciu e un idiot. Până aici, nimic extraordinar, fiindcă lumea e oricum plină de tot felul de idioţi.

Alin Popoviciu este şi deputat PD-L. Nici acesta nu este un lucru extraordinar, deoarece PD-L are mulţi deputaţi. Mult prea mulţi. Şi mai cumpără, că e ofertă.

Nici măcar faptul că Alin Popoviciu este, în acelaşi timp, şi deputat PD-L, şi idiot, nu e mare brânză. Mai interesant ar fi fost să fie deputat PD-L şi să nu fie idiot ... dar, oare, e cu putinţă?

Ceea ce îl face pe Alin Popoviciu să fie unic, inegalabil, irepetabil, este faptul că este deputatul meu. Adică, al colegiului în care, cu sau fără ruşine, locuiesc. Asta este.

Ei, dar şi colegiul în care domiciliez e unul absolut special. Este colegiul unde onor prezidentu’ nostru şi-a anunţat candidatura pentru al doilea mandat. Puah!

Bine, şi cam ce spumea, pardon, spunea A.P.? Păi, de exemplu, de unicameral. Moderatorul încerca, fără succes, să îi atragă atenţia că procedura de modificare a Constituţiei nu e una simplă, că e nevoie de acordul unei majorităţi mult mai consistente decât cea de care dispune, în clipa aceasta, PD-L ... Degeaba. El, A.P. face unicameralul până în 2012 ... cu siguranţă. Nu Bok, nu Băsescu, el ... personal. În ceea ce priveşte PSD şi PNL, păi ce, au curaj să nesocotească voinţa poporului? Să le vedem că ies în faţă şi zic: noi nu suntem de acord cu poporul. Păi, mai pupă vreun vot - asta în varianta nefericită în care, până atunci, nu vor fi interzise prin lege, nu?
Altceva ... ce mai vreţi? Individul e un dalmaţian, are destule pete ... şi ca trăitor în colegiul lui, le cam ştiu. Ce să (mai) spun? Uite, dau o căutare google cu Alin Popoviciu şi ce găsesc?

La mine, primul link este spre: Alin Popoviciu – Ridzi de Timişoara. La dumneavoastră e la fel?

De fapt, comparaţia cu un câine nu e tocmai potrivită. Aceasta pentru că, în general, orice câine latră mai puţin, e mai inteligent şi, cu certitudine, mult mai onest decât domnul Popoviciu.
Mă simt oarecum stânjenit de faptul că locuiesc în acest colegiu. Asta pentru că, faţă de Popoviciu, până şi tânărul Honorius pare un fel de Kant. Dar ... ăsta-i omul, ăsta-i colegiul. Sau invers, ăsta-i colegiul, ăsta-i omul.

Cu siguranţă, oamenii au avut la dispoziţie şi alte opţiuni, dar ... asta este. Ce s-a întâmplat?

S-a furat. S-a furat foarte mult. Dar, asta are o importanţă destul de mică. Oricât de mult s-ar fi furat la parlamentare, jocurile erau făcute de la locale. Colegiul lui Popoviciu este format din oraşul Sânnicolau Mare şi încă 14 comune. Dintre acestea, doar trei localităţi rurale nu aveau primar PD-List la data parlamentarelor. Colegiul lui Popoviciu e, dacă nu cel mai portocaliu din ţară, atunci, cu siguranţă, unul dintre ele.

Totuşi, dincolo de furt, ce i-a determinat pe oameni să-şi dea voturile candidaţilor portocalii?
Spune o vorbă că în ţara orbilor, chiorul e împărat – perfect adevărat în cazul nostru. Oamenii votează candidaţii cu care se identifică. Cei care le spun exact ceea ce vor să audă. Nu, nu adevărul, oamenii nu doresc, în general, să audă adevărul. Minciuni, nu contează cât de gogonate, dar să fie ceea ce oamenii vor se audă.

Pentru cei mai mulţi dintre oameni, viaţa e un proiect ratat. Acesta e adevărul, oricât ne-am dori să fie altfel. Oamenii nu ştiu ce trebuie se facă pentru a reuşi. Şi, nici nu vor să reuşească, se tem de succes ... mai cu seamă, de responsabilitatea gestionării lui. Pentru a câştiga încrederea unui ratat trebuie să faci două lucruri: unu - să te oferi să obţii succesul în locul său, şi doi – să te oferi să îi sancţionezi pe cei care l-au împiedicat pe om să obţină succesul (în alte cuvinte, pe corupţi, comunişti, moguli etc.). E vorba de un succes de azi pe mâine, de o construcţie facilă, dar nimic nu e mai etern decât provizoratul, mai cu seamă la români. Iar pentru un individ ca Popoviciu nu e nicio problemă să atragă voturi, atâta timp cât oamenii sunt aşa cum sunt.

Pentru a avea o şansă, oamenii din colegiul 5 Timiş, şi, în general, din toate colegiile şi circumscripţiile din ţară, ar trebui, mai întâi, să şi-o ofere.

