Erezii de vară

Aceasta este povestea unui director, sau administrator al unei instituţii de ocrotire socială. Instituţia consta, de fapt, din două secţii diferite, care, totuşi, din motive financiare, trebuiau să funcţioneze împreună: un azil de bătrâni şi o casă de copii.

Şi la casa de copii, şi la azil erau probleme mari. Copiii din casă aveau, aproape toţi, diferite probleme. Poate că unul din motive era cel genetic: ce fel de mamă, ce fel de familie este aceea care îşi lasă copilul în grija unei astfel de instituţii? Majoritatea mamelor erau alcoolice, drogate, puşcăriaşe, sau suferinde ele însele de diferite boli cronice. Taţii, atâţi câţi erau cunoscuţi, erau cam la fel. Foarte mulţi copiii care ajunseseră aici fuseseră abuzaţi sau maltrataţi de proprii lor părinţi sau de alte persoane, iar aceste experienţe nefericite îi înrăiseră în ultimul hal. În cazul unora dintre ei, existase o familie care îi adoptase, dar, din diferite motive, ajunseseră din nou în casă. Cam asta era cu copiii.

În ceea ce-i priveşte pe bătrâni, acolo situaţia era încă şi mai rea. Cine crede că, la vârsta senectuţii, oamenii devin mai buni, mai calmi, mai îngăduitori, înseamnă că nu-i cunoscuse pe aceştia. Bătrânii din azil erau extrem de cârcotaşi şi greu de mulţumit. Alţii se văicăreau toată ziua, iar unii pretindeau ca un îngrijitor să fie în permanenţă lângă ei.

Directorul era disperat. Cu vreo jumătate de an în urmă dăduse un îngrijitor afară. Lipsea mult, şi atunci când venea la lucru era mai tot timpul beat. A lucrat şi la bătrâni, şi la copiii. De la bătrâni fusese mutat la copiii după ce mai mulţi bătrâni îl reclamaseră pentru faptul că îî înjura şi blestema tot timpul. Apoi, la copii, mai mulţi dintre ei îl reclamaseră că îi bătuse. Medicul confirmase agresiunea, iar omul nici nu se sinchisise să spună altceva decât: „dracii ăştia ar trebui omorâţi, nu bătuţi”. E limpede că un asemenea om nu mai avea ce să mai caute acolo, dar problema era alta: după concediere, directorul nu mai reuşise să angajeze un om pe postul lui. De jumătate de an, postul era vacant, si nimeni nu dorea să îl ocupe. Mai mult, în ultimul an, în afară de acel administrator, îi mai plecaseră vreo zece oameni, între care şi un medic, si nu reuşise să angajeze decât doi. Se fereau oamenii de instituţia respectivă ca dracu’ de tămâie. Pentru că, la urma urmei, ce putea să le ofere: un salariu de mizerie şi o muncă destul de grea şi neplăcută. Cine voia aşa ceva?

Şi totuşi, ce era de făcut? Sau, era ceva de făcut?

Într-o zi, forţat de împrejurări, a luat o decizie curajoasă. Îi lipseau câţiva oameni - lipseau ... chiuleau, pur si simplu – şi nu avea cu cine să îi înlocuiască. Ce să facă? A rugat câţiva bătrâni mai puţin „distruşi” să aibă grijă, o zi, de câte un copil. Bineînţeles că ăia nu au vrut să accepte, si nu şi-au asumat nicio responsabilitate. Dar, până la urmă, la insistenţele directorului, au consimţit.
Rezultatul a fost absolut uimitor!

Seara, bătrânii au fost întrebaţi dacă vor să repede experienţa şi a doua zi. Cu excepţia unui singur, toţi au fost imediat de acord, dar şi acela a revenit imediat. Mai mult, au fost şi alţi bătrâni, destul de mulţi, care au cerut să fie inclusi şi ei în „program” – deşi nu era niciun „program”.

În două săptămâni, lucrurile au evolut astfel: absolut toţi bătrânii au cerut şi au primit câte un copil în îngrijire, inclusiv cei care, înainte de asta, îşi petreceau aproape toată ziua în pat şi văitându-se de cat de bolnavi sunt şi de cât de tare îi dor oasele. De asemenea, toţi copii au primit câte un „bunic” sau „bunică”. Bine, au fost cazuri de bătrâni care au primit doi sau chiar trei copii, după cum au fost şi cazuri de copii cu doi „bunici”, dar asta e altceva.

În această situaţie, directorul a putut efectua o concediere masivă a angajaţilor, fără a uita să majoreze salariile celorlalţi şi să îmbunătăţească toate condiţiile generale din instituţie. Atmosfera devenise cu totul alta, în loc să se văicărească sau să carcotească toată ziua, „bunicuţii” îşi luaseră rolul foarte în serios şi nu mai erau intersaţi de altceva decât de „nepoţeii” lor care, niciodată înainte astfel răsfăţaţi, înfloreau, literalmente. Oricum, toată lumea era mulţumită, atmosfera era mult mai relaxată, incidentele violente aproape că dispăruseră, şi oricine avea numai cuvinte de laudă pentru director.

Asta e povestea. Ce învăţăminte putem trage de aici?

Niciun fel de învăţăminte, pentru că această poveste nu face altceva decât să scoată în evidenţă ceea ce ştim, de fapt, cu toţii ... dar atât de greu ne aducem aminte, şi anume că, de fapt, munca este o necesitate şi o plăcere, şi nicidecum o povară, aşa cum o resimţim mai tot timpul. Aproape că am spune că privarea de muncă este o pedeapsă mult mai grea decât munca forţată!

În afară de asta, munca diminuează până la dispariţie tendinţele de agresivitate din societate.

În postul precedent spuneam că statul raţional trebuie să garanteze dreptul la existenţă al oricărui cetăţean! Adică, să-i asigure hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc., fără să condiţioneze, în niciun fel acest lucru, de „muncă”.

Nu mă aştept ca un om îmbâcsit de cultura societăţii noastre să spună altceva decât: ABSURD! Cum să asigure statul hrană, îmbrăcăminte, locuinţă şi ce-o mai fi? Şi atunci, omul ce mai face? Nimic? Stă toată ziua şi aşteaptă să-i dea statul casă şi masă? Dacă am face toţi aşa?

În mod normal, aşa ceva ar trebui să fie imposibil. Dar, lumea în care trăim nu este normală! Nu respectă nevoile, trebuinţele si aspiraţiile normale ale omului! De fapt, nu respectă nimic.

E de mirare, atunci, că oamenii din ţările mai „înapoiate” se declară, de multe ori, mai „fericiţi” decât semenii lor din ţările „dezvoltate”? Şi, nu doar se declară, ci sunt, efectiv!

Când ai nevoie de pantofi, e raţional să-ţi cumperi pantofi, nu să îţi tai picioarele!

Când avem nevoie de fericire, de ce căutăm să câştigăm cât mai mulţi bani?

De ce, atunci când cel de lângă noi are nevoie doar să îl ascultăm, noi îi oferim un cadou scump?

Sunt multe „de-ce-uri” ... dar, un singur „când” e suficient:

Când începem să fim, efectiv, raţionali? În alte cuvinte, când încetăm să fim constructorii propriei nefericiri şi sursă a nefericirii celor pe care – culmea! – îi iubim? În primul rând, a copiilor noştri ...