Orice stat raţional admite ca principiu fundamental de funcţionare egalitatea cetăţenilor săi. E vorba de egalitatea în faţa legii şi a sistemului de drepturi şi îndatoriri. Celebrul constituţionalist Georges Vedel spunea că afirma că egalitatea nu este doar un drept natural, ci fundamentul însuşi al oricărui drept natural, căci nu mai există drept natural dacă oamenii nu sunt egali între ei, altfel spus, egalitatea este condiţia însăşi a recunoaşterii omului. Egalitatea în faţa legii reprezintă principiul fundamental de funcţionare al oricărei societăţi raţionale.
În cadrul acestui principiu, ce ar trebui să conţină şi cum ar trebui structurat sistemul de drepturi ale omului şi cetăţeanului?
De la bun început, remarcăm că acestă structură nu poate fi altfel decât ierarhică, piramidală, pentru că altfel, societatea ar ajunge repede în faţa unor probleme insurmontabile.
În fruntea ierarhiei drepturilor omului şi cetăţeanului nu poate fi, în mod logic, un alt drept decât cel la viaţă.
Nu e vorba de o viziune „umanistă”, ci de una logică: nu discutăm decât despre drepturile persoanelor vii.
Când vorbim despre dreptul la viaţă, ca, de altfel, despre alt drept fundamental, trebuie să acceptăm că, de acest drept trebuie să beneficieze toţi oamenii, absolut toţi, deci şi hoţii, tâlharii, pedofilii etc.
Sigur, acest principiu s-ar putea să fie mai greu de digerat de către unii dintre noi, mai ales de aceia care, acum două decenii, au strigat „moarte pentru moarte”, sau pentru cei care gândesc, şi acum, ce reintroducerea pedepsei cu moartea ar rezolva vreuna dintre problemele societăţii româneşti. Dar, atenţie! Dacă dreptul la viaţă nu este garantat, atunci ce alt drept ar putea fi garantat, iar atunci ar trebui să acceptăm să trăim într-o societate ai cărei membri nu au niciun drept ... se mai poate vorbi despre „societate”, despre „lege”?
Proclamând dreptul la viaţă ca fiind primul în ierarhia drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă că oricare alt drept al omului poate fi încălcat, în condiţiile în care, fără această încălcare, dreptul la viaţă al unei fiinţe umane este încălcat. Printre drepturile care ar putea fi, astfel, încălcate, se pot enumera dreptul la proprietate sau cel la referitor la viaţă privată etc.
Dreptul la viaţă priveşte mai multe componente:
Constituţia României precizează:
Este un text în bătaie de joc, aşa cum este, de altfel, toată Constituţia României.
Nimeni nu spune, de exemplu, ce este un „nivel de trai decent”. Pentru Sfideanu, de exemplu, un mausoleu de aproape 1400 de m² e ceva nu numai „decent”, dar şi firesc, pentru un om care „munceşte”, dar nu „risipeşte” pe vicii precum alcoolul şi tutunul, perminţându-şi, in schimb, sejururi extravagante etc. Pentru un profesor stagiar, în schimb, o garsonieră de 20 de m² reprezintă un vis aproape fantastic. Decenţă şi decenţă ...
Oamenii au necesităţi de ordin material, nu financiar. Dar, toată filosofia bugetului e una exclusiv financiară. Să „iasă la preţ”.
Pentru a asigura, efectiv, respectarea dreptului la viaţă, toată filosofia noastră economică trebuie regândită. Băieţii aceia deştepţi care exprimă totul în bani ar trebui să ştie că există multe lucruri care nu au expresie bănească.
Într-o postare anterioară m-am întrebat:
Cine nu vrea să o facă?
1. Guvernul României – din acest motiv, guvernul României trebuie să plece.
2. Preşedintele României - din acest motiv, preşedintele României trebuie să plece.
3. Parlamentul României şi partidele politice – din acest motiv partidele politice în al căror program nu se regăseşte proiectul unei legi a traiului decent, în termeni concreţi, nu trebuie votate.
Cei care susţin necesitatea adoptării unei legi a traiului decent sunt rugaţi să aplice aici:
În cadrul acestui principiu, ce ar trebui să conţină şi cum ar trebui structurat sistemul de drepturi ale omului şi cetăţeanului?
De la bun început, remarcăm că acestă structură nu poate fi altfel decât ierarhică, piramidală, pentru că altfel, societatea ar ajunge repede în faţa unor probleme insurmontabile.
În fruntea ierarhiei drepturilor omului şi cetăţeanului nu poate fi, în mod logic, un alt drept decât cel la viaţă.
Nu e vorba de o viziune „umanistă”, ci de una logică: nu discutăm decât despre drepturile persoanelor vii.
Când vorbim despre dreptul la viaţă, ca, de altfel, despre alt drept fundamental, trebuie să acceptăm că, de acest drept trebuie să beneficieze toţi oamenii, absolut toţi, deci şi hoţii, tâlharii, pedofilii etc.
Sigur, acest principiu s-ar putea să fie mai greu de digerat de către unii dintre noi, mai ales de aceia care, acum două decenii, au strigat „moarte pentru moarte”, sau pentru cei care gândesc, şi acum, ce reintroducerea pedepsei cu moartea ar rezolva vreuna dintre problemele societăţii româneşti. Dar, atenţie! Dacă dreptul la viaţă nu este garantat, atunci ce alt drept ar putea fi garantat, iar atunci ar trebui să acceptăm să trăim într-o societate ai cărei membri nu au niciun drept ... se mai poate vorbi despre „societate”, despre „lege”?
Proclamând dreptul la viaţă ca fiind primul în ierarhia drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă că oricare alt drept al omului poate fi încălcat, în condiţiile în care, fără această încălcare, dreptul la viaţă al unei fiinţe umane este încălcat. Printre drepturile care ar putea fi, astfel, încălcate, se pot enumera dreptul la proprietate sau cel la referitor la viaţă privată etc.
Dreptul la viaţă priveşte mai multe componente:
- Dreptul la anumite condiţii materiale minimale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), care să permită supravieţuirea individului. Aceste condiţii materiale minimale trebuie asigurate, în mod gratuit, de către stat.
- Dreptul la asistenţă medicală. Aici trebuie introdusă o anumită nuanţare. Singura certitudine absolută pe care o au, pe această lume, toate fiinţele umane, este moartea. Aceasta nu înseamnă nici că moartea este, de fapt, scopul sau „realizarea” vieţii, după cum nu înseamnă nici încălcarea dreptului la viaţă. Statul nu poate să îi ţină în viaţă pe toţi cetăţenii săi, fiindcă moartea este un fenomen natural şi inevitabil. Dar, statul trebuie să aibă datoria de a acorda o asistenţă medicală de bază, în mod gratuit.
- Dreptul la educaţie, realizare profesională etc. Statul are datoria de a sprijini educarea cetăţenilor săi, în anumite limite de rezonabilitate, cel puţin atâta timp cat încă nu s-a consemnat niciun deces „din lipsă de educaţie”.
Constituţia României precizează:
Articolul 47 Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
Este un text în bătaie de joc, aşa cum este, de altfel, toată Constituţia României.
Nimeni nu spune, de exemplu, ce este un „nivel de trai decent”. Pentru Sfideanu, de exemplu, un mausoleu de aproape 1400 de m² e ceva nu numai „decent”, dar şi firesc, pentru un om care „munceşte”, dar nu „risipeşte” pe vicii precum alcoolul şi tutunul, perminţându-şi, in schimb, sejururi extravagante etc. Pentru un profesor stagiar, în schimb, o garsonieră de 20 de m² reprezintă un vis aproape fantastic. Decenţă şi decenţă ...
Oamenii au necesităţi de ordin material, nu financiar. Dar, toată filosofia bugetului e una exclusiv financiară. Să „iasă la preţ”.
Pentru a asigura, efectiv, respectarea dreptului la viaţă, toată filosofia noastră economică trebuie regândită. Băieţii aceia deştepţi care exprimă totul în bani ar trebui să ştie că există multe lucruri care nu au expresie bănească.
Într-o postare anterioară m-am întrebat:
Poate România să asigure toate alimentele necesare subzistenţei tuturor locuitorilor săi? Sau este necesar ca unii dintre noi să sufere de foame?Întrebările erau, fireşte, retorice, România are, evident, posibilitatea de a răspunde cu „da” tuturor celor trei întrebări. Problema este ce nu vrea să o facă.
Are România capacitatea de a asigura îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare locuitorilor săi? Sau este nevoie ca unii dintre noi să fie neîmbrăcaţi sau desculţi?
Poate România să asigure tuturor locuitorilor săi un „acoperiş” deasupra capului, sau este necesar ca unii dintre noi să-şi petreacă viaţa prin canale, sau să sufere de frig etc.?
Cine nu vrea să o facă?
1. Guvernul României – din acest motiv, guvernul României trebuie să plece.
2. Preşedintele României - din acest motiv, preşedintele României trebuie să plece.
3. Parlamentul României şi partidele politice – din acest motiv partidele politice în al căror program nu se regăseşte proiectul unei legi a traiului decent, în termeni concreţi, nu trebuie votate.
Cei care susţin necesitatea adoptării unei legi a traiului decent sunt rugaţi să aplice aici:
Am tot citit articolul tău.
RăspundețiȘtergereAșa mi-au venit in minte niște cuvinte. Aparțin Lui Ludovic al XVI-lea, al Franței, care i-ar fi replicat președintelui parlamentului-Statul sunt eu! când acesta i-a spus că parlamentul , apărând statul, i-a respins proiectul de lege propus.