P.S. Am primit de la Lilick o - să-i zicem - invitaţie – nu ştiu dacă e cuvântul cel mai potrivit. Eram cam îndoit, iar omul care m-a determinat să iau o decizie este Alin Popoviciu. Nu ştiu ce se întâmplă aiurea, dar, pentru această parte de ţară, e ruşinos să fie reprezentată de cine e reprezentată. Revoluţia din ’89 a plecat, totuşi, de aici ... ce poate fi mai trist decât adjudecarea acestei zone de către slugoii lui Băsescu?

Turcul plăteşte

Ce, eşti turc, nu înţelegi?

Adresată unui turc, această întrebare nu are nicio semnificaţie. De aceea, nu putem spune cuiva că e turc, decât dacă, în mod evident, nu e turc, dar susţine un punct de vedere absurd, e lipsit de inteligenţă, încăpăţânat etc. Un turc este o persoană al cărei unică raţiune de a exista pare a fi aceea de a fi împotriva ta, a argumentelor tale, o persoană cu care, în mod evident, nu poţi ajunge la un numitor comun.

Pentru mine, toţi miniştrii boci sunt turci. Orice ar face, orice ar zice, nu îi pot înţelege, nu îi pot aproba şi basta! Asta este.

Şi nu e numai asta: numele premierului e foarte sugestiv, cred că toată lumea ştie ce înseamnă. Pentru cei care, încă, nu au aflat, precizez: bok = căcat.

Ieri, ministrul Satana (tc. Şeytan = diavol, Satana) a anunţat: gata cu alocaţiile nesimţite, din 2011, nu vor mai primi alocaţii decât copiii care au avut inspiraţia să se nască în familii sărace.

Adevărul e că bugetul e cam golaş, şi oricum, apetitul bocilor este enorm. Dar, chiar şi aşa, o asemenea enormitate din partea unui partid pretins de dreapta ... e puţintel cam mult. Deocamdată ...

Bine, subiectul alocaţiilor pentru copii este unul important ... în anumite limite. Mai mult emoţionant decât important. Cei 42 de lei/copil/lună sunt o sumă absolut derizorie. Are nevoie guvernul român de aceşti bani? Bine, atunci să-i ia şi să se tot ducă, cu ei, cu tot ...
Nu, nu banii sunt importanţi. E vorba de un principiu. Doar de un principiu. E vorba de singurul principiu pe care îl urmează PD-L, anume să-i belim pe toţi.

Vă mai aduceţi aminte:

DE CE LE E FRICĂ NU SCAPĂ.

Cine?

Cum cine? Evident, ceilalţi.

Şi e foarte bine, şi foarte distractiv când ceilalţi o păţesc. Fiindcă, vorba aia: să moară şi capra vecinului. Foarte bine, să moară, dar de ce şi? Care şi, am avut eu vreo capră? Nu, n-am avut, dar cu atât mai mult trebuie să moară capra vecinului. Pentru că eu nu am avut şi el are. Nesimţitul!

Cine sunt nesimţiţii?

Ceilalţi. Toţi ceilalţi. Mogulii, de exemplu. Mogulii ceilalţi, evident. De fapt, noi nu avem nici măcar o capră, de unde să avem moguli?

Întreprinzătorii privaţi. Da, şi ăia mai mici, chiar şi cei mici de tot, că şi ei sunt nişte mogulaşi în devenire. Angajează oameni la negru şi nu plătesc nimic statului. Ei, las’ că-i rezolvăm şi pe ei, cu forfetaru’, numaidecât.

Bun, cine urmează? Bugetarii, nu? Că nu fac nimic şi primesc o grămadă de bani. Care bugetari? Toţi, dom’le, toţi, cu salariile lor nesimţite. Îi desfiinţăm şi pe ei. Începem cu profesorii, că tot voiau ei 50%. 50% or să mai rămână. Anu’ ăsta, că de la anu’ mai vedem... Şi salariul ... zi, bă Şeytane, şi tu, că au greşit contabilii. Ce, ei stăteau în alea câteva sute de lei, dă-i dracu’ de nesimţiţi...

E bine, nu? Cum să nu fie bine? Mai mişcă cineva-n front? Cine, pensionarii? A ... e rău. E rău-rău, nu aşa ... Păi, ăştia chiar nu produc nimic. Şi chiar dacă ar vrea ... să vrea, că nu-i lăsăm noi. Ce, vor şi pensie, şi salariu? Păi, nu-s nesimţiţi? Şi-şi? Ei, lasă că le dăm noi ... se cheamă nici-nici ... şi rimează cu carici.

Aşa, bun? Privaţii, rezolvat, bugetarii, rezolvat, pensionarii, tot aşa ... a mai rămas ceva? A, da ... sigur. Au rămas copiii, cu alocaţiile lor astronomice. Cum îi uitasem? Ei, las’, că se rezolvă. Gata, le-am tăiat şi la ăştia ... ce, credeau că scapă? Nu-nu-nu, nu se poate, nu scapă nimeni. Nici măcar meteorologii care nu anunţă timp frumos!

