Ca în fiecare toamnă, începerea unui nou an şcolar este un prilej de numeroase emoţii, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori. Nu, nu neapărat bucurii, dar emoţii da. De fapt, nu numai deschiderea aceasta a anului şcolar, ci întreaga activitate şcolară stă, de mulţi, de prea mulţi ani, sub semnul unor emoţii puternice, generate de întrebări precum: va fi sau nu va fi grevă, se vor da, şi dacă se vor da, cum se vor da tezele/examenele etc.
Această bulversare continuă a procesului de învăţământ, expresie clară a dispreţului şi lipsei de interes a clasei politice, această aşa-numită reformă, care la noi, se pare, este fără sfârşit, îşi pune, nu are cum să nu îşi pună amprenta asupra a ceea ce se întâmplă în şcoală, inclusiv asupra primei zile de şcoală.
Se vorbeşte insistent despre calitatea slabă, extrem de slabă, a învăţământului românesc, nu neapărat în prima zi de şcoală, se fac promisiuni, se croiesc planuri ambiţioase, dar adevărul îl ştim cu toţii: sistemul românesc de învăţământ se scufundă încet-încet, în mlaştina submediocrităţii şi neputinţei, din care nimeni, niciodată, nu va mai reuşi să îl scoată.
Nu e vorba de faptul că nu cunoaştem aceste lucruri, le cunoaştem foarte bine. Oricine are, cât de cât, contact cu şcoala, ştie că, în interiorul acestor instituţii, de prea multe, şi de prea multă vreme, se face orice, numai Educaţie nu, şi nu întamplător am scris cuvântul Educaţie cu literă mare. Ne întrebăm, deseori, unde sunt elevii de altădată, unde sunt profesorii de altădată, de ce cei de astăzi sunt, de prea multe ori, doar nişte imitaţii nereuşite ale celor de odinioară? Şi răspunsul îl ştim ... dacă vrem să-l ştim. Dacă nu, nu. Dacă nu, vom continua să căutăm soluţii iluzorii la probleme inventate. Ne vom autoiluziona că schimbând la nesfârşit nu ştiu ce nimicuri, fără a ne atinge de esenţă, vom schimba ceva în bine.
Nu cred că există cineva care îşi închipuie că acolo, „sus”, situaţia nu este cunoscută. Ba este cunoscută foarte bine. Toţi politicienii ştiu în ce hal a ajuns sistemul de învăţământ şi ştiu şi din ce motive. Şi ce dacă? Vin, îşi rostesc discursurile lor găunoase, strâng mâini, îmbrăţişează, pupă, primesc flori ... şi gata, pleacă, ştiind foarte bine că nimic din ceea ce au spus nu se va îndeplini. Sau ...depinde. Dacă au spus că vor pune termopane la vreo clasă, sau că vor face toalete noi, poate. Dar, dacă au vorbit de CALITATE, EFICIENŢĂ, PROFESIONALISM, PATRIOTISM, atunci NU, NU, NU, de trei ori nu. Nu vor face nimic, absolut nimic, pentru că, de fapt, nu mai e de făcut nimic. Vorbesc de sistem, nu mai e nimic de făcut în legătură cu sistemul, fiindcă, în cazul lor personal, există soluţii, evident că există soluţii. Pentru că asta înseamnă, de fapt, a fi politician în România: să ai soluţii la absolut toate problemele personale, şi la niciuna a comunităţii.
Ce fac, aşadar, politicienii, atunci când au o problemă personală în legătură cu sistemul de educaţie? Ce să facă, îşi trimit copiii la şcoală, evident că nu renunţă la şcoală. Dar nu la şcolile „normale”, la şcolile obişnuite, „de cartier”. Nu, ei îşi trimit copiii să înveţe carte la „altfel de şcoli”. La şcoli „adevărate”, unde sunt „condiţii” şi unde se învaţă, pe bune. Nu că în celelalte şcoli nu s-ar învăţa, dar aşa ... Şi cum, de la un anumit nivel, România nu are astfel de şcoli – dar, oare, de ce nu are? – tinerii merg în străinătate. De regulă, asta se întâmplă la nivelul facultăţii, mai rar al liceului, dar sunt şi cazuri în care copiii nici nu iau contact cu vreo şcoală din Romania. Ministrul Funeriu este un astfel de exemplu.
