Istoria zilei (36)

Astăzi e 21 aprilie 2011. O zi frumoasă de primăvară, după o iarnă poate prea lungă. În urmă cu exact 15 ani, în 21 aprilie 1996, a fost ucis Dudin Musa-khant Dʒouxar, mai cunoscut sub numele de Djokar Dudaev. Cine a fost Djokar Dudaev şi de ce momentul morţii sale este aşa de important în istoria omenirii?

Pentru mulţi oameni din neamul său, Djokar Dudaev este eroul absolut. Omul care a cutezat să se ridice împotriva marelui imperiu şi să-l facă să-i ştie de frică. Pentru ruşi, însă, Djokar Dudaev nu a fost altceva decât un „bandit”. De fapt, o căpetenie de bandiţi şi terorişti.

Cert este, însă, un lucru. Dudaev a fost asasinat de ruşi cu ajutorul a două rachete trimise asupra sa. Rachetele au fost astfel concepute astfel încât să ucidă persoana şi nicidecum pentru a produce pagube materiale. Interesant este modul în care a fost localizat generalul Dudaev: pe baza frecvenţei cu care opera telefonul său mobil! La vremea respectivă s-a scris şi s-a vorbit mult despre asta, dar acum lucrurile sunt aproape uitate, şi tocmai de aceea se cuvine să le reamintim.

Datorită acestei întâmplări, din 21 aprilie 1996 şi până astăzi, cuvântul „război” şi-a schimbat radical conţinutul, în toate limbile pământului. De regulă, mintea noastră e în urma tehnologiei momentului, iar decalajul este mai mic sau mai mare, în funcţie de persoană. În orice caz, astăzi „război” înseamnă, astăzi, cu totul altceva decât am văzut şi vedem în diferite filme sau reportaje: mişcări de trupe, lupte directe, diferite tactici şi strategii etc., toate presupunând existenţa celor două părţi, faţă în faţă, într-un anumit areal. Nu, acum războiul înseamnă, mai degrabă, moartea venită de niciunde sau de oriunde. De undeva din cer, sau de la mii de kilometri depărtare, de cine ştie unde. Toate războaiele purtate după 1996 au purtat această amprentă: războaiele din Golf, cel din fosta Yugoslavie etc. De fapt, de 15 ani, omenirea nu a mai cunoscut niciun război. Niciun adevărat război. Tot ceea ce am numit astfel au fost, de fapt, încăierări locale sau execuţii publice. Nimic din ceea ce înţelegeau părinţii şi bunicii noştri prin această noţiune.

Zilele trecute citeam că Gaddafi a ieşit să se plimbe pe străzile oraşului Tripoli. Wow! Dacă acest lucru s-a întâmplat, şi, fără nicio posibilitate de tăgadă, s-a întâmplat, atunci înseamnă că, de fapt, nimeni nu doreşte să îl asasineze. Nimeni din cei care pot să o facă şi care au declanşat războiul împotriva Libiei. Sau, mai bine spus, că nu i-a venit încă rândul. Iar asta se întâmplă deoarece, pentru aliaţi, în clipa de faţă, Gaddafi e mai util viu decât mort. Fiindcă tehnologiile de astăzi permit localizarea şi asasinarea oricui, oriunde, şi fără niciun fel de „pierderi colaterale”. Ia uitaţi aici o ştire, aşa, ce mai transpiră: până şi iPhonurile şi iPadurile, care sunt, la urma-urmei, nişte jucărioare ceva mai inteligente, şi nu niste sofisticate dispozitive militare, localizează utilizatorul cu precizie de centimetru. Nu, acum până şi pruncul încă nenăscut poate fi asasinat în burta mamei, fără ca aceasta să aibă ceva de suferit sau fără măcar să ştie! Astfel că, dacă aliaţii ar fi dorit asta, Gaddafi era de mult o amintire, iar lucrul ăsta se putea face discret şi eficient. A, că informaţiile ar fi „transpirat”, la un moment dat, asta-i altceva. Oricum, conspiraţioniştii inventează lucruri mult mai incredibile. Dar, aliaţii nu au dorit asta. 

Mai citesc, iarăşi, că Libia e pe cale să devină „un nou Vietnam”. Ha, ha! De la războiul din Vietnam au trecut patru decenii! Patru! Şi Libia nu e Vietnam. Vietnamezii au rezistat şi s-au organizat în junglă! De unde junglă în Libia? Libia nu e decât un imens deşert, un pustiu. Nici vorbă de junglă, sau de munţi cu peşteri necunoscute şi inaccesibile, precum în Afghanistan. Şi atunci, despre ce asemănare ar putea fi vorba?