Stau şi mă-ntreb şi eu, ca prostu’, da’ PD-L-ul ăsta, al cui partid este, ale cui interese le apără? Ale privaţilor, ale bugetarilor, ale pensionarilor, ale copiilor ... ale cui? Hai, spuneţi-mi .... A, da, ştiu, ei sunt cu poporul, cu adevărata majoritate ... da, da, da ... da’, cine-i adevărata majoritate? Privaţii, bugetarii, pensionarii, copiii? Cine?

Imediat după anunţul Şeytanului, au urmat fel de fel de comentarii pe bloguri şi forumuri. Deşi, prea multe nu sunt de spus. E o propunere atât de stângistă şi idioată încat până şi Fidel Castro s-ar ruşina de ea. Pe bune, ce e de spus?

Ca să mai dreagă busuiocul şi să dea impresia unei democraţii interne de partid, madam EtnoSulfina a venit imediat cu o precizare: cică gura Şeytanului a prins a vorbi aşa, de una singură, fără acceptul mai-marilor partidului. Ai, nu zău, coană Sulfino! Pleacă de-aici cu intoxicarea, otravă etnobotanică ce te afli!

Gata cu alocaţiile. Oricum, PD-L face ce vrea. Deocamdată. Deocamdată, pedeliştii fac pe turcii. Nu văd, nu ştiu, nu înţeleg.

Dar, mai e o vorbă ... nu ştiu dacă partidul bocilor o ştie. Dar, o vor afla. Cât de curând.

E vorba de:

TURCUL PLĂTEŞTE.

Da, da, turcul plăteşte. Salarii, pensii, alocaţii? Nu, nici salarii, nici pensii, nici alocaţii. Atunci?
Nu ştiu. Ceva, oricum va plăti. Cât de curând ...

vineri, 19 februarie 2010

Un gând (12)

Astăzi … mai puţine gânduri, mai multă „mişcare”, pentru că:

Un studiu cuprinzător realizat de Poliţie arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele. (Earl Wilson)

joi, 18 februarie 2010

Un gând (11)

Prefaţă

Greşelile, păcatul, zgârcenia, prostia
Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări
Şi noi nutrim cu grijă blajine remuşcări
Aşa cum cerşetorii îşi cresc păducheria.

Păcatele ni-s aspre, căinţele mişele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.

În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă
Şi sufletul ni-l lasă vrăjit şi vlăguit
Şi al voinţei noastre metal nepreţuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde şi ne joacă!
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipă ne scoborâm cu-n pas,
Senini, printr-o adâncă şi scârnava cloacă.

Cum muşcă-un muieratic sărac, cu desfătare
Căznitul sân al unei vechi târfe scăpătate,
Gustăm şi noi o biată plăcere, pe-apucate,
Ca pe-o lamâie veche storcând-o cât mai tare.

Noroade-ntregi de Demoni în capul nostru zbiară
Foind ca milioane de viermi încolăciţi
Şi-n pieptul nostru Moartea, ând rasuflam truditi,
Cu gemete mocnite, râu nevazut coboară.

Dacă pumnalul, focul, otrava, siluirea
N-au vrut să-şi puie înca blazonul lor poznaş
Pe pânza care-o ţese destinul nostru laş
Pricina e că slabă şi trândavă ni-i firea.

Dar printre şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele,
Maimuţe, vulturi, scorpii şi monştri ce se zbat,
Se târâie, rag, urlă, sporind neîncetat
În noi menajeria năravurilor rele,

E unul şi mai mârşav, mai slut, mai rău la fire!
Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos
El ar distruge lumea întreagă bucuros
Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;

Urâtul e! - Cu lacrimi în silă revărsate,
Visează eşafoduri fumând nepasator.
Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor,
- O! cititor făţarnic, - tu, semenul meu, - frate!
(Baudelaire)

Somn uşor, domnule ministru!

Domnul ministru Funeriu citeşte câte un manual pe zi. Şi apreciază că multe dintre acestea sunt foarte bune somnifere.

Cred că domnul ministru e o persoană onestă, care spune adevărul. Îmi imaginez, de asemenea, că domnul ministru era sub influenţa puternică a ultimului manual pe care îl citise. Mai pe româneşte, dormea.

Tot ceea ce îi pot dori este să se trezească (deştepte !?) cât mai repede şi să vadă ce e de făcut. Dar … numai la licee sunt 14-16 manuale pe profil/filiera etc … si sunt multe profile. 4 ani ori 14-16 manuale fac cca 60 de manuale … două luni de somn. Dacă ne uităm şi la numărul de profile, dacă mai socotim şi manualele în limbile minorităţilor … oho !

Am intrat aici ( e vorba de o librărie virtuală care oferă spre vânzare manuale şcolare). Am găsit 1901 manuale diferite! E clar, în ritmul de 1 manual pe zi, domnul Funeriu are nevoie de minimum 5 ani pentru a citi doar manualele pe care le oferă această librărie.