Bun, se ştie că sistemul este aşa cum este. Şi ce facem, în condiţiile astea? Păi, nu facem nimic, sau, mai exact facem ceea ce am făcut de când ne ştim şi ne-a adus în această fundătură. De fapt, nu facem, NE FACEM. Pentru că trebuie ... De ce trebuie? Pentru că aşa ...
Am spus-o de nenumărate ori: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, da, pentru că asta înseamnă supravieţuire. Aceste lucruri trebuie asigurate de către stat. De către statul raţional. Dar educaţie? Educaţie, nu. Educaţia este esenţială pentru a un anumit standard de existenţă – nu pot să spun pentru a „trăi bine”, aceste cuvinte au fost deja demonetizate – dar nu este esenţială pentru supravieţuire. Statul raţional NU TREBUIE să ofere servicii educaţionale gratuite. Dacă are posibilitatea, poate oferi servicii educaţionale de calitate. Dacă nu, nu are decât să lase asta în seama celor care se pricep mai bine.
În opinia mea, statul este incorect. El colectează o mulţime de bani, în schimbul cărora se face că oferă servicii educaţionale. Dar, calitatea acestor servicii este atât de îndoielnică, încât mulţi preferă să nu beneficieze de ele.
Exact aceeaşi situaţie se constată şi în sănătate: mulţi, foarte mulţi oameni din zona în care locuiesc, atunci când au o problemă medicală, preferă să se adrezeze direct cabinetelor şi clinicilor private. Dacă problema nu poate fi rezolvată în clinicile private locale, atunci preferă să meargă în străinătate, de regulă la Szeded, unde, evident, plătesc integral contravaloarea serviciilor medicale. Probabil, unele din aceste persoane sunt snoabe, sau prost informate. Dar nu toate. Fac asta pentru că serviciile medicale din clinicile de stat sunt aşa cum sunt! Nici Băsescu, când a avut o problemă cu glanda tiroidă, nu s-a operat în România.
Pe de altă parte, există persoane, şi nu puţine, cetăţeni străini sau cu domiciliul în străinătate, care vin în România pentru a beneficia de anumite servicii medicale! Există, aşadar, un dublu sens al turismului medical. Dar, serviciile medicale pentru care străinii vin în România sunt din domeniul stomatologiei, care este complet privatizată (sau aproape complet).
Iată, aşadar, ce face medicina de stat şi ce face medicina privată! Dar, revenim la învăţământ, unde situaţia e similară.
Iată, de exemplu, un articol interesant. Ideea e că persoanele care îşi permit plătesc sume considerabile, de la 5000 de euro anual în sus, pentru a asigura şcolarizarea copiilor lor în şcoli private. De ce?
Mai întâi, pentru că îşi pot permite. Mai apoi, pentru că ştiu în ce investesc. E vorba, în general, nu de tot felul de parveniţi – deşi, si aceia, tot acolo îşi vor da copiii, dar din alte motive – ci de persoane care ştiu bine cum se câştigă banii şi de ce fac asta. Ştiu bine care este preţul real al unei educaţii de calitate. Orice serviciu de calitate este scump, iar educaţia de calitate este foarte scumpă. Dar merită.
Evident, în aceste şcoli, salariile profesorilor sunt mai mari. Cât de mari? Duble faţă de cele din sistemul de stat. Ceea ce nu e, totuşi, deloc mult. Cu banii pe care îi câştigă un profesor al unei asemenea şcoli, abia ar putea să plătească taxa şcolară pentru un singur copil. Sau, pentru o jumătate de copil, după caz. Ceea ce nu e deloc impresionant.
