Un gând (30)

O ştire banală: un milion dintre noi vor tremura la iarnă, fiindcă nu vor avea bani de întreţinere (părerea mea este că vor fi mult mai mulţi).

În iarna trecută, în condiţii economice mult mai bune, în doar 4 zile au murit 54 de persoane din cauza frigului. A, da, ştiu, boschetari, oameni ai străzii, pensionari cu pensii de mizerie .... ce bine că noi nu ne numărăm printre ei! Nu ne numărăm ÎNCĂ ... fiindcă, altfel, au grijă pedeleprele.

Ce e de făcut? Nu ştiu. Poate să citim ce spunea Lafargue cu 130 de ani în urmă:

... aplecîndu-şi urechea la vorbele înşelătoare ale economiştilor, proletarii s-au aservit cu trup şi suflet viciului muncii, ei precipită întreaga societate în crize industriale de supraproducţie care duc la convulsionarea organismului social. Atunci, dat fiind că există un exces de mărfuri şi penurie de cumpărători, atelierele se închid, iar foametea îi flagelează cu biciul său cu o mie de curele. Abrutizaţi de dogma muncii, proletarii nu înţeleg că supramunca pe care şi-au aplicat-o în timpul aşa-zisei prosperităţi este cauza prezentei lor mizerii, în loc să alerge la hambarele de grîu şi să strige: «Ne este foame şi vrem să mîncăm!… E adevărat, nu avem un gologan, dar chiar aşa calici cum sîntem, noi sîntem acei care am recoltat grîul şi am cules strugurii…»

În loc să profite de momentele de criză pentru distribuţia generală a produselor şi o îmbucurare universală, muncitorii, murind de foame, se duc să dea cu capul în porţile atelierului. Cu feţe palide, cu trupurile slăbite, cu discursuri miloase, ei îi atacă pe fabricanţi: «Bunule domn Chagot, dulcele domn Schneider, daţi-ne de lucru, pe noi nu ne chinuie foamea, ci pasiunea pentru muncă!». Iar aceşti mizerabili, care de abia au putere să stea în picioare, vînd douăsprezece şi paisprezece ore de muncă de două ori mai ieftin decît dacă ar fi avut pîine pe masă. Filantropii industriei profită de şomaj pentru a fabrica la un preţ mai avantajos.

O muncitoare bună nu face cu fusul decît cinci ochiuri pe minut, iar anumite maşini de tricotat circulare produc treizeci de mii de ochiuri în acelaşi timp. Fiecare minut de lucru la maşină este echivalent deci cu o sută de ore de trudă pentru muncitoare: sau fiecare minut de lucru al maşinii produce zece zile de odihnă pentru muncitoare. Ceea ce este adevărat pentru industria de ţesut este mai mult sau mai puţin adevărat pentru toate industriile reînnoite de mecanica modernă. — Dar ce vedem noi? Pe măsură ce maşina se perfecţionează şi descurajează munca omului cu o rapiditate şi o precizie care cresc neîncetat, muncitorul, în loc să-şi prelungească odihna în egală măsură, îşi dublează ardoarea, ca şi cum ar vrea să fie rivalul maşinii. O, absurdă şi ucigaşă concurenţă!

Femeile de lume duc o viaţă de martir. Pentru a proba şi a valorifica toaletele feerice pe care croitoresele se omoară pentru a le însăila, de cu seară pînă dimineaţa ele fac naveta dintr-o rochie într-alta; ore în şir ele îşi dau capul găunos pe mîna artiştilor capilari care vor cu orice preţ să-şi potolească pasiunea pentru eşafodajul unor cosiţe false. Strînse în corsetele lor, presate în botinele lor, decoltate de se înroşeşte un săpător, ele se învîrt nopţi întregi la balurile lor de caritate pentru a aduna cîţiva bănuţi pentru lumea săracă. Sfinte suflete!

Avînd în vedere această dublă nebunie a muncitorilor, cea de a se omorî pentru supramuncă şi cea de vegeta în abstinenţă, marea problemă a producţiei capitaliste nu mai este de găsi producători şi de a le înzeci forţele, ci de descoperi consumatori, de a le excita poftele şi de le crea necesităţi închipuite. Dat fiind că muncitorii europeni, tremurînd de frig şi de foame, refuză să poarte stofele pe care le ţes, să bea vinurile pe care le recoltează, sărmanii fabricanţi, la fel ca prigoniţii, trebuie să alerge la antipozi pentru a căuta cine va purta stofele şi cine va bea vinurile: în toţi anii, Europa exportă în valoare de sute de milioane şi de miliarde în cele patru colţuri ale lumii, unor populaţii care nu au nevoie de obiectele acestui export.