Aşa că … somn uşor, domnule ministru!

miercuri, 17 februarie 2010

Un gând (10)

Azi nu prea am timp să postez, că mai şi lucrez … asta e treaba. Totuşi:

Prefer să distrez oamenii, cu speranţa ca ei vor invăţa, în loc să le ţin prelegeri cu speranţa că se vor distra.
(Walt Disney)

marți, 16 februarie 2010

Cât poate să doară prostia?

Într-o zi stătea Băselu’
La un sfat cu fata mică:
- Tu eşti fata lui tetelu’
Deşteaptă şi fără frică,
Eşti frumoasă şi isteaţă,
Tare mă mândresc cu tine,
Însă, vezi tu că în viaţă,
Doar modelă … nu prea ţine.
Vine-o vârstă … cum să-ţi spun?
Să îţi faci o carieră
În politici … traiu-i bun,
Omu-i prost, şi-atuncea speră
Cineva să îl ajute…
La minţit te-nvaţă tata,
Că el ştie multe, multe.
Am ambiţii mari cu tine,
Vreau să ai numai succesuri,
Sigur o să iasă bine,
Şi-o să vezi ce-o să te bucuri.
Ia …m-am gândit, şi eu, la vară,
Să, te fac, fetiţă dragă,
Europarlamentară.
Pun băieţii să te-aleagă,
O să ai procentu’ bun,
Ca să mergi tu la Bruxelles,
Că, doar, fată, nu-s nebun
Să se-aleagă vreun tembel,
Dintre ăia vreo trei sute,
De tâlhari, nebuni şi hoţi.
D-aia zic, Lenuţo, du-te,
Şi arată-le ce poţi.
Sta Lenuţa îngândurată,
Nu se veseli deloc.
- Nu ştiu ce să zic, măi tată,
M-aş duce, că nu e foc,
Nu mi-e teamă de acuze,
Însă-atunci când … cum să spun?
Mi-am pus silicon în buze
Fost-am la un doctor bun,
Dar şi-aşa, dragă părinte,
M-a durut de nu mai spun,
Şi am zis : de-acu ’nainte,
Silicoane nu-mi mai pun.
Tu acum ai vrea să fiu
Europarlamentară,
Foarte bine, dar să ştiu,
Cât de mult o să mă doară?

Dacă doriţi să revedeţi: EBA pledând pentru egalitatea dintre bărbaţi şi femei (sunt prea puţine femei care şi-au pierdut locul de muncă). Noroc că i-au tăiat microfonul.


Un gând (9)

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i, oricum!

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum!

Dacă ai succes poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum!

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum!

Ceea ce construieşti în ani alţii pot dărâma într-o zi...
Construieşte, oricum!

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum!

Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine, oricum!

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va niciodată de ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum!

La urma urmei este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum!

(...)

Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se adună în ani... Dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău e cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te vie. Dacă ţi-e dor de ce făceai, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp... Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă, să impui respect. Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată.

(Maica Tereza)

luni, 15 februarie 2010

Umor evreiesc

.
Putea să fie şi mai rău

Din foc de-azur îşi ţese luna firul
Şi varsă-n noapte stropi de aur mat
Când Gică năvăleşte sus la Spiru
Şi-i povesteşte crunt şi disperat:

- Venind la şapte-acasă cu şareta,
Gurău, proprietar de pe Aquile,
Găseşte pe nevastă-sa, pe Geta,
În braţele vecinului Vasile.

Când a văzut că scumpa lui soţie
Îi tăvăleşte numele-n noroi,
Fără să-şi deie seama ce-o să fie,
A tras cu revolveru-n amândoi!

Tu ce zici, îşi continuă Gică şirul,
De-această nebunie-a lui Gurău?
- Eu ce să zic? răspunde cinic Spiru,
Eu zic: putea să fie şi mai rău!

- Vasile are-o rană-n cap. Pe Geta
A dus-o la spital, la Făgădău.
Dar Spiru, calm, fumându-şi ţigareta,
A zis : - Putea să fie şi mai rău!

- Eu nu-nţeleg deloc, îi spuse Gică,
Nici calmul tău şi nici răspunsul tău;
Dacă l-a împuşcat pe Vasilică,
Cum de putea să fie şi mai rău?

- Putea să fie şi mai rău! Sunt fapte
Ce nu se spun atunci când nu-ţi convine...
Dacă venea acasă ieri, la şapte,
Era mai rău, căci mă-mpuşca pe mine.


Nu e de la noi

Într-un sat pe-o cărăruie
Lângă cârciuma lui State
Trei femei stăteau de vorbă,
Trei leliţe, trei surate.

Şi uitându-se-n ţărână
Cu pătrundere destulă,
Măsurau un boţ de carne,
Care semăna c-o... bulă.

-Fă, Mărie,-zise Safta-
Să tot fie a lui Tănasă!
-Nu e Lele, c-o cunosc eu
C-are cerc şi-i noduroasă.

Poate a lui Drăgan?
-De unde-zice Tinca cu-nfocare-
Căci a lui Drăgan e groasă
Ş-are o dungă pe spinare!

