Un gând (33)

Ieri s-au împlinit 38 de ani de la semnarea primului acord de împrumut dintre România şi F.M.I., în 15 decembrie 1972, artizanul său fiind Florea Dumitrescu, pe atunci ministru de finanţe, iar mai târziu guvernator BNR. Pentru a obţine acest împrumut şi a deveni prima ţară socialistă membră a FMI şi Băncii Mondiale, România a negociat trei ani, începând de la sfârşitul anului 1969, când, la invitaţia ministrului afacerilor externe, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, cu care ocazie stabilindu-se şi data începerii negocierilor tehnice dintre România şi FMI, în primăvara anului următor.

În total, în perioada 1972-1989, România a reuşit, cu ajutorul celor aproximativ 6 miliarde de dolari împrumutaţi de la F.M.I., să construiască o serie de obiective precum Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, Combinatul chimic Craiova (dezvoltare), Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etc. Iniţial, a existat o condiţionare legată de destinaţia banilor, care ar fi urmat să fie folosiţi aproape exclusiv în dezvoltarea infrastructurii, dar, pe parcursul negocierilor, aceasta a dispărut, astfel că banii au fost folosiţi pentru finanţarea unor obiective care să permită recuperarea rapidă a investiţiei. România a dorit, încă de la început, un credit de o dimensiune rezonabilă, pe care să îl poată rambursa relativ repede. Acest lucru s-a şi întâmplat, România reuşind să devină, la începutul anului 1989, prima ţară fără niciun fel de datorii externe. Dar, cu ce preţ s-au făcut aceste rambursări, ştiu foarte bine cei care trăiau în perioada respectivă.

Astăzi, după ce, în anul 2010, România a accesat un împrumut de douăzeci de miliarde, se pregăteşte să mai ia unul în 2011, de şase miliarde. Avem – sau ar trebui să avem - experienţa împrumuturilor din anii ’70-’80, care ne-au permis să construim obiective economice, să creăm locuri de muncă, şi, implicit, bunăstare, dar care au fost plătite, până la urmă, cu sânge şi sudoare. În schimb, banii împrumutaţi în 2010 au ajuns toţi în pensii şi salarii, în rezerva BNR şi, nu în ultimul rând, în puşculiţele mafiei guvernamentale, dar, într-o foarte mică măsură, în capacităţi de producţie, în infrastructură, oriunde altundeva unde ar putea crea valoare adăugată, bunăstare etc.

Cum îi vom restitui? Probabil că nu-i vom restitui niciodată, fiindcă nu sunt, de fapt, un împrumut, ci plata unui produs, adică rezultatul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare. Ce am vândut? Independenţa economică şi politică a ţării, inclusiv sub aspect teritorial. A, că sunt şi alţii în aceeaşi situaţie … la ce ne foloseşte asta?

Mai bine să vedem ce spunea, cu câţiva ani în urmă, John Perkins (în Confesiunile unui asasin economic).

Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.

Şi zicea Boc că e de bine, că am ieşit din criză? Şi marmota învelea ciocolată …

Un interviu incendiar cu John Perkins (în română): aici.