Rebelii au cerut ajutor terestru, deoarece, dacă nu vor beneficia de acest ajutor, vor fi ucişi de trupele lui Gaddafi. Wow? Unde am mai auzit asta? Îşi mai aminteşte cineva de exodul kurzilor din Irak, în 1991, în timpul primului război din Golf? Ce s-a întâmplat atunci? Ei, uite ce s-a întâmplat. Minoritatea kurdă din nordul Irakului avea, de veacuri, un „dinte” împotriva arabilor din sud. Ei, că nici ei, la rândul lor, nu s-au purtat niciodată frumos cu asirienii cu care au împărţit aceleaşi teritorii, asta-i altă poveste. În tot cazul, în 1991, kurzii din nordul Irakului s-au revoltat împotriva dictatorului Saddam Hussein, care ducea, în acelaşi timp, un război împotriva unei coaliţii internaţionale condusă de Statele Unite. Iar revolta lor nu a fost deloc întâmplătoare, ci „stimulată”, dacă nu determinată, de serviciile secrete americane. Prin anumite promisiuni şi „garanţii”, fireşte. Dând crezare acestor promisiuni – americanii sunt oameni serioşi, nu-i aşa? – kurzii s-au ridicat la luptă împotriva lui Saddam Hussein. Numai că acesta s-a dovedit o nucă mult prea tare, nu numai pentru kurzi, ci şi pentru forţele aliate. Riposta sa a fost una devastatoare, astfel că două - după alte surse, cel puțin trei - milioane de oameni, comunităţi întregi, femei, copii, bătrâni, au plecat, in miezul iernii, prin munţi, în bejenie, au fugit unde au văzut cu ochii, numai să scape cu viaţă! Unde au ajuns aceşti oameni? O parte, cei mai mulţi, au ajuns în Iran, iar alţii în Turcia, unde erau văzuţi de secole, „ca sarea-n ochi”, antipatia profundă dintre turci şi kurzi fiind una bine-cunoscută. Frigul, foametea, efortul excesiv făceau cel puţin o mie de morţi pe zi, asta fără să mai vorbim de ceea ce mai făceau şi soldaţii lui Saddam Hussein, dar nimeni nu părea să se sinchisească da asta. Iar Statele Unite, pur şi simplu, s-au făcut că plouă, cum se spune în limbaj colocvial. „Cine v-a pus să vă revoltaţi?” – ăsta a fost, practic, mesajul transmis de americani şi europeni la drama poporului kurd. Şi atunci, de se se mai miră unii că, ajunşi, în cele din urmă, pe teritoriile diferitelor state occidentale, kurzii s-au arătat, de multe ori, mai interesaţi de organizarea de atentate teroriste decât de o integrare paşnică, că nici acum lucrurile nu s-au limpezit definitiv. Nici nu au cum, fiindcă istoria e istorie, multe conflicte sunt doar îngheţate, dar ele nu aşteaptă decât un moment favorabil pentru a fi redeschise etc.

Ei, presimt că exact asta se va întâmpla şi acum. Adică, looserii ăia din Misrata, Benghazi, şi din alte locuri vor fi „încurajaţi călduros”, dar lăsaţi, cu cinism, la mâna trupelor lui Gaddafi, fiindcă – nu-i aşa? – cine i-a pus să se revolte? Şi, mai departe, nu ştiu. Pentru că trebuie rezolvată o problemă, o mică problemă, dar importantă, şi anume: în mâna cui va fi, după război, robinetul petrolului din Libia? Asta e problema, şi nimic altceva. Tehnologiile moderne nu permit încă extragerea petrolului de la mii de kilometri distanţă. Mâine, poimâine, poate, dar, pentru moment, acest lucru este imposibil, trebuie ca nişte oameni să existe fizic acolo, la sondă, să lucreze efectiv, nu, nu se poate totul din butoane ... şi asta e problema. Aproape sigur, robinetul va fi lăsat în mâna unor localnici, dar e nevoie de nişte libieni „de treabă”, care să pună pe primul plan refacerea ţării distruse de război, care să ofere, aşadar, contracte unor anumite firme, şi care să plătească aceste servicii cu petrol ieftin. E vorba, aşadar, de comerţ, de economie, de finanţe, de sfere de influenţă, de orice altceva, dar nu de libertate, de drepturile omului, de alte „nonsensuri” de acelaşi gen. Şi, cu siguranţă, dacă „oferta” lui Gaddafi va fi mai bună decât cea a opoziţiei, occidentul va fi gata să se „reîmprietească” cu el ...

Rămâne de văzut.