-Poate este a lui Hâncu?
-Nu se poate! sare Lina-
A lui Hâncu-i Năzdrăvană
Şi vânjoasă ca prăjina

Ş-apoi Hâncu, de vreo lună
E la Vidra, la moşie...
-Dar a cui să fie oare?
Doamne, Doamne-a cui să fie?

Cum stăteau nedumerite
Cercetând cu anevoie,
A trecut plocon pe-acolo,
Primăreasa, Lelea Zoe.

-Ce faceţi pe aicea?
-Uite, stăm cu mintea răvăşită
Şi nu ştim a cui să fie
Bula asta oropsită?

-Nu e nici a lui Vasile!
-Nici a lui Marin Cucui!
-Nici a lui Grigore Zgaibă!
-Nici a lui Mihalcea nu-i!

Primăreasa o priveşte
Şi răspunde răspicat:
-Bula asta, fă leliţe,
Nu e de la noi din sat!


Calmare

A venit la doctor Smilik
Doamna Sprinţa Rosenstoc
-Doctore, de două zile,
Nu mă simt bine deloc.

Simt în corp o-nfrigurare
Ce mă trece tam-nesam
De la cap până la picioare
Ia vezi, doctore, ce am?

Doctorul îşi ia o lupă
Şi se uită în ochi drept
O palpează pe spinare
Apoi, delicat, pe piept.

O ascultă cum respiră,
O mai ciocăneşte-un pic
Şi satisfăcut îi spune:
-Doamna mea, nu ai nimic!

Tensiunea e normală,
Pulsu-i iarăşi regulat...
-Da, dar nu dorm toată noaptea
Şi mă zvârcolesc în pat!

-Eh, la vârsta dumitale
Şi zglobie şi frumoasă,
Se strecoară câteodată
O afecţie curioasă.

De aceea, scumpă doamnă,
Nu e caz de-ngrijorare,
Dumitale-ţi trebuieşte
Un remediu de calmare!

-Asta este! De cal mare!
Sare doamna radioasă,
Un remediu de cal mare
Că de cal mic am şi-acasă!


Mac - mac

În tramvaiul care duce
Din Lipscani în Ghica Tei
Plin de lume anonimă
De bărbaţi şi de femei.

La o staţie din centru,
Sau de prin împrejurimi,
S-a urcat o cuconiţă
Cu superbe rotunjimi.

Trup felin, plin de ispite,
Dar rotund şi voinicel
Parcă-ar fi sculptat de dalta
Lui Rodin sau Praxitel.

După ea se urc-un tânăr-
Tip de Donjuan sadea,-
Care nu ştiu din ce pricini
Se cam îndesa în ea.

Doamna foarte intrigată
L-a privit cu mult temei.
Însă tot mai mult măgarul
Se-ndesa în...viaţa ei.

Că deodată cuconiţa
Nu s-a mai putut abţine
Şi i-a spus:-Ascultă, june,
Nu te simţi sau nu ţi-e bine?

Ce te-ndeşi ca la pomană?
Când nici nu ştiu cine eşti!
Cu metode de-astea brute
Crezi c-ai să mă cucereşti?

Află că sunt doctoriţă,
Chiar de nu m-arată faţa,-
Şi-ţi fac una s-o ţii minte
Toată viaţa, toată viaţa!

Că de mai mă atingi o dată
Peste trup sau peste braţe
Ţi-o tai jos în bucăţele
Imediat! Şi-o dau la raţe!

Iar femeile-vreo zece-
Din tramvaiul cel sărac,
Începură toate odată:
Mac, mac mac, mac, mac, mac mac!


Apreciere

George-i negustor cu firmă
Ş-are o prăvălie " Unic "
Cumpără şi vinde mărfuri
Blănuri, stofe, mozaic,

Porţelanuri şi covoare
Chihlimbar şi abanos
Şi-orice marf-o preţuieşte
După ochi, după miros.

Cum e logodit cu Lily,
O fetiţă fină-n mână,
Iară nunta-i hotărâtă,
Musai peste-o săptămână.

George-a devenit vulcanic
Şi e plin de nerăbdare
Fiindcă Lily e-o păpuşă
Blândă şi fermecătoare.

Că gândindu-se la glasu-i
Ca un zvon divin de harfă
Îşi şopteşte-ncins de doruri:
-Faină marfă, bună marfă!

Sâni frumoşi şi braţe durde
Pulpe dulci, piciorul mic,
Cum să nu te-apuce dracii
Lângă ea când stai un pic?

D-aia poate astăzi, George
Când a prinso-n odăiţă
A pupat-o plin de pofte
Şi pe ochi şi pe guriţă

Şi strângându-i trupu-n braţe
Plin de voluptăţi nebune
A alunecat cu mâna...
Unde... nu se poate spune!

-Vai, Georgică, spune Lily,
Ştiu ce lungă orice clipă-i
Stăpâneşte-te, mă turburi,
Prea mă strângi şi prea mă pipăi,

Fii cuminte! Ai răbdare
Mai ales, şi nu uita
Că peste o săptămână
Toată, toată e a ta!