Toate produsele noastre sînt falsificate pentru a le facilita circuitul şi a le scurta existenţa. Epoca noastră va fi denumită epoca falsificării, după cum primele epoci ale umanităţii au fost denumite epoca de piatră, epoca de bronz, după caracterul producţiei lor. Ignoranţi îi acuză de fraudă pe pioşii noştri industriaşi, în timp ce în realitate ideea care îi pune mişcare este cea de a da de lucru muncitorilor, care nu se pot mulţumi să trăiască cu braţele încrucişate. Aceste falsificări, ale căror unic motiv este un sentiment umanitar, dar care aduc profituri superbe fabricanţilor care le practică, dacă sînt o sursă inepuizabilă de risipă a muncii omeneşti, dovedesc ingeniozitatea filantropică a burghezilor şi perversiunea oribilă a muncitorilor care, pentru a-şi satisface viciul lor pentru muncă, îi obligă pe industriaşi să sufoce strigătele conştiinţei lor şi să încalce chiar legile onestităţii comerciale.

Între timp, în ciuda supraproducţiei de mărfuri, în ciuda falsificărilor industriale, muncitori fără număr saturează piaţa, implorînd: muncă! muncă! — Supraabundenţa lor ar fi trebuit să-i oblige să-şi înfrîneze pasiunea; din contra, o duce la paroxism. Atunci cînd se iveşte o şansă de lucru, se năpustesc asupra ei; atunci cer douăsprezece, paisprezece ore pentru a fi sătui, iar a doua zi iată-i aruncaţi din nou pe caldarîm, fără nimic care să le satisfacă viciul. În toţi anii, în toate industriile, şomajul revine cu aceeaşi regularitate ca şi anotimpurile. Supramunca, care este ucigătoare pentru organism, este urmată de odihna absolută, în decurs de două şi patru luni; cînd se termină lucrul, se termină şi modesta subvenţie. Dat fiind că viciul muncii este legat diabolic în inima muncitorilor; dat fiind că exigenţele sale sufocă toate celelalte instincte ale naturii; dat fiind că totalul muncii solicitată de societate este în mod necesar limitată de consum şi de abundenţa de materie primă, pentru ce trebuie devorată în şase luni munca întregului an? — De ce să nu fie distribuită în mod uniform în decursul celor douăsprezece luni şi de ce să nu fie forţat fiecare muncitor să se mulţumească cu şase sau cinci ore pe zi, în decursul anului, în loc să suporte greutăţile celor douăsprezece ore timp de şase luni? — Fiind asiguraţi de partea lor cotidiană de muncă, muncitorii nu se vor mai pizmui, nu se vor mai bate pentru a-şi smulge munca din mîini şi pîinea din gură; atunci, nefiind epuizaţi fizic şi spiritual, ei vor începe să practice virtuţile Leneviei.

Fiind îndobitociţi de viciul lor, muncitorii nu s-au putut ridica la înţelegerea faptului că, pentru a avea de lucru pentru toţi, ar fi fost nevoie ca munca să fie raţionalizată după cum este raţionalizată apa pe un vas în restrişte. Între timp, industriaşii, în numele exploatării capitaliste, au cerut o limitare legală a zilei de muncă. D-l Bourcart de Guebwiller, unul din cei mai mari manufacturieri din Alsacia, declara în faţa Comisiei din 1860 pentru învăţămîntul profesional: «Ziua de douăsprezece ore era excesivă şi trebuia redusă la unsprezece ore, iar sîmbăta lucrul trebuia să fie oprit la orele două. Pot recomanda adoptarea acestei măsuri cu toate că la prima vedere pare costisitoare; noi am experimentat-o în instituţiile noastre industriale începînd cu patru ani în urmă şi o găsim bună, iar producţia medie, departe de a se fi diminuat, a crescut.» În studiul său despre maşini, d-l F. Passy citează următoarea scrisoare a unui mare industriaş belgian, d-l M. Ottavaere: «Maşinile noastre, cu toate că sînt aceleaşi ca şi cele din filaturile engleze, nu produc ceea ce ar fi trebuit să producă şi ceea ce produc aceleaşi maşini în Anglia, cu toate că filaturile lucrează cu două ore mai puţin pe zi... Noi muncim cu două ore prea mult; sînt convins că dacă s-ar munci numai unsprezece ore în loc de treisprezece, am avea aceeaşi producţie şi, în consecinţă, am produce în mod mai economicos.»