Prin ochi de copil: legea ANI

Astăzi, senatul a adoptat, în sfârşit, legea ANI. De-acum, cei care au dobândit sau vor dobândi averi ilicite, vor avea un motiv în plus să se teamă. E-te, fleoşc! Pot să spun că nu mă interesează?

Eu cred că, dacă un om îşi stabileşte ca unic, sau ca principal scop al vieţii, „averea”, are mari şanse să se îmbogăţească. Dar, îi foloseşte la ceva? Nu ştiu, nu sunt şi nu mi-am dorit niciodată să fiu bogat. Şi cred că nici nu e prea grozav să fii. E mai bine decât sărac, dar nu cine ştie ce.

Astfel că bogătaşii ar trebui să fie ajutaţi să nu mai fie bogaţi, dar nu cu ANI. ANI n-o să facă nimic în acest sens, doar o să cheltuiască inutil nişte bani. Ai noştri, fireşte. Atât.

Bun, eu am scris destul. Să vedem ce-a scris Saint-Exupéry. A făcut-o mult mai frumos şi adevărat decât aş face-o eu în o mie de ani:

Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-şi înălţă capul când sosi micul prinţ.

- Buna ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.

- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu sapte, doisprezece. Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu sapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci şi sase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.

- Cinci sute de milioane de ce?

- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am atâta treabă! Eu sunt un om serios, nu mă ţin de baliverne! Doi şi cu cinci, sapte...

- Cinci sute de milioane de ce? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o intrebare, de vreme ce-o pusese.

Businessmanul îşi înălţă capul:

- În cincizeci şi patru de ani, de când trăiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decât în trei rânduri. Prima oară, acum douăzeci şi doi de ani, când a picat, Dumnezeu ştie de unde, un cărăbuş. Făcea un zgomot îngrozitor. Şi am greşit de patru ori la o adunare. A doua oară, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Nu am timp de hoinareală. Sunt un om serios! A treia oară... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...

- Milioane de ce?

Businessmanul înţelese că nu era nicio speranță să fie lăsat în pace:

- Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.

- Muşte?

- Ba nu, mărunte şi care strălucesc.

- Albine?

- Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.

- Aha! Stele?

- Chiar aşa. Stele.

- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?

- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.

- Şi ce faci cu stelele astea?

- Ce fac cu ele?

- Da.

- Nimic. Le stăpânesc.

- Eşti stăpânul stelelor?

- Da.

- Dar abia am cunoscut un rege, care...

- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.

- Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?

- Îmi foloseste ca sa fiu bogat. Ca să cumpar alte stele, când cineva le descoperă.

„Ăsta, îşi zise micul prinţ, gândeşte cam ca beţivanul de-adineauri".

Îi mai puse, totuşi, câteva întrebări:

- Cum poate cineva să stăpânească stelele?

- Ale cui stele? răspunse morocănos businessmanul.

- Nu ştiu. Ale nimănui.

- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gândit primul la lucrul ăsta.

- Şi e de ajuns?

- Bineînţeles. Când găseşti un diamant, care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă, care nu-i a nimanui, e a ta. Cand ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Asa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.

- Asta aşa e, zise micul prinţ. Şi ce faci cu ele?

- Le administrez. Le socotesc şi iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu sunt însă un om serios!

Micul prinţ nu se mulţumi cu atât.

- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât şi să-l iau cu mine. Dacă am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu însă nu poţi să culegi stelele!

- Nu, dar pot să le depun la bancă.

- Cum adică?

- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Şi pe urmă, hârtia asta o încui într-un sertar.

- Şi asta-i tot?

- E de-ajuns!

„Are haz, se gândi micul prinţ. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”

Cu privire la lucrurile serioase, micul prinţ avea părerile lui, foarte deosebite de părerile oamenilor mari.

- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos si floarea mea din faptul că eu sunt stapânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor...

Businessmanul deschise gura, dar nu găsi niciun raspuns, iar micul prinţ plecă.

„Oamenii mari, de bună seamă, sunt nemaipomenit de ciudaţi", îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.

(Antoine de Saint-Exupéry – Micul Prinţ)