George îşi miroase palma
Şi apoi distrat îngână.
-Asta-i marfă care poate
Să mai stea o săptămână?



Tot una e!

Rifca a venit la rabi
Şi e plină de obidă :
-Rabi, sunt nefericită
Iarăşi am rămas gravidă!

Dă-mi un sfat, că tu eşti ţadic
Eşti de Dumnezeu aproape
Sau citeşte-un psalm şi roagă-l
Să mă scape, să mă scape!

-Greu, femeie! Nu se cade
Firii să vă împotriviţi
Chiar şi în Scriptură zice:
"Creşteţi şi vă înmulţiţi"

-Da, dar am copii vreo şapte
Fete mici şi băieţei
Numai Cel de sus mă ştie
Cât de greu o duc cu ei.

Rabinul deschide-o carte,
Murmură o rugăciune
Şi cu ochii către ceruri
Se inclină ş-apoi spune:

-Uite ce-ai să faci femeie:
Mâine dis-de-dimineaţă
Mergi şi-ţi târguieşti o oală
Cât mai mare de la piaţă

Iar târziu, când vraja firii
Te învăluie domoală
Toată noaptea, toată noaptea
Ţii picioarele în oală.

De se-apropie sortitul
Pentru clipa de noroc
Tu, picioarele în oală
Nu le scoţi deloc, deloc!

Dac-asculţi povaţa asta
Care-i binecuvântată
Nu se poate, nu se poate
Să rămâi însărcinată!

Opt luni au trecut degrabă
Sau chiar nouă-mi se pare-
Şi într-o zi veni la rabi
Rifca, dar cu burta mare.

-Nu mi-a folosit povaţa
Zice ea foarte timidă
Fiindcă, uită-te la mine
Iarăşi am rămas gravidă.

-Cum se poate? Îţi spusesem
Când te-i duce la culcare
Tu, picioarele amândouă
Să le ţii-ntr-o oală mare!

-Păi, să vezi cinstite rabi,-
Zice ea cu mult lipici-
N-am găsit o oală mare
Şi am luat două mai mici...


Trei nasturi

S-a oprit tramvaiu-n piaţă
Lume multă şi pestriţă
Şi prin iureş se-mpinge
O frumoasă cuconiţă.

Cum avea rochiţa strâmtă
Şi cu nasturi mulţi pe spate
Vrea să urce, dar din cauza
Rochii strânsă-n trup, nu poate.

Trece mâna-i mititică
Lată ca un plăsturel
Înspre spate şi gingaşe
Ea deschide-un năsturel.

Imposibil să se urce
Dar ca şi orice femeie
Îşi mai trece mânuşiţa
Şi înc-un nasture descheie.

Dar cum treapta e-năltuţă
Şi e-aproape imposibil,
Ce să facă, ce să facă?
Vezi, momentul e penibil!

Mai deschise încă unul
Dar zadarnic îi e dorul.
Nici acum nu poate doamna
Să-şi ridice sus piciorul.

Dar un domn ce e în urmă-i
Fără niciun fel de formă
O apucă de contururi
Şi o saltă pe platformă.

Doamna roşie la faţă
Fulgerând priviri haine,
Se întoarce şi îi spune
Bombănind:-Nu ţi-e ruşine?

-N-ai dreptate, cuconiţă
Zice el cu nepăsare
Dumneata te superi fiindcă
Fără vrere am pus mâna

Pe când eu tăcui din gură
Când nici nu mi-ai spus "pardon"
Şi mi-ai descheiat din grabă
Trei nasturi la pantaloni!


Mitică

Eu, la şcoală n-am fost leneş
Ba am fost chiar silitor.
Totuşi, m-a-ntrecut Mitică
Că a fost şi monitor!

El ne dirija în clasă
Că-mi spuneam, în gând, cuminte:
-Mă, al dracului Mitică,
Iar mi-a luat-o înainte!

M-am îndrăgostit de-o blondă
Cu ochi negri, de jăratec,
Inocenţa în persoană
Şi-o iubeam ca un zănatec.

Să mă-mbăt de gura-i dulce
I-aş fi dat toţi anii mei
Şi de n-o vedeam trei zile
Mă stingeam de dorul ei!

Da-ntr-o noapte, când intrat-am
Într-un fel de cabaret,
Am văzut-o cu Mitică
Chefuind într-un boschet.

Prăbuşit, cu visu-n ţăndări,
Mi-am şters lacrima fierbinte.
-Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

După mult-alergătură
Cam de-un an şi jumătate
Am intrat, c-o leafă mică,
La o mare societate.

De la personal, un mahăr,
Mi-a vorbit de mă-ngrozi:
-Mă, aicea se munceşte,
Nu se scrie poezii!

Tot ce-ţi porunceşte şeful
Trebuie să te supui
Fie zi sau fie noapte
Eşti la ordinele lui!

Uite-l, chiar acum coboară
Dintr-o limuzină mică.
Şi...am îngheţat de spaimă:
Şeful meu era Mitică!