În mod evident, la asemenea salarii, ponderea lor în totalul cheltuielilor nu e prea mare. Adică, ele ar putea fi cu uşurinţă dublate, dacă ... dacă nu am trăi în România.
Şi salariile dascălilor din şcolile de stat ar putea fi majorate substanţial, dacă banii educaţiei ar fi investiţi cu chibzuinţă. Dar, nu, nu se întamplă aşa, fiindcă nu există interes.
Viziunea aceasta, a unui stat care oferă gratuit servicii educaţionale populaţiei este una utopică şi primejdioasă. Statul nu face altceva decât să ia banii oamenilor şi să-i irosească! De asemenea, prin politicile salariale, şi nu numai, statul umileşte şi deprofesionalizează categoria socială a profesorilor; la fel se întamplă şi cu medicii.
Ştiu, ideea unor servicii educaţionale, a unor servicii medicale, a altor categorii de servicii cu plată pare extremistă şi utopică. Ce ne vom face în momentul în care toate şcolile vor percepe taxe de şcolarizare, nu 5000 de euro anual, ci 1000 de euro ... de cinci ori mai puţin. Ce va face, de exemplu, în condiţiile actuale, o familie obişnuită, cu doi copii, şi amândoi părinţii salariaţi. Să spunem, profesori. Sau medici. Această familie va trebui să cheltuiască circa 30-40% din veniturile sale doar pentru a achita taxele şcolare ale celor doi copii! Şi dacă o familie de profesori sau una de medici nu îşi vor permite să întreţină doi copii la şcoală, ce vor face, oare, muncitorii, ţăranii, alte categorii sociale, mamele singure etc.? Vor fi milioane de analfabeţi în doar câţiva ani!
Fals, fals, fals. În primul rând, salariul unui profesor, al unui medic, nu are de ce să fie de 200 de euro, el este ţinut în mod artificial la acest nivel al umilinţei, din motive politice şi ideologice. Dar nici salariul unei coafeze, al unei secretare, sau al unui paznic nu ar trebui să fie de o sută şi ceva de euro. Aceste salarii sunt ţinute, în mod artificial, la acest nivel, pentru ca statul să poată fura suficient pentru a ne putea oferi aşa-zisele sale servicii. Atâta timp cât salariul meu este de 200 de euro, sunt „mulţumit” de calitatea „serviciilor” de educaţie, sănătate etc. oferite „gratuit”, fiindcă, oricum, nu-mi pot permite altceva. Dacă, însă, aş câştiga 2000 de euro, cât ar trebui să fie veniturile mele reale, aş începe să am pretenţii. Aş alege serviciile care mi se potrivesc, dar, în acelaşi, probabil, revoltat: de ce, pentru banii pe care îi plătesc, statul îmi oferă atât de puţin?
Aşa că statul nu îmi mai oferă nimic. Îmi ia, în schimb, tot. Pentru ca nu cumva să fiu în stare să îmi procur servicii alternative, să pot compara şi să mă pot întreba. Pentru ca să rămân prost şi fericit de „cadourile” pe care le primesc. Acesta e statul actual, aceasta e criza actuală. Dar nu acesta e statul raţional, acesta e statul mafiot. Şi e în contratimp cu istoria.
Această bulversare continuă a procesului de învăţământ, expresie clară a dispreţului şi lipsei de interes a clasei politice, această aşa-numită reformă, care la noi, se pare, este fără sfârşit, îşi pune, nu are cum să nu îşi pună amprenta asupra a ceea ce se întâmplă în şcoală, inclusiv asupra primei zile de şcoală.
Se vorbeşte insistent despre calitatea slabă, extrem de slabă, a învăţământului românesc, nu neapărat în prima zi de şcoală, se fac promisiuni, se croiesc planuri ambiţioase, dar adevărul îl ştim cu toţii: sistemul românesc de învăţământ se scufundă încet-încet, în mlaştina submediocrităţii şi neputinţei, din care nimeni, niciodată, nu va mai reuşi să îl scoată.
