Şoc şi groază: Senatul desfiinţează sectorul bugetar

Iat-o şi pe asta:

Funcţionarii care nu vorbesc româneşte vor fi daţi afară!

WOW!!

E doar o propunere de lege, până să fie adoptată mai e cale lungă, tre’ să fie promulgată de preşedinte, merge la Curtea Constituţională, şi nu cred să nu găsească nimeni vreo chichiţă, ceva ... dacă nu altceva, măcar o greşeală de gramatică.

E clar că o asemenea propunere e total aberantă. E clar că o astfel de lege nu va fi niciodată adoptată, sau, dacă va fi adoptată, nu va fi aplicată ... dar tare m-ar distra să fie adoptată ... şi aplicată.

Bine, mă gândesc că ar fi, totuşi, nişte trepte, ceva ... pentru „succesuri”, 3 luni penalizare 5%, pentru „branconaj”, 6, pentru „inexactitudini” doar un avertisment, pentru că omu’ are decât unşpe clase ... Ah, ce m-aş distra ...

Din păcate, aşa ceva nu se poate întâmpla.

Google ...?!

Au furat până n-au mai putut. Au minţit, au înşelat, au făcut crime. Au distrus economiile şi comerţul. S-au unit împotriva propriilor cetăţeni, pe care i-au trădat. S-au vândut pe ele însele, ţările lor, popoarele lor, unor grupuri restrânse de interese.

E vorba de guverne. De toate guvernele, şi de toate ţările. Cu excepţiile de rigoare, pe care eu, însă, nu le cunosc.

Dacă a ajuns Google – care nu e, nici pe departe, „uşă de biserică” - să semnaleze încălcarea drepturilor omului, a libertăţilor de gândire şi exprimare, atunci e de rău.

Şi, e cu atât mai rău cu cât, surprinzător sau nu, cele mai multe presiuni vin din partea „lumii libere”.

Şi-atunci, ne mai întrebăm ce e cu criza asta economică şi când se va sfârşi ea? 

Adevărul despre plagiatul lui Ponta

Sincer, habar n-am dacă Ponta a plagiat sau nu, şi nici nu cred că e acest lucru e foarte important. Cărţile se fac, până la urmă, din cărţi, şi aşa cum e absolut imposibil să compun o propoziţie din cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni, niciodată – şi, chiar dacă aş putea, ar fi ininteligibilă – tot aşa e absolut imposibil să scrii o carte în care să nu preiei nicio idee, de la niciun autor. Toţi cei care scriu preiau idei, asta e de o evidenţă absolută. A, că unii mai sucesc fraza, mai schimbă puţin cuvintele, iar alţii o copiază, pur şi simplu, eventual, cu tot cu inerentele greşeli de gramatică, asta e altceva.

Din punctul meu de vedere, chestiunea asta cu plagiatul este extrem de relativă. Şi nici nu e foarte clar definită, sau nu e înţeleasă foarte clar. Plagiatul înseamnă, de fapt, a prezenta o idee, o teorie etc. aparţinând unei alte persoane, ca fiind o creaţie proprie. Bun, şi cine poate exprima numai concepte, idei, teorii care nu au mai fost gândite şi prezentate şi de altcineva? Nimeni, absolut nimeni. Nu se poate gândi, nu se poate crea în afara conceptelor, ideilor, teoriilor formulate de antecesori. Da, dar nu e voie, zice-se, să prezinţi aceste concepte, idei, teorii, ca fiind personale. Bun, şi cum să fac asta? E ca şi cum aş încerca să clădesc o casă, dar nu am voie să folosesc nici var, nici ciment, nici mortar, nici cărămidă, nimic, pentru că toate astea nu-mi aparţin de drept şi de fapt. Sau, altfel, să nu spun că e casa mea.

Din punctul meu de vedere, e clar că orice teză de doctorat, sau orice lucrare ştiinţifică e compusă, în proporţie de 75%, sau 90%, sau chiar 99%, din elemente care, într-o formă sau alta, sunt preexistente, care au fost create şi exprimate anterior, iar asta nu ar trebui să constituie nicio problemă. Ideea e alta, anume ca, printre cele „n” concepte, idei, teorii etc., care au fost preluate de la unii sau de la alţii, să existe măcar un element de originalitate, unul singur. Dacă ar fi după mine, eu aş redefini plagiatul, în sensul inexistenţei, într-o operă ştiinţifică sau artistică, a niciunui element de originalitate.

Noţiunea asta de doctorat s-a bagatelizat complet în ultimul timp. Ce înseamnă, ce mai înseamnă, de fapt, titlul ştiinţific de doctor?

Nimic. Sau aproape nimic. Un doctor în ştiinţe e o persoană care a citit una, două, sau chiar trei cărţi, şi a luat de aici o idee, de dincolo o teorie, iar din cea de-a treia un capitol întreg, a însăilat toate aceste elemente, rezultând vreo sută de pagini dactilo (sau două, sau trei sute), a pus şi o pagină de titlu – de multe ori singurul element de originalitate – şi gata teza! Ce, nu-i aşa? Ei, atunci contraziceţi-mă, dar cu exemple şi cu argumente, nu aşa, cu opinii.

Ce-a făcut, prin urmare, Ponta – dacă a făcut? Ia, a făcut ceea ce fac mai toţi doctoranzii, şi mai mult decât atât! Iată, de altfel, ce declară Ponta, cu guriţa lui:

(...) la drept e mai dificil să inventezi lucruri, spre deosebire de matematică, fizică, chimie. La drept poţi doar să scrii despre instituţii care există deja.

şi încă:

Lucrarea domnului Diaconu are 30 pagini. Este o lucrare foarte bună de altfel. Eu in 410 pagini am plagiat cele 30 pagini ale domnului Diaconu, ceea ce e totuşi o performanţă.

În primul rând, recunoaşte că nu a creat, nu a inventat nimic original, în alte cuvinte că lucrarea e compusă, în întregime, din concepte, idei, teorii preexistente, autorul având, cel mult, meritul însăilării, cu bună credinţă, evident, a acestor elemente, ceea ce ... nu e rău.

În al doilea rând, Ponta ne dă o informaţie valoroasă despre dimensiunile lucrării sale: aceasta are 410 pagini. Dacă ne-ar fi spus şi cât cântăreşte, ne-am fi putut face o imagine mai clară. Şi, totuşi, ce a spus premierul în aceste 410 pagini?

John Nash, un matematician de geniu, laureat al Premiului Nobel în 1994, creatorul unui domeniu pluridisciplinar extrem de important – e vorba de „teoria jocurilor” – a scris o lucrare de doctorat de 27 de pagini! Atât i-au fost necesare lui Nash pentru a crea un întreg domeniu ştiinţific! Ulterior, teoria lui Nash a fost reluată, dezvoltată, completată, aplicată: o căutare simplă pe Google, după „games theory” furnizează cca. 200 de milioane de pagini! Ce teorie a dezvoltat Ponta în cele peste 400 de pagini şi de ce a trebuit s-o lălăie atât?

Mă rog, sunt întrebări la care nu aştept niciun răspuns. 

Victor Ponta nu a făcut nimic în minus, şi nimic în plus decât au făcut alţi „doctori” din generaţia sa. Sau, poate, da, a făcut ceva în plus: o lucrare de patru sute de pagini. Enorm!

De aceea – repet – este absolut lipsit de importanţă care va fi „verdictul”. Îndrăznesc să cred că se va ajunge la concluzia că Ponta nu a plagiat. Dar, asta nu va conta prea mult, fiindcă fiecare va crede tot ce va dori el, şi nu ce vor spune „specialiştii”.

Sau, poate se va spune că, într-adevăr, Ponta s-a „inspirat” nepermis de mult din alte lucrări. Poate .... Ei, şi? Nu asta fac toţi doctoranzii – mă rog, nu chiar toţi, dar marea majoritate?

Totuşi, Ponta are o problemă. Anume că în apărarea sa au sărit, deja, două „nume sonore” ale dreptului românesc (şi nu mai puţin, ale politicii româneşti): Dan Şova şi Cosmin Guşă.

Ăsta-i adevărul gol-goluţ: Şova şi Guşă s-au pronunţat deja ... fiecare înţelege ce vrea.

P.S.Culmea ironiei e că Guşă are, totuşi, dreptate: Ponta (n. 1972) nu e un repetent al generaţiei sale. Cel puţin, nu în comparaţie cu Şova (n. 1973) sau Guşă (n.1970).

UPDATE: Corul lăudătorilor a mai primit un membru marcant: ADRIAN NĂSTASE

Economisim ... ce?

Trebuie, desigur, să fim prietenoşi cu mediul, trebuie să utilizăm cu parcimonie resursele de care dispunem, fiindcă nu sunt nelimitate, trebuie să oprim poluarea şi risipa...

Am auzit cu toţii astfel de argumente, mai mult sau mai puţin ecologiste, sau cum s-or numi. De regulă, cei care propagă asemenea idei menţionează doar unele dintre resursele care ar trebui economisite, uitând, cu bună-ştiinţă (sau nu) de altele.

E foarte bine să economisim ... dar câteodată depinde ... Depinde de ceea ce vrem să economisim. Şi, dacă prin economia noastră, nu risipim altceva. Altceva, ce poate fi mult mai valoros. De nerecuperat.

Adevărul e că suntem din ce în ce mai bogaţi. Avem fel de fel de lucruri pe care părinţii şi bunicii noştri nu ar fi putut nici măcar să şi le imagineze, nicidecum să le aibă. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai săraci: avem din ce în ce mai puţin timp.

Timpul, în general, e, desigur, nelimitat, dar timpul nostru e extrem de limitat. Avem nevoie de timp pentru a studia, pentru a lucra, dar mai ales, pentru a ne ocupa de noi înşine, pentru a ne odihni, pentru a fi cu ceilalţi sau, pur şi simplu, pentru a face ceea ce ne place. De aceea, orice ne face să câştigăm timp este un lucru bun. Englezii spun: „timpul înseamnă bani”, dar, de fapt, timpul înseamnă cu mult mai mult.

Pe de altă parte, datorită unor obiceiuri deprinse într-o anumită perioadă, suntem adesea dispuşi să facem economie de anumite resurse, mai mult sau mai puţin valoroase, irosind, de fapt, cea mai valoroasă resursă a noastră: timpul. Lucrurile astea sunt, de regulă, lipsite de sens.

Desigur, ne aducem cu toţii aminte – nu a trecut chiar aşa de mult timp de atunci – de vremurile în care sărăcia determinase existenţa unui anumit tip de economie orientată spre reciclare şi/sau refolosire, nu neapărat din considerente ecologiste – unii sunt şi acum nostalgici după acele vremuri. Coboram din bloc şi, în prima dugheană pe care o întâlneam îmi reumpleam bricheta, mai încolo era un chioşc de unde puteam împrumuta casete video, peste drum era o sifonărie, iar după colţ o cizmărie şi o ceasornicărie.

Mai târziu, şi mai mult ca o expresie a „avântului noilor tehnologii”, a apărut un internet-cafe – de fapt, internetul a venit mai târziu, la începutul-începutului fiind doar vreo câteva calculatoare cu jocuri - de unde puteai cumpăra şi ceva dischete, puteai să-ţi reîncarci tonerul de imprimantă şi, dacă „vorbeai cu băieţii”, puteai să obţii şi un joc nou-nouţ, pe care să-l joci acasă.

Toate lucrurile astea sunt, deja, istorie şi, nici dacă aş dori neapărat, nu ştiu unde mi-aş mai putea încărca bricheta, după cum nu ştiu nici de unde aş mai putea cumpăra un sifon, sau unde aş putea să-mi repar bătrânul Chaika moştenit de la bunicul. În ceea ce priveşte cartuşele de imprimantă, da, mai ştiu un loc unde acestea pot fi reîncărcate ... dar nu ştiu pentru câtă vreme.

Şi asta pentru că, pur şi simplu, nu mai rentează. E mai ieftin să cumperi un toner nou, similar celui original, decât să-l încarci şi să-l tot încarci pe cel vechi. Nu mai vorbesc de calitate, care este oricum superioară în cazul tonerului nou, vorbesc doar de timpul pe care nu-l mai pierd – fiindcă internet-cafe-ul ăla de lângă casă s-a desfiinţat de mult -, şi de benzina pe care n-o mai consum – deci reduc, în acest fel, poluarea globală. Pentru că acum există şi varianta aceasta, de a-ţi comanda tonerul acasă.

Tonere laser noi, de cea mai bună calitate, pot fi cumpărate de la magazinul TonerEurope. Există o mare varietate de produse, pentru cele mai diferite imprimante: Canon, Brother, Hp, Samsung, Xerox, Kyocera, Minolta, Lexmark, sisteme CISS (pentru imprimante cu jet de cerneală), diverse alte produse. Comercializând produse noi, firma oferă clienţilor săi şi posibilitatea de a returna orice produs găsit necorespunzător, posibilitate de care, evident, nu prea „beneficiază” nimeni, deoarece produsele trec printr-un proces de omologare calitativă foarte riguros înainte de a fi comercializate.

Păreri de rău

Crin Antonescu ar avea toate motivele să fie fericit. Partidul său ale obţinut un rezultat excelent, cel mai bun de la al doilea război mondial, zdrobindu-şi adversarul politic.Liberalii conduc, astăzi, o treime din consiliile judeţene, au primari într-un mare număr de localităţi,unele foarte importante, şi, poate cel mai important lucru: în acest moment, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni viitorul preşedinte al României este chiar Crin Antonescu – asta, fireşte, dacă, între timp, nu revenim la monarhie.

Cu toate acestea, Crin Antonescu nu e fericit pe de-a-ntregul, cu toate acestea domnia-sa nu e scutit de regrete şi păreri de rău. Cum ar fi:

Îmi pare rău că nu sunt suficient de dur să-l dau pe uşă afară

Pe cine ar vrea domnul Antonescu să dea afară? Pe Radu Câmpeanu, unul dintre puţinii seniori ai partidului, şi nimeni altul decât cel care a reînfiinţat – nu neapărat singur – Partidul Naţional Liberal, în primele zile de după revoluţia din ’89, fost candidat la preşedinţia României, la primele alegeri postrevoluţionare, etc. Dar, ce a făcut, oare, atât de rău, domnul Câmpeanu, de a provocat o astfel de reacţie a domnului Crin Antonescu?

Ei, iată ce a făcut: şi-a exprimat neîncrederea în Crin Antonescu. A spus că nu crede că românii îl vor vota la preşedinţie. Da, şi? Care-i problema?

Radu Câmpeanu nu mai este, de multă vreme, în prim-planul politicii româneşti. Radu Câmpeanu este, din toate punctele de vedere, un „fost”, el neputând, sub nicio formă, să-l concureze pe Crin Antonescu, sau pe orice alt lider activ al PNL, pentru orice funcţie reală, în partid, sau în administraţie. Radu Câmpeanu are, totuşi, 90 de ani şi, ca să-l mai vezi într-o funcţie publică trebuie să fii la fel de nebun ca să-l mai vezi pe Mihai de Hohenzollern rege al României! 

Şi-atunci, de ce s-a supărat Crin Antonescu? De ce s-a grăbit să-l „pună la punct” pe Radu Câmpeanu?

Probabil, pentru că în PNL – în PNL-ul domnului Antonescu – nu mai e loc pentru de-alde Câmpeanu. Da, şi pentru că-i bătrân, dar, mai ales, pentru că nu ştie să-şi ţină gura. S-a teminat cu gargara, cu indisciplina, asta a fost bună cât timp partidul era la 3%, când eşti la 3% poţi spune orice, că oricum nu contează, nu te bagă nimeni în seamă, eşti un zero ... da’ nu când eşti la 30%, atunci trebuie disciplină, organizare ... şi mai ce?

Partidul Naţional Liberal şi-a câştigat un loc aparte printre celelalte partide tocmai pentru că, până la un punct, a tolerat şi chiar încurajat dialogul civilizat, schimbul fructuos de opinii, chiar divergente, libertatea de gândire şi conştiinţă, sinceritatea. Lucruri care, s-o recunoaştem cinstit, i-au fost şi nu prea i-au fost de folos, mai cu seamă în ultimii ani, când a prevalat un alt model de partid, şi anume partidul-sectă, partidul în care un singur om are voie să gândească şi să vorbească, acest drept fiindu-le înterzis celorlalţi membri şi simpatizanţi, cu excepţia faptului că vor să aducă vreun elogiu conducătorului iubit. Şi nu a fost vorba de un singur partid, nu! PCR a fost dintotdeauna o sectă, cu toate că, povestesc unii, prin ’68, cineva şi-ar fi permis, pentru puţin timp, să întredeschidă un geam. Şi se ştie ce s-a ales de PCR! S-a schimbat un regim, a apărut o speranţă, şi mulţi erau cei care credeau că niciodată nu va mai fi posibilă apariţia partidelor-sectă. Dar, nu a fost aşa, mentalităţile se schimbă greu, pe parcursul a generaţii, nu doar în câţiva ani. Victima a fost, de data asta, un partid care-şi zicea, şi creştin (?), şi democrat (?), dar nu era decât taliban. După PNŢCD, a venit rândul PDL, care îşi numără azi morţii şi răniţii, dar nu conştientizează pe deplin motivul decăderii sale.

Astăzi, PNL şi preşedintele său se află „pe cai mari” ... dar au fost şi alţii ... unde sunt acum? Ce oferă, acum, în plus, PNL, faţă de ceea ce au oferit, la timpul lor, celelalte partide? Adică, nu mai ai voie să vorbeşti, să exprimi o opinie, decât dacă această opinie este favorabilă partidului şi preşedintelui său? Unde e, acum, „revoluţia bunului-simţ”, promovată cu obstinaţie nu cu mult timp în urmă? A ajuns PNL în situaţia în care dă afară un om ca Radu Câmpeanu, fiindcă e bătrân, inutil, şi vorbeşte prostii, şi primeşte un om ca Sorina Plăcintă, care e puternică, utilă, şi, mai ales, are lecţia învăţată?

Radu Câmpeanu nu are, neapărat, dreptate. Nu Radu Câmpeanu îi determină pe români să îl voteze sau nu pe Crin Antonescu, ci Crin Antonescu însuşi. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care se comportă, aduce aminte, în mod nefiresc şi aproape dureros, de un personaj extrem de popular acum câţiva ani, dar pe care, acum, foarte mulţi români l-ar dori uitat şi scos din cartea de istorie, un personaj care îşi trăieşte, în mod jenant, sfârşitul de carieră politică. De ce face Crin Antonescu acest lucru?

Nu ştiu, nu am un răspuns.

Poate că nu conştientizează că asta îi face rău, că îi diminuează, în mod real, şansele de a ajunge preşedintele României. Sau, poate mă înşel eu, poate că, dimpotrivă, asta îi sporeşte şansele. Poate că românilor le place un astfel de preşedinte, habar n-am. Şi cred că nimeni nu ştie, de fapt.

Şi mie îmi pare rău ...

Îmi explică şi mie cineva?

Căutând ştiri despre alegeri, am dat peste asta:

REZULTATE ALEGERI DROBETA TURNU SEVERIN. Costantin Gherghe câştigă Primăria

Dar am găsit şi filmuleţul ăsta:

M-ajută şi pe mine cineva să înţeleg?

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.

Despre Dumnezeu şi puterea tainică a rugăciunii

Cu câteva zile înainte de alegeri, am primit un pliant din partea primarului în funcţie. Primele cuvinte erau ceva în genul:

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu pot să schimb ...

Câteva zile mai târziu, își pierdea fotoliul de primar, într-un mod, după părerea mea, absolut justificat, ţinând seama de tot ceea ce a făcut (rău), de ce nu a făcut (bine) în timpul mandatului, de comportamentul general, de apartenenţa politică, de „n” factori, pe care nu îi mai amintesc.

Pe de altă parte, însă, şi dacă ar fi câştigat, nu ar fi fost nicio surpriză. Cum n-a fost nicio surpriză nici faptul că marea majoritate a primarilor cu procese penale în curs, sau cu alte probleme, şi-au redobândit fără prea mari probleme mandatul.

Da, dar aici e vorba de altceva. E vorba, cum spuneam, de rugăciune. Şi de puterea ei tainică.

Pentru că – nu-i aşa? – cum ar fi putut, oare, Dumnezeu, să-i îndeplinească rugăciunea, altfel decât punându-i în faţă un obstacol de netrecut? Cum ar fi cel alegerilor, de pildă.

Aşa-i, nu-i pe lume rugăciune să nu ajungă la urechile lui Dumnezeu, şi nu-i rugăciune pe care s-o audă şi să n-o îndeplinească ... numai că nu totdeauna cum îşi doresc oamenii ... chiar şi cei mai evlavioşi.

iPod, iPhone ... iSictir.

Proiect nou

După cum se poate constata cu uşurinţă, am cam lăsat blogul ăsta cam de izbelişte. Pentru că, pur şi simplu, nu mă mai „trage aţa”. Am scris mult, şi fără prea mare folos. Pur şi simplu, nu cred că sunt prea mulţi care au nevoie, în mod real, de acest blog... unora le face chiar rău (depinde şi de IQ, fireşte). E un blog prea generalist, un blog care spune prea puţin despre prea multe ... sau prea mult despre prea puţin, n-are importanţă.

Nu, nu e un proiect abandonat definitiv ... dar nici departe. Şi nu am de gând să fac prea multe pentru a-l reactiva. În schimb, am în minte un proiect nou, mult mai nişat, şi, sper, mult mai interesant, inclusiv -sau, mai ales - pentru cei pe care politica nu prezintă absolut niciun interes.

Evident, vor fi multe, foarte multe lucruri care nu vor avea nicio legătură cu ceea ce se petrece aici ... dar asta mai către toamnă. Până atunci, răbdare şi tutun!

Ferească Dumnezeu de mai rău!

Sigur, am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori până acum.

Pentru cei mai mulţi, asta înseamnă, pe lângă o evidentă neasumare a responsabilităţii, şi un fel de consolare care nu spune (mai) nimic.

De data asta, lucrurile mi se par complet diferite. Şi asta pentru că omul care a spus aceste vorbe e Traian Băsescu. Oare ce-o fi vrut să spună? Şi de ce-o fi fost aşa de bine-dispus? Ce măgărie o mai fi punând la cale?

O fi vrut să spună, că, după toate batjocurile, umilinţele, nedreptăţile suportate de poporul român, cu un stoicism şi o resemnare demne de o cauză mai bună, ghiontul administrat de acesta bandiţilor portocalii este, totuşi, o sancţiune destul de blândă? Că, pentru tot ce au făcut, pentru modul în care s-au jucat cu vieţile şi cu nervii celor pe care, chipurile, i-au reprezentat, o mare parte dintre ei nici nu ar merita să mai vadă lumina soarelui? Dar, nu e timpul pierdut ...

Îmi e teamă, însă, că vorbele preşedintelui au o altă semnificaţie. Îmi e teamă – da, cred că pot să spun „îmi e teamă” – că mesajul e altul. Îmi e teamă că, de fapt, chiar asta e semnificaţia acestor cuvinte: că mai-răul nu e doar o abstracţiune teoretică, ci o posibilitate reală, şi că el, Traian Băsescu, (încă) preşedintele României, va lupta prin toate mijloacele legale şi, mai ales ilegale, ca asta să se întâmple.

Da, dar cum ar (mai) putea face acest lucru?

Mmm ... simplu. Să nu uităm că serviciile sunt, încă, pe mâna sa. Să nu uităm, de asemenea, că o mare parte din USL şi-a făcut ucenicia la PDL ... şi nu e vorba doar de Frunzăverde. În teritoriu, există nenumărate interese, există politicieni în partide diferite, care au făcut, dintotdeauna, afaceri bănoase împreună, indiferent dacă la putere era X sau Y ... în fine, pentru PDL, şi pentru Traian Băsescu nu e chiar plăcut ceea ce se întâmplă, dar nici chiar al naibii de neplăcut. Şi-apoi, în toamnă ... vom mai vedea.

Fireşte, acest scenariu, în care USL ar reuşi să se facă de kkt în doar câteva luni are un viciu esenţial: ar trebui ca acesta – USL, adică – să consimtă la asta. Da, şi? Cine spune că n-o va face?

Ce să spun? De la Traian Băsescu mă pot aştepta la orice ... la orice, în sens negativ, evident. Şi nici de la USL nu am cine ştie ce aşteptări. În fine ... ce va fi, va fi.

Ochii cât cepele şi ... ferească Dumnezeu de mai rău!

Am ales ...

La ora la care scriu aceste rânduri, informaţiile de care dispun sunt incomplete, fragmentare şi, probabil, şi, probabil, nu tocmai corecte. În ciuda acestor lucruri, consider că, în urma rezultatelor alegerilor locale din 10 iunie se pot desprinde, totuşi, câteva concluzii, şi anume:

• Datorită unui sistem de vot inechitabil, dar nu numai, PDL păstrează câteva primării şi consilii judeţene importante, reuşind, astfel, să mascheze, oarecum, dimensiunile dezastrului electoral.
• În ciuda triumfalismului afişat de USL, victoria acestei alianţe este, în actualele condiţii, conjuncturală şi neconvingătoare. În ciuda procentelor, uneori năucitoare, pe care această alianţă le-ar fi obţinut în unele localităţi, şi la unele secţii de votare, simpatia populară faţă de această struţo-cămilă politică se păstrează în cote destul de reduse. Iar acolo unde oamenilor nu le-a ajuns „cuţitul la os”, acolo unde nu s-a votat (doar) după principiul „oricine, dar nu PDL”, s-au înregistrat surprize destul de neplăcute. Cum, oare, ar putea fi explicată victoria primarului penal Gheorghe Falcă la Arad, sau aceea a primarului oraşului Deta, din judeţul Timiş, ai cărui fii au fost protagoniştii unor scandaluri de amploare? Este clar că în aceste localităţi, şi nu numai, USL nu a reuşit să producă un contracandidat credibil, iar aceasta poate indica o problemă foarte serioasă de construcţie, la nivelul acestei alianţe.
• Alegerile, în sine, şi campania electorală care le-a precedat, au fost marcate de numeroase incidente: lovituri „sub centură”, tentative de fraudă, imoralitate „cât cuprinde” etc. Dar, poate, ceea ce va evidenţia, în timp, aceste alegeri, de altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare, va fi incidentul de la Petrila, unde un om şi-a dat foc în secţia de votare. Fără îndoială, un astfel de comportament poate releva anumite probleme psihice grave, din partea persoanei respective, dar, la fel de bine, poate constitui un indicator important al unei anumite stări de spirit a populaţiei, sau, cel puţin, al unui anumit segment al acesteia. Este vorba de acel segment care şi-a pierdut total încrederea în politicieni şi partide, care nu mai întrevede niciun licăr de speranţă, din nicio direcţie, care nu mai este interesat în nicio „construcţie politică”, ci în distrugerea a tot ceea ce (mai) există. E vorba de acei oameni care au pierdut, deja, totul, sau aproape totul, şi, pentru care, orice formă de „reparaţie” este tardivă şi/sau inutilă, ei nemaidorind altceva decât distrugerea celor care, în opinia lor, i-au adus în această situaţie.

Şi câteva predicţii:

• În ciuda păstrării unor primării şi consilii judeţene importante, şi indiferent de comportamentul USL la guvernare, în următoarele luni, PDL nu are prea mari şanse să evite disoluţia internă şi, implicit, dispariţia de pe scena politică. Probabil, în următoarele luni, sau după alegerile generale din toamnă, PDL va organiza un congres, în urma căruia va elimina din conducere toate figurile „obosite”, începând cu Emil Boc, Elena Udrea etc., dar şi „tripleta” Blaga-Videanu-Berceanu, pe „hoaţa” Anastase, ba chiar şi pe „intelectualii” Cotoi-Voinescu, Preda, sau Macovei. Dar, nimeni şi nimic nu va mai putea un proces deja început: noile figuri, care vor fi promovate, vor avea o notorietate atât de scăzută, încât vor face mai mult rău, cea mai mare parte a aleşilor PDL sunt, sau vor deveni nişte „baroni locali”, din ce în ce mai puţin disciplinaţi, din ce în ce mai puţin obedienţi, până la desprindere totală, faţă de conducerea centrală a partidului, iar asta nu va crea prea curând premizele reconstruirii partidului.
• Deşi perfect logică, dorită şi aşteptată de milioane de români, dezagregarea PDL nu va fi, câtuşi de puţin, benefică pentru ţară, fie şi prin faptul că va dispărea o „coajă”, un ambalaj, o culoare, un slogan, sau orice altceva, dar nu oamenii care, la diferite niveluri de execuţie, au făcut atâta rău concetăţenilor lor. Ţara e plină de tot felul de şefi şi şefuleţi, de tot felul de direcţii şi birouri, de „deconcentrate” etc., care n-au făcut, în viaţa lor nimic productiv, nu au profesat niciodată, sau au profesat doar pentru doar o perioadă foarte scurtă de timp, meseria pentru care, chipurile, s-au pregătit, dar ocupă, în mare, aceeaşi funcţie, de ani şi ani de zile, unii de pe vremea comunismului. Am spus „în mare” fiindcă, da, au fost perioade în care au ocupat cea mai înaltă poziţie, dar şi perioade în care au „stat în opoziţie”, pe o poziţii mai „modestă”, de „simpli” şefi, de nu-ştiu-ce birouaş sau cabinet etc. Asta e, sunt „oameni de valoare”, sunt „profesionişti” – dracu’ ştie când şi cum au ajuns, că de profesat, după cum spuneam, n-au prea avut timp – şi nicio guvernare, niciun regim nu şi-a premis să-i „arunce la gunoi” – ca şi când a-ţi face meseria „de bază” ar fi o „aruncare la gunoi”. Nu dau exemple, sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte nu unul, ci zeci de asemenea exemple, de oameni care, când au fost feseniştii la putere, au fost fesenişti, când au venit ţărăniştii, au devenit ţărănişti, apoi s-au făcut pesedişti, liberali, pedelişti ... da’ cine mai ştie ce n-au fost? Ei, asta e marea problemă a USL, cât e el de mare, de puternic şi de voios, nu prea are oameni „de valoare”, nu prea are „specialişti”, şi-atunci e nevoit să apeleze la „profesioniştii” care sunt deja pe post ... etc. ... restul e „istorie”.
• Cum va evolua PP-DD? Greu de spus. Paradoxal – sau nu – evoluţia sa depinde, aproape exclusiv, de ceea ce va face USL în viitoarele luni. PP-DD este şi va rămâne, pentru o bună bucată de vreme, partidul celor cărora li s-a luat totul, care nu mai au nimic de pierdut, şi tot ceea ce îşi doresc este doar răzbunarea. Dacă ar fi să aleg un slogan pentru acest partid, acesta ar fi: „pentru ca şi alţii s-o ducă la fel de prost”. Se poate câştiga cu acest slogan, şi cu o astfel de viziune? Aş vrea să fiu optimist, să zic „da” ... dar am, oare, motive?

De ales, am ales ... Cu ce ne-am ales?

Copie la indigo

Câţi dintre adolescenţii din ziua de azi ar mai putea, oare, să explice originea expresiei „copie la indigo”?

Cu siguranţă, nu toţi, dar asta nu e, în mod necesar, o dovadă de ignoranţă. Pentru că, da, aceşti tineri, nu au avut, precum părinţii lor, „şansa” de a putea utiliza o singură tehnologie de copiere a unui document, anume aceea bazată pe hârtia de indigo.

Progresele înregistrate, în ultimele decenii, în domeniul copierii şi imprimării documentelor, sunt de-a dreptul uimitoare. Din ce în ce mai fiabile, mai performante şi, nu în ultimul rând, mai accesibile din punct de vedere al preţului, imprimantele şi multifuncţionalele au devenit accesorii extrem de obişnuite în gospodăriile noastre. De la hârtia de indigo de acum nu foarte mulţi ani, la imprimantele şi copiatoarele de astăzi, diferenţa este fantastică şi nu există niciun termen de comparaţie. Cu o excepţie, una singură, dar notabilă: cea reprezentată de preţ.

În esenţă, a copia un document cu ajutorul indigoului, nu e chiar aşa de economic. Numai că, practic, nimeni nu folosea un indigo o singură dată, ci îl refolosea de un număr oarecare de ori, până când calitatea copiei realizate scădea atât de mult, încât abia se mai putea citi.

Din păcate, lucrurile stau neplăcut de asemănător şi cazul tehnologiilor moderne de imprimare, cea mai mare parte a costurilor unui astfel de proces fiind, în continuare, reprezentată, de consumabile, numite şi tonere sau cartuşe. 

Din punct de vedere al calităţii, utilizarea cartuşelor originale, „de firmă”, este, desigur, dezirabilă. Pe de altă parte, o asemenea opţiune este atât de proastă, din punct de vedere al costurilor, încât foarte puţini utilizatori şi-o pot permite. Şi atunci, ce altceva e de făcut pentru un utilizator care doreşte, totuşi, să folosească imprimanta?

În principiu, două lucruri, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale.

Prima opţiune e aceea a reumplerii (refill-ului) tonerelor. E o soluţie populară, dar nu totdeauna cea mai fericită. Depinde de modul în care este făcută această reumplere, şi de către cine. În general, nici imprimantele, şi nici tonerele nu sunt făcute pentru refill, aceasta constituind, mai degrabă, o opţiune artificială. Chiar dacă refill-ul are loc în cadrul unei firme specializate, nimeni nu oferă vreo garanţie cu privire la calitate, riscul fiind, astfel, preluat, în întregime, de utilizator. Şi, în cazul unor astfel de tonere, se pot întâmpla diferite accidente, dincolo de faptul că diferenţa de calitate între un document imprimat cu un cartuş original si unul imprimat cu un cartuş reumplut este, de cele mai multe ori, semnificativă.

Din fericire, există o alternativă convenabilă.

De regulă, pentru fiecare marcă, sau tip de cartuş, există mai mulţi producători, cel „original”, deţinătorul mărcii, şi cei care oferă produse compatibile, de regulă la un preţ mult inferior. Acesta este factorul obiectiv de diferenţiere. Factorul subiectiv este reprezentat de „încredere”. În multe situaţii, cumpărătorii preferă produsele originale, tocmai din acest motiv.

Vestea bună este că, acum, cumpărătorii se pot bucura de ambele avantaje. Firma Toner Europe este specializată în comercializarea tonerelor de calitate, la preţuri foarte rezonabile, pentru cele mai cunoscute tipuri şi mărci de imprimante laser: Toner Canon, Toner HP, Toner Samsung, Toner Brother etc. Toate produsele sunt riguros testate, din punct de vedere calitativ, încă de pe banda de fabricaţie, astfel încât la utilizatorul final nu ajung decât produse corespunzătoare. 

Produsele pot fi comandate, online sau telefonic , din orice colţ al ţării, putând fi livrate, prin curierat rapid, în maximum 24 de ore, sau pot fi ridicate direct, de la showroomul din Bucureşti. Modalitatea de plată este flexibilă, fiind acceptate atât plata în numerar, cardurile (online sau la showroom), precum şi transferul bancar.

Când Michael Schultz realiza, in 1981, comedia „Copie la indigo”, cu siguranţă nu se gândea că va veni o zi în care această tehnologie omniprezentă va fi uitată. Dar, cum ar fi putut fi altfel, cu imprimantele laser moderne şi tonerele de la Toner Europe?

Ne despărţim de trecut râzând ...

Gândul zilei (50)

Atunci când o persoană suferă de o iluzie, se numeşte demenţă. Atunci când mai multe persoane suferă de o iluzie, se numeşte religie. (Robert M. Pirsig)

Cel mai bun sistem electoral - demonstrat matematic

M-am săturat să tot aud de dezastrul pe care îl reprezintă votul uninominal pur, mai cu seamă cel dintr-un singur tur. Oare acest sistem de vot nu are niciun avantaj, în afară de cel menţionat foarte clar de Crin Antonescu, anume de a genera „majorităţi parlamentare solide”?

Apropo, ce deosebire există, în acest context, între o „majoritate parlamentară solidă” şi o „dictatură iresponsabilă”? Eu cred că niciuna, şi cred că timpul va demonstra asta.

Spun unii, şi cam au dreptate, că uninominalul pur va enclaviza ţara. Mda, ce şanse are un român să câştige un colegiu din HarCov? Răspundeţi dumneavoastră ...

Da, dar, în schimb, vor mai „pupa” ungurii vreun colegiu de prin Bihor, Timiş, Hunedoara, Satu Mare etc., unde, oricum, există un număr destul de important de etnici maghiari, comunităţi întregi? Destul de problematic, aşa că, în această privinţă, „ce iau pe mere” (românii, maghiarii, nu contează), „dau pe pere”.

Bine, totuşi, milioane de oameni vor rămâne fără reprezentare parlamentară. Aşa este, dar care-i problema?

Adică, susţine cineva că parlamentarii de acum şi-au reprezentat, în mod real, alegătorii? Hai să fim serios, cine susţine asta e mai prost ca deputatul ăla care spunea că oamenii din colegiul său fost de acord cu tăierea salariilor etc. – nu mă mai întrebaţi cine-a fost dobitocul, că-mi vine să vărs.

Aiurea, niciun parlamentar nu şi-a reprezentat, în mod real, alegătorii, nici nu avea cum. Toţi şi-au servit interesele lor personale, şi numai din întâmplare pe cele ale alegătorilor, dacă s-a întamplat să existe vreo coincidenţă. Ce, nu e aşa? Bine, hai daţi-mi numele acelui parlamentar care şi-a servit doar alegătorii, şi nicidecum pe sine, rubedeniile, prietenii, şi aşa mai departe.

Democraţia, aşa cum există acum la noi, e o dulce iluzie. Da, alegătorul are, o dată la patru ani (sau la termenele stabilite), puterea reală de a stabili cine să îl fure, să îl umilească, să îl batjocorească. Dar, are el, oare, nevoie, de aşa ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar nici nu prea are ce face. Mai întâi că nu conştientizează că e manipulat. E ca şi copilaşul ăla care nu voia să bea lapte, până când, într-o zi, mama i-a spus: „Acum eşti destul de mare să alegi, iar eu voi respecta alegerea ta, oricare ar fi aceea. Spune-mi, deci, din care cană vrei să bei laptele, din cea galbenă sau din cea roşie?” „Din cea roşie” (sau: din cea galbenă, dacă vă ofensează roşul), a răspuns, bucuros, copilul. Alegătorul nu este niciodată reprezentat, în mod real, de parlamentarul său!

Bun, şi dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi mai bine ca hoţia, violul, tâlhăria, să fie pe faţă? Ce tot atâta lugu-lugu, „pupă-i botul şi ia-i votul”? Nu, să fie clar, clasa politică e una şi poporul e alta. Când un partid, sau coaliţie obţine, cu un număr de voturi egal cu cel mult 20-25% din numărul total al persoanelor cu drept de vot, 70-80% din mandatele parlamentare, despre ce reprezentativitate mai poate fi vorba? De niciuna, evident, dar asta nu va constitui nicio problemă, fiindcă nici în cazul sistemului de vot proporţional, cetăţeanul nu a fost, în nciun fel, reprezentat.

Bine, adevărul e că votul, în esenţa lui, e o mare prostie. Imaginaţi-vă ce-ar fi dacă, odată ajuns pe un pat de spital, nu ar exista un specialist care să vă trateze, în funcţie de diagnosticul stabilit, nu ar fi un vot, la care ar lua parte, în mod evident, şi portarul, şi brancardierul etc., şi, în urma acestei acţiuni, v-ar tăia, ori mâna, ori piciorul, ori v-ar declara sănătos, sau, poate chiar decedat, după cum vrea „majoritatea”. Bineînţeles că o asemenea distopie nu e posibilă, nu putem lăsa o astfel de decizie pe mâna oricărui neavenit, în schimb lăsăm decizii mult mai importante, şi care ne afectează, evident, pe toţi, pe mâna orişicui. Ei, aşa ceva nu se întamplă, dar peizanul trebuie să creadă asta, să aibă măcar această bucurie. Să creadă şi el, să îşi imagineze că are vreun cuvânt de spus, că l-a „ars” pe ăla, l-a pus pe ălălalt ... aiurea, nonsens, nimic nu e adevărat, „ăla” şi „ălălalt” sunt mână-n mână şi-amândoi lucrează pentru sine, nu pentru bietul amărăştean.

De fapt – şi, deşi poate părea o glumă, nu este –dacă-i musai să fim conduşi de unul şi de altul, cea mai bună modalitate de a-i selecta pe aceşti conducători este cea aleatoare. Adică, datul cu banul, mai pe-nţelesul tuturor.

Pentru această descoperire, profesorul italian Alessandro Pluchino şi echipa sa (Andrea Rapisarda şi Cesare Garofano) au primit premiul Nobel Ig pe anul 2010.

FAIL!!!

Am pierdut procesul prin care am contestat concedierea mea, pe motive disciplinare. Decizia nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs.Nu cunosc, pentru moment, motivaţia instanţei.

Indiferent de ceea ce se va întâmpla la recurs, un lucru este foarte clar pentru mine: nu mă voi mai întoarce niciodată la fostul loc de muncă, şi e destul de problematic dacă voi mai lucra în sistemul educaţional.

În rest … asta este. Nimic nou sub soare, şi, până la urmă, nimic spectaculos. Este clar că motivul real al sancţionării mele este unul din cele precizate aici. Care anume, vă las pe dumneavoastră să decideţi.

În America, şase oameni au fost concediaţi pentru că au dat nişte like-uri nepotrivite pe Faceebook. Şi e America, nu? Aşa că ... nu mai are importanţă.

Trăim în cea mai bună din lumile posibile. Şi, ne-o facem chiar noi.

Vă salut cu respect!

Gândul zilei (49)

Tutorial de belirea mielului

În România noastră cea atât de pitorească se întâmplă, desigur, multe minuni. Dar asta parcă-i cea mai cea. 

La Vaslui – ei, v-aţi fi aşteptat la altceva? – în plin centrul urbei, patru angajaţi ai Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” trudesc de zor la belirea mielului. Ei, acu’ să nu credeţi că ghiorlanii fac asta pentru că n-au găsit un loc mai bun decât în buricul târgului, nu, ceea ce fac ei nu e cum aţi putea crede dumneavoastră, e o secvenţă a unei manifestări culturale de cel mai înalt nivel, intitulată – cum altfel? – „Credinţă şi Tradiţie”. 

Mişto credinţă, mişto tradiţii. Filmuleţul face toţi banii.

 

Gândul zilei (48)

Întotdeauna m-am rugat lui Dumnezeu într-un mod foarte scurt. Am spus: „Doamne, acoperă-mi adversarii de ridicol”. Şi Dumnezeu mi-a ascultat de fiecare) dată. (Voltaire)

Cauţi pornografie şi nu ştii unde s-o găseşti?

Atunci, pune dracului mâna pe-o carte, şi citeşte. Poate fi chiar şi un autor pe care tu îl consideri cam pentru copii – da’ ce, mintea ta e mai dezvoltată, nu primeşte ? De exemplu, Mark Twain : 

The Bible has noble poetry in it, and some clever fables, and some blood-drenched history, and a wealth of obscenity, and upwards of a thousand lies. (Letters from the Earth - Letter III) 

Adică, mai pe româneşte: 

Biblia are niscaiva poezie nobilă în ea, şi ceva poveşti deştepte, dimpreună cu multă istorie plină de sânge, un munte de obscenităţi, şi mii şi mii de minciuni sfruntate. 

 Amin !

Victor Ponta, zgârcit cu academicienii

Solicitarea adresată membrilor Academiei Române, de către primul ministru Victor Ponta, cu privire la verificarea acuzaţiilor de plagiat care au fost aduse ministrului educaţiei, Ioan Mang, a fost primită cu răceală şi nervozitate de membrii înaltului for ştiinţific, mărul discordiei fiind reprezentat de sumele pe care ar trebui să le primească academicienii, în urma realizării acestei acţiuni. Practic, primul ministru a propus o sumă fixă, de 4 lei, impozabili, pentru fiecare lucrare verificată, arătând că aceasta este şi suma pe care o vor primi profesorii care vor corecta lucrările candidaţilor la examenul de bacalaureat din vara acestui an:

Domnii academicieni ar trebui, de asemenea, să ţină cont de faptul că sumele care vor trebui alocate pentru realizaea acestei acţiuni nu au fost prevăzute în buget. Va trebui, aşadar, să facem o rectificare de buget pentru a putea efectua aceste plăţi şi este probabil să alegem o soluţie similară celei găsite în cazul pensionarilor, şi anume plata într-un număr de 16 rate lunare, a declarat iniţial premierul Victor Ponta. Şi nu, nu este doar o problemă financiară, e şi o problemă etică. Nu ne putem permite, mai ales acum, în aceste condiţii, să creăm o nouă inechitate socială, o nouă clasă de „băieţi deştepţi”, care să fie plătiţi de două sau de trei ori mai mult decât alţii, pentru un efort similar. Nu, nu voi ceda pretenţiilor academicienilor.

Ulterior, după trei ore negocieri aprinse, pus în faţa ameninţării academicienilor de boicotare a sesiunii speciale de verificare a lucrărilor ministrului educaţiei, premierul şi-a nuanţat poziţia, arătându-se dispus să majoreze sumele datorate academicienilor:

Au fost câteva ore de negocieri pline de substanţă, în care mi-am expus punctul de vedere, şi, de asemenea, domnii academicieni şi l-au expus, cu claritate, pe al lor. Am înţeles că există, cel puţin la nivel teoretic, posibilitatea ca unele lucrări ale ministrului educaţiei să depăşească net, din punct de vedere al conţinutului ştiinţific, nivelul mediu al unei lucrări de bacalaureat, şi, deşi, sincer, nu cred într-o astfel de posibilitate, am fost de acord să majorez cu până la 100%, adică până la 8 lei, impozabili, pe fiecare lucrare verificată, dar numai pentru lucrările cu conţinut ştiinţific original foarte ridicat.

Se pare, însă, că academicienii nu au agreat integral nici această propunere a premierului Ponta.

Primul ministru şi-a bătut, pur şi simplu, joc de noi, a declarat, la adăpostul anonimatului, un distins academician. Pur si simplu, nu există, nu poate exista nicio comparaţie între conţinutul ştiinţific original al unei lucrări de bacalaureat, de nivel mediu, şi vreuna din lucrările domnului ministru. E vorba, pur şi simplu, de kilograme, de zeci de kilograme, sute şi mii de pagini, fără nicio contribuţie ştiinţifică originală, iar noi ar urma să fim obligaţi să citim toate această maculatură, ca să gasim ... ce? Să găsim că nu există niciun element ştiinţific original, şi până la urmă să fim plătiţi cu zero lei, zero bani? Nu, nu, nu, refuzăm să ne apucăm de treabă în aceste condiţii. Domnul prim ministru, dacă vrea să fie cinstit, să ne plătească la kilogram, nu la conţinut ştiinţific.

Negocierile continuă şi astăzi (pamflet).

UPDATE: Ministrul Mang şi-a prezentat demisia! În locul său a fost numit interimar Liviu Marian Pop. E o numire care m-ar putea face să cred că învăţământul românesc ar mai putea avea o şansă. Succes, domnule Pop!