Am făcut o reverenţă
Şi am îngânat:-Prea Sfinte!
Uite cum şi-aici Mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

Când nevasta mea, Elena,
Mi-a născut pe Mauriciu
Eu m-am dus să mi-l înscrie
În registre, la oficiu.

Terminând formalitatea
Şi cu martori de asemeni
Cine a intrat? Mitică!
Şi a anunţat doi gemeni!

Am simţit că-mi piere graiul,
Că n-am scos nici trei cuvinte:
-Până şi aici, mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

Cu o bancă, sub sechestru
Pentru-o muşama secretă,
Am intrat la puşcărie
Două luni, pentru anchetă.

Vis-ŕ-vis, dintr-o celula,
Iese-un domn cu barbişon
Ce-a delapidat din banii
Statului, un milion.

L-am privit cu de-amănuntul
Şi am înlemnit de frică:
Vai de mine! Nu se poate!
Mă cutremur! E Mitică!

Nu cred că se simte bine
În vărgatele veşminte.
-Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

Anii trec la repezeală
Că nici nu observi măcar
Şi-ntr-o zi, prin centru trece
Un cortegiu mortuar.

Lume, doliu. În maşină
Un ministru de resort.
Că mă-ntreb:-Cine să fie?
Acest personagiu mort?

Mă apropii şi de groază
Simt că sângele-mi furnică
-Dumnezeu să-l aibe-n pază!
E amicul meu, Mitică!!

Şi fără s-audă nimeni,
Îngăimai ca un părinte:
-Mă, al dracului Mitică,
Iar mi-a luat-o înainte!


Motiv serios

Nu s-au văzut de-aproape-o lună
Ea în concediu-n Făurei,
Iar el rămas în Capitală
Setos de farmecele ei.

C-avea Mimi ochi mari şi negri
Şi dinţii albi, mărgăritari,
Guriţa dulce, o comoară,
Şi sâni frumoşi şi braţe tari.

Cum nu aveau unde să meargă
Să-şi stingă focul ce-i ardea
Şi dornici unul de-altul, ambii
S-au îndreptat înspre şosea

Aici, într-un tufiş sălbatic
De orişice priviri ferit
În iarbă s-au întins cu sete
Şi s-au iubit, şi s-au iubit.

Sfârşind împreunarea dragă,
Sorbită lung, cu mult nesaţ,
S-au sărutat încă o dată
Şi au pornit voioşi la braţ.

-Tu ştii, că de trei ani, într-una
Ne îndrăgim, iubita mea,
Dar azi a fost un vis, un farmec,
Săltai în sus, nu altceva!

-Cum să nu sar în sus, iubite,
-Răspunse ea cu mult lipici-
Dacă un ceas şi jumătate
Am stat cu fundul în urzici!



Nici acum nu știu misterul !

Priveam pe Ben Iehuda-ntr-o vitrină
Şi eu eram c-un pas în urma ei...
Avea un trup superb, de Mesalină
Şi un picior sculptat parcă de zei.

Să-mi depărtez din gând melancolia
Setos de noutăţi ca orice om,
Mi-am scos cu politeţe, pălăria
Şi i-am spus şoptit, surâzător: Shalom!

M-a măsurat din cap până-n picioare
C-o nonşalanţă ce mă-ncătuşa
Şi parcă a zâmbit, sau mi se pare
Că mi-a şoptit candid:Bevakosa!

Cum flerul niciodată nu mă-nşeală,
Ştiam precis că o să-mi cadă-n laţ
Şi am plecat cu ea la-nvălmăşeală
Ca Julieta şi Romeo, braţ la braţ.

Simţind că din priviri am înţeles-o
Şi fericit de-această aventură
Ne-am aşezat la masă-ntr-un lesspresi
Eu o cafea şi ea o prăjitură.

La tot ce-i îndrugam: Mamzel, duduie,
C-o frază mai de ici, mai de colo
Guriţa-i dulce nu ştia să spuie
Decăt o vorbuliţă, una: Lo!

Şi cum sălta din umeri, ştrengăreşte
Şi îmi zâmbea, m-am lămurit ;
Ea nu ştia o boabă româneşte
Eu nu ştiam nici un cuvânt ivrit.

Pe masă şerveţele-mpăturite
Şi ea, ca să nu stau ca un bleg
Îşi însoţea cuvintele rostite
Cu câte-un mic desen, s-o înţeleg..

Mi-a desenat cuţit, farfurioară
Şi cum m-ardeau privirile adânce,
Ar fi dorit să mergem să mănânce

În restaurant intrarăm şi îndată
Un chelner ne-a servit ca din senin,
Un forspaiz, o friptură şi-o salată
Şi am ciocnit şi un pahar de vin.

Mânca cu mlădieri de porumbiţă
Cu dinţişori de-un alb mărgăritar
A mai cerut ficat şi o costiţă,
Ş-am mai ciocnit cu ea înc-un pahar!

Apoi a început să deseneze
O tobă, saxofon şi-un clarinet,
Şi-am înţeles că vrea să se distreze
Şi-am intrat cu ea la cabaret.

