Aflat în vizită la un prieten din alt trib, omul observă cum, înainte de a le mânca, prietenul său presară pe hălcile de carne friptă un praf alb.- Ce e aceea?
- Asta? Se numeşte sare. Dă un gust mai bun cărnii? Poftim, mănâncă.
Într-adevăr, omul nostru nu a mâncat niciodată o friptură mai delicioasă decât cea oferită de prietenul său. Şi asta doar fiindcă acesta a presărat câteva fire din acel praf miraculos numit sare.
După ce-au mâncat, cei doi prieteni s-au culcat. De fapt, numai gazda, fiindcă oaspetele era ros de gânduri.
„Grozav îmi place să mănânc carne, niciun aliment nu e mai gustos decât friptura. Şi nicio friptură nu a fost mai bună decât aceea pe care amicul meu a presărat doar puţină sare. A fost, pur şi simplu, incredibil. Şi, mă gândesc, dacă punând doar câteva fire pe o halcă atât de mare, sarea i-a îmbunătăţit atât de mult gustul, cât de bună trebuie să fie sarea curată? Nu, neapărat trebuie să fac ceva ... să gust sarea curată.”
Zis şi făcut. După ce prietenul adormi, omul nostru făcu ce făcu şi-i fură sarea. Da, avea destul de multă, o cutie întreagă. Ce bogăţie! Acum, omul nostru va putea experimenta gustul divin: sarea. Wow!
Tremurând de emoţie, omul nostru îşi îndesă doi pumni întregi de sare în gură. Rezultatul ... vi-l imaginaţi, desigur.
Uneori, de multe ori, mai mult nu e mai bine. Şi nici ceea ce trebuie.
Ah, ba da, e ceea ce trebuie, dar nu la modul absolut, ci pentru personajul principal care are nevoie sa o dea in bara asa spectaculos - ca sa invete.
RăspundețiȘtergere