Nu e vorba de faptul că nu cunoaştem aceste lucruri, le cunoaştem foarte bine. Oricine are, cât de cât, contact cu şcoala, ştie că, în interiorul acestor instituţii, de prea multe, şi de prea multă vreme, se face orice, numai Educaţie nu, şi nu întamplător am scris cuvântul Educaţie cu literă mare. Ne întrebăm, deseori, unde sunt elevii de altădată, unde sunt profesorii de altădată, de ce cei de astăzi sunt, de prea multe ori, doar nişte imitaţii nereuşite ale celor de odinioară? Şi răspunsul îl ştim ... dacă vrem să-l ştim. Dacă nu, nu. Dacă nu, vom continua să căutăm soluţii iluzorii la probleme inventate. Ne vom autoiluziona că schimbând la nesfârşit nu ştiu ce nimicuri, fără a ne atinge de esenţă, vom schimba ceva în bine.
Nu cred că există cineva care îşi închipuie că acolo, „sus”, situaţia nu este cunoscută. Ba este cunoscută foarte bine. Toţi politicienii ştiu în ce hal a ajuns sistemul de învăţământ şi ştiu şi din ce motive. Şi ce dacă? Vin, îşi rostesc discursurile lor găunoase, strâng mâini, îmbrăţişează, pupă, primesc flori ... şi gata, pleacă, ştiind foarte bine că nimic din ceea ce au spus nu se va îndeplini. Sau ...depinde. Dacă au spus că vor pune termopane la vreo clasă, sau că vor face toalete noi, poate. Dar, dacă au vorbit de CALITATE, EFICIENŢĂ, PROFESIONALISM, PATRIOTISM, atunci NU, NU, NU, de trei ori nu. Nu vor face nimic, absolut nimic, pentru că, de fapt, nu mai e de făcut nimic. Vorbesc de sistem, nu mai e nimic de făcut în legătură cu sistemul, fiindcă, în cazul lor personal, există soluţii, evident că există soluţii. Pentru că asta înseamnă, de fapt, a fi politician în România: să ai soluţii la absolut toate problemele personale, şi la niciuna a comunităţii.
Ce fac, aşadar, politicienii, atunci când au o problemă personală în legătură cu sistemul de educaţie? Ce să facă, îşi trimit copiii la şcoală, evident că nu renunţă la şcoală. Dar nu la şcolile „normale”, la şcolile obişnuite, „de cartier”. Nu, ei îşi trimit copiii să înveţe carte la „altfel de şcoli”. La şcoli „adevărate”, unde sunt „condiţii” şi unde se învaţă, pe bune. Nu că în celelalte şcoli nu s-ar învăţa, dar aşa ... Şi cum, de la un anumit nivel, România nu are astfel de şcoli – dar, oare, de ce nu are? – tinerii merg în străinătate. De regulă, asta se întâmplă la nivelul facultăţii, mai rar al liceului, dar sunt şi cazuri în care copiii nici nu iau contact cu vreo şcoală din Romania. Ministrul Funeriu este un astfel de exemplu.
Bun, se ştie că sistemul este aşa cum este. Şi ce facem, în condiţiile astea? Păi, nu facem nimic, sau, mai exact facem ceea ce am făcut de când ne ştim şi ne-a adus în această fundătură. De fapt, nu facem, NE FACEM. Pentru că trebuie ... De ce trebuie? Pentru că aşa ...
Am spus-o de nenumărate ori: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, da, pentru că asta înseamnă supravieţuire. Aceste lucruri trebuie asigurate de către stat. De către statul raţional. Dar educaţie? Educaţie, nu. Educaţia este esenţială pentru a un anumit standard de existenţă – nu pot să spun pentru a „trăi bine”, aceste cuvinte au fost deja demonetizate – dar nu este esenţială pentru supravieţuire. Statul raţional NU TREBUIE să ofere servicii educaţionale gratuite. Dacă are posibilitatea, poate oferi servicii educaţionale de calitate. Dacă nu, nu are decât să lase asta în seama celor care se pricep mai bine.
În opinia mea, statul este incorect. El colectează o mulţime de bani, în schimbul cărora se face că oferă servicii educaţionale. Dar, calitatea acestor servicii este atât de îndoielnică, încât mulţi preferă să nu beneficieze de ele.
Exact aceeaşi situaţie se constată şi în sănătate: mulţi, foarte mulţi oameni din zona în care locuiesc, atunci când au o problemă medicală, preferă să se adrezeze direct cabinetelor şi clinicilor private. Dacă problema nu poate fi rezolvată în clinicile private locale, atunci preferă să meargă în străinătate, de regulă la Szeded, unde, evident, plătesc integral contravaloarea serviciilor medicale. Probabil, unele din aceste persoane sunt snoabe, sau prost informate. Dar nu toate. Fac asta pentru că serviciile medicale din clinicile de stat sunt aşa cum sunt! Nici Băsescu, când a avut o problemă cu glanda tiroidă, nu s-a operat în România.
Pe de altă parte, există persoane, şi nu puţine, cetăţeni străini sau cu domiciliul în străinătate, care vin în România pentru a beneficia de anumite servicii medicale! Există, aşadar, un dublu sens al turismului medical. Dar, serviciile medicale pentru care străinii vin în România sunt din domeniul stomatologiei, care este complet privatizată (sau aproape complet).
Iată, aşadar, ce face medicina de stat şi ce face medicina privată! Dar, revenim la învăţământ, unde situaţia e similară.
Iată, de exemplu, un articol interesant. Ideea e că persoanele care îşi permit plătesc sume considerabile, de la 5000 de euro anual în sus, pentru a asigura şcolarizarea copiilor lor în şcoli private. De ce?
Mai întâi, pentru că îşi pot permite. Mai apoi, pentru că ştiu în ce investesc. E vorba, în general, nu de tot felul de parveniţi – deşi, si aceia, tot acolo îşi vor da copiii, dar din alte motive – ci de persoane care ştiu bine cum se câştigă banii şi de ce fac asta. Ştiu bine care este preţul real al unei educaţii de calitate. Orice serviciu de calitate este scump, iar educaţia de calitate este foarte scumpă. Dar merită.
Evident, în aceste şcoli, salariile profesorilor sunt mai mari. Cât de mari? Duble faţă de cele din sistemul de stat. Ceea ce nu e, totuşi, deloc mult. Cu banii pe care îi câştigă un profesor al unei asemenea şcoli, abia ar putea să plătească taxa şcolară pentru un singur copil. Sau, pentru o jumătate de copil, după caz. Ceea ce nu e deloc impresionant.
În mod evident, la asemenea salarii, ponderea lor în totalul cheltuielilor nu e prea mare. Adică, ele ar putea fi cu uşurinţă dublate, dacă ... dacă nu am trăi în România.
Şi salariile dascălilor din şcolile de stat ar putea fi majorate substanţial, dacă banii educaţiei ar fi investiţi cu chibzuinţă. Dar, nu, nu se întamplă aşa, fiindcă nu există interes.
Viziunea aceasta, a unui stat care oferă gratuit servicii educaţionale populaţiei este una utopică şi primejdioasă. Statul nu face altceva decât să ia banii oamenilor şi să-i irosească! De asemenea, prin politicile salariale, şi nu numai, statul umileşte şi deprofesionalizează categoria socială a profesorilor; la fel se întamplă şi cu medicii.
Ştiu, ideea unor servicii educaţionale, a unor servicii medicale, a altor categorii de servicii cu plată pare extremistă şi utopică. Ce ne vom face în momentul în care toate şcolile vor percepe taxe de şcolarizare, nu 5000 de euro anual, ci 1000 de euro ... de cinci ori mai puţin. Ce va face, de exemplu, în condiţiile actuale, o familie obişnuită, cu doi copii, şi amândoi părinţii salariaţi. Să spunem, profesori. Sau medici. Această familie va trebui să cheltuiască circa 30-40% din veniturile sale doar pentru a achita taxele şcolare ale celor doi copii! Şi dacă o familie de profesori sau una de medici nu îşi vor permite să întreţină doi copii la şcoală, ce vor face, oare, muncitorii, ţăranii, alte categorii sociale, mamele singure etc.? Vor fi milioane de analfabeţi în doar câţiva ani!
Fals, fals, fals. În primul rând, salariul unui profesor, al unui medic, nu are de ce să fie de 200 de euro, el este ţinut în mod artificial la acest nivel al umilinţei, din motive politice şi ideologice. Dar nici salariul unei coafeze, al unei secretare, sau al unui paznic nu ar trebui să fie de o sută şi ceva de euro. Aceste salarii sunt ţinute, în mod artificial, la acest nivel, pentru ca statul să poată fura suficient pentru a ne putea oferi aşa-zisele sale servicii. Atâta timp cât salariul meu este de 200 de euro, sunt „mulţumit” de calitatea „serviciilor” de educaţie, sănătate etc. oferite „gratuit”, fiindcă, oricum, nu-mi pot permite altceva. Dacă, însă, aş câştiga 2000 de euro, cât ar trebui să fie veniturile mele reale, aş începe să am pretenţii. Aş alege serviciile care mi se potrivesc, dar, în acelaşi, probabil, revoltat: de ce, pentru banii pe care îi plătesc, statul îmi oferă atât de puţin?
Aşa că statul nu îmi mai oferă nimic. Îmi ia, în schimb, tot. Pentru ca nu cumva să fiu în stare să îmi procur servicii alternative, să pot compara şi să mă pot întreba. Pentru ca să rămân prost şi fericit de „cadourile” pe care le primesc. Acesta e statul actual, aceasta e criza actuală. Dar nu acesta e statul raţional, acesta e statul mafiot. Şi e în contratimp cu istoria.
Viziunea unui stat care oferă gratuit servicii educaţionale populaţiei nu poate fi "utopică" din moment ce acest lucru s-a realizat pentru o lungă perioadă de timp şi la noi şi în multe alte ţări. Renunţarea la gratuitate va trebui să fie însoţită de acceptarea analfabetismului de masă şi implicit a subdezvoltării cronice.
RăspundețiȘtergereIdem şi pentru sănătate. Cel mai capitalist sistem medical din lumea industrializată e în SUA. Cel mai risipitor şi ineficient sistem medical din ţările dezvoltate, cheltuind mai mult decât dublu faţă de următoarea şi obţinând indicatori statistici mediocri, este în ... SUA.
Faptul că piaţa liberă merge bine în cazul majorităţii produselor şi serviciilor, precum şi faptul că statul român actual e profund disfuncţional ne poate duce în capcană. Adică să considerăm că piaţa liberă şi capitalismul cât mai puţin reglementat sunt universal bune, panacee care rezolvă orice, iar statul este întotdeauna prost. Asta încearcă să ne convingă portocalii de ceva timp: să privatizăm totul - pensii, educaţie, sănătate, chiar şi ordine publică - pentru că ei le vor privatiza.
E un comentariu bun, care necesita un raspuns mai elaborat. Cu privire la sistemul medical nu spun decat ca nu putem sa ne permitem sa preluam un model costisitor si indeficient.
RăspundețiȘtergereIn ceea ce prinveste educatia, cred ca trebuie precizat ca misiunea acesteia este dubla, iar o parte priveste comunitatea, societatea, statul, iar alta priveste individul.
Atunci cand vorbim de cunostinte, competente, deprinderi necesare individului pentru a putea desfasura o anumita activitate de tip economic, atunci un sistem privat este mai bun decat unul de stat, si nu vreau sa demonstrez acum acest lucru.
Dar, atunci cand ne referim la celalalt aspect, lucrurile se schimba radical. Pe primul loc trece cultura, care inseamna mai mult valori, atitudini, comportamente, si abia mai apoi cunostinte. Iar, in ceea ce priveste acest aspect, scolile private pot fi extrem de deficitare.