Program, femei, orchestră mexicană,
Parfum de mosc, velour şi ametist
Şi drăgălaşa mea pe nume Brana
Mi-a acordat o porţie de twist.

După aceea, foarte-nfierbântată
De dans, de coca-cola şi cafea,
Iubita mea cuminte şi-adorată,
Mi-a desenat frumos o canapea.

De-atunci îmi chinui mintea să-mi pleznească
Şi nu pot dezlega acest mister:
De unde a putut ea să ghicească
Că sunt de meserie tapiţer?


Sunt păcătos, părinte

La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi îi spune:-Fie-ţi milă
De un suflet păcătos

Chiar în Săptămâna Mare
Când tot omul e smerit
Şi posteşte cu ardoare
Uite, am păcătuit!

-Ai furat?-întrabă popa
-Nu prea sfinte! Fără vrere
M-am dat diavolului, hopa
C-o grădină de miere!

-Vai de mine, vai de mine...
Greu păcat ai săvârşit...
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate fi-vei mântuit.

-Nu pot! a răspuns Arvinte,
Să-mi fac chinul şi mai greu,
Nu pot să divulg, părinte,
Că mă bate Dumnezeu!

Era-naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochii de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar...

-Nu cumva ai fost cu Tanţi
Din Smârdan, de peste drum?
-Nu pot s-o divulg, că Domnul
Mă trăzneşte chiar acum!

Şi-avea flori la cingătoare
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocul de fată mare,
Numai bună de iubit...

-Poate-ai fost cu Miţa Creaţa,
Cea uşoară ca un fulg
Din Buzeşti? -Cere-mi şi viaţa
Însă nu pot s-o divulg!...

Durdulie,-mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe-o dată,
Ai simţit în vine foc!

-Măi Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
-Sfinte, geaba-mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun...

O cocoană tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispite,
Toată plină de păcat...

-Bine, du-te, meditează
Şi vii mâine mai dispus,
Domnul să te aibă-n pază!
-Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântul
S-a-ntâlnit cu Calistrat,
Care l-a-ntrebat:-Prea sfântul
De păcat te-a dezlegat?

-Încă nu! răspunse-Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la părinte
Încă trei adrese noi!


(poezii de Ion Pribeagu)

Boul şi viţelul – variantă nouă

O vacă normală, ca atâtea alte,
Puţintel cam proastă, dar bună de lapte,
Îşi găsi, vezi Doamne, un bou încălţat,
Îl făcu din vorbe şi-l luă de bărbat.
Boul ăsta mare, de care vă spun,
Avea bani grămadă şi un post cam bun,
Că avea o firmă unde mai ponta,
Şi alţi boi ca dânsul îi reprezenta,
Era, cum s-ar zice, ales de popor,
Şi credea că ştie vitele ce vor:
La teveu să-i vază pe miniştrii boci
Cum îi mint în faţă ca pe dobitoci
Cum că turma creşte şi se-ndestulează
Că locuri de muncă pentru ei crează,
Că sporeşte ţara, câte şi mai câte,
La minciuni o mie, snoave şi gulgute.
Se credea plăvanul mare bou, de soi,
Fiindcă, vezi, tu Doamne, venea din gunoi.
Era mare sculă prin cel parlament,
Se da boul bălţii, mare, insolent.
Şi-avea boul ăsta o progenitură,
Un viţel mai mare, dintr-o legătură
Mai din tinereţe, cu altă plăvană,
Tăuraş de cluburi, faţă diafană,
Un viţel cu fiţe, ce n-ai mai văzut,
Cum pe lume alţii mulţi nu prea mai sunt.
Era mândru tac’su, tot cu cornu-n sus
Şi-l vedea pe fi-su numai bun de uns
Peste-o parohie cu mulţi boi în ea,
Ăl mai bun de gură şi de trăncănea.
Pe viţel atuncea merse să-l înscrie
Pe-un loc, acolo, ca la loterie,
Căci credea bătrânul cum c-ar fi de-ajuns
La câţi bani adus-a, câte porţi a uns,
Să-l vadă, adică, şi pe fi-su, mare
Să aducă ţării marea reformare,
Numa-n Lamborghini să îşi plimbe curu’
Să vrăjească plebea ca un mare guru.
Însă vezi, tu Doamne, s-a ajuns la vot,
Şi atunci viţelu’ o cam luă în bot.
Însă el, ca bou', în loc să-nţeleagă
Cum că turma asta nu-i atât de bleagă,
Ce-a mugit atuncea, bou’ încornorat?
Cum că, vezi tu Doamne, el a câştigat...
A avut dreptate ... Lume-a constatat,
Cât de bou e puştiu’, mare, -adevărat.
Şi de-aceea, iată, chiar şi eu vă spun,
Cât de mare-i bou’, de nimic nu-i bun,
Numai „batman, batman” ştie să mugească,
Dar pe oameni, încă, nu poa-să-i prostească.

Dacă doriţi să revedeţi: