N-am mai scris cam de multişor de lucruri „serioase”. Cum ar fi, de exemplu, pensiile.
Problema aceasta ar trebui să fie cât se poate de serioasă şi s-ar cuveni să i se identifice nişte soluţii cât se poate de serioase. Din păcate, guvernul Boc al nu-ştiu-câtelea o rezolvă din condei: 65 de ani vârsta de pensionare, atât pentru bărbaţi, cât si pentru femei, 39% punctul de pensie, penalizări dure pentru cei care se pensionează anticipat. Opoziţia nu se lasă şi atacă legea la CC.
Adevărul este că trebuie făcut ceva cu pensiile. În acest moment, deficitul fondului de pensii este imens. Şi va continua să crească... Şi ... problema nu e doar a României. Peste tot în lume, sistemele de pensii nu sunt sustenabile.
De ce? E foarte simplu. Vreme de vreo trei milioane de ani, omenirea s-a descurcat bine-mersi şi fără pensii. Dar, odată cu revoluţia industrială, acest lucru n-a mai fost posibil. De ce?
Foarte simplu. În perioada preindustrială, oamenii munceau până crăpau. Sau, mă rog, până cădeau la pat. Nu exista noţiunea de pensie şi, evident, nici aceea de vârstă de pensionare. În gospodăria tradiţională de tip preindustrial tot timpul e ceva de făcut, si dacă ţi-au scăzut puterile. Nu e nici timp, nici loc de stat pe vatră. Cum şi iarna, când nu mai e mare lucru de făcut în agricultură, se poate face ceva prin casă, sau pe lângă casă. Dar asta e valabil numai în gospodăria ţărănească tradiţională, unde există casă, grădină, animale etc.
La începuturi, civilizaţia industrială se baza pe muncă fizică, pe efort intensiv. Era vorba de muncă grea, bărbătească, de efort susţinut, pentru a lovi cu ciocanul în oţelărie, sau pentru a umple vagoneţii cu cărbune, sau pentru a tăia lemne, sau pentru a exploata ţiţeiul. Nici în industria aşa-zis uşoară munca nu era deloc uşoară. Zeci de ore de stat în picioare, în frig, în vânt, sau, dimpotrivă, în căldură înăbuşitoare, în zgomot infernal, într-un aer impregnat de câlţi şi fulgi de bumbac, cam aşa era munca în primele fabrici textile.
În aceste condiţii, se înţelege că omul nu putea să lucreze astfel la nesfârşit. La un moment dat, datorită vârstei sau bolilor, trebuia să renunţe. Cum, pe vremea aceea nu prea erau joburi de răspuns la telefon, de plimbat hârtii dintr-un birou în altul sau mângâiat mouseul, e limpede că, odată cu reducerea forţei fizice, angajatul devenea inutil pentru patron. Acesta a fost contextul în care au fost inventate pensiile.
Sistemele de pensii s-au fundamentat pe calculele unor matematicieni din epocă. Calculele sunt şi astăzi corecte, dar ele nu mai reflectă realitatea. Fiindcă, spre deosebire de timpurile acelea, oamenii intră „în producţie” nu la cincisprezece ani, ci zece ani mai târziu, se căsătoresc mai târziu sau niciodată şi, au, în medie, nu cinci-şase copii, ci o jumătate sau trei sferturi. Şi astfel se face că un pensionar trebuie întreţinut nu de cinci-şase angajaţi, ci de o jumătate, sau de trei-sferturi de angajat. Asta fără să mai vorbim de speranţa de viaţă, care, practic, s-a dublat în ultimii două sute de ani. În aceste condiţii, nu este posibil ca vreun sta se mai poate asigura pensii „decente” foştilor angajaţi.
Când scriu „decent” nu mă refer la cuantum, ci la raportul faţă de veniturile medii ale angajaţilor „activi”. Un venit de cca. 300-400 de euro lunar poate fi considerat absolut onorabil pentru România de azi, dar, pentru Luxemburg, nu. Acolo, „decent” înseamnă cu totul altceva decât în România. Dar, pentru orice ţară din lume, un venit echivalent cu a zecea parte din venitul mediu al unui angajat e, cu siguranţă, „indecent”. Problema majoră a sistemelor de pensii constă în asigurarea unui raport „omenesc” între pensia medie şi salariul mediu. Opinia mea este că acest raport ar trebui se fie, in mod clar, supraunitar, deoarece cheltuielile obligatorii, în special cu medicamentele, cresc pe măsura înaintării în vârstă. Dacă acest lucru este imposibil, ar fi de dorit ca raportul să nu fie, totuşi, subunitar, sau să nu fie „prea” subunitar. Dar, nici asta nu este posibil. Şi nu este posibil pentru că, în acest caz, angajatul ar trebui taxat excesiv, iar aceasta ar produce efecte contrarii: dezvoltarea economiei negre, nefiscalizate etc. În condiţiile ţării noastre, al raportului numeric între angajati şi pensionari, pentru a avea astfel de pensii „decente”, ar trebui ca jumătate din veniturile brute ale angajaţilor să fie utilizate pentru susţinerea fondului de pensii. O situaţie evident absurdă.
Altă „soluţie” ar consta în creşterea vârstei de pensionare. Bun-bun, dar la cât? Hmm ... cred că, pentru a asigura un raport de un pensionar la cinci-şapte angajaţi, ca la începuturile epocii industriale, vârsta de pensionare ar trebui împinsă mult dincolo de speranţa de viaţă, să zicem, la 75-80 de ani, în cazul bărbaţilor, 80-85 de ani în cazul femeilor. Cum „sună” astfel de cifre pentru vârsta de pensionare?
Bine, asta este o prostie, pentru că, nici dacă s-ar decreta „muncă până la moarte” nu s-ar mai putea atinge raportul sus-menţionat, si aceasta din cauza pensiilor „de boală”, care reprezintă, la ora actuală, circa o treime din numărul total al angajaţilor.
Şi, totuşi, ce e de făcut?
Ar trebui create condiţii adecvate de muncă pentru persoanele în vârstă. La ora actuală, există nenumărate joburi în care nu este nevoie de forţă fizică deosebită, de o viteză de reacţie extraordinară, de alte calităţi pe care, să presupunem, un vârstnic nu le-ar mai avea. Nu vreau să dau exemple, fiecare cunoaşte astfel de situaţii. Din păcate, în România, „bătrâneţea” începe undeva în jurul vârstei de 40-45 de ani. Dincolo de această vârstă, angajatorii sunt extrem de reticenţi în a o angaja. Ceea ce este, pe de o parte, absurd, iar pe de altă parte, extrem de păgubos.
Marea majoritate a pensionarilor de astăzi nu sunt persoane ţintuite la pat, bolnave, incapabile să se îngrijească şi incapabile de muncă. Fireşte, există şi astfel de pensionari, dar ei nu constituie, în niciun caz, majoritatea. Pensionarii constituie, la ora actuală, o resursă enormă de forţă de muncă, din păcate aruncată peste bord, desconsiderată. Înainte spuneam „cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere”, acum e cu totul altceva ... ceea ce nu înseamnă că e mai bine.
Dar, vor, oare, pensionarii vor să lucreze? Asta-i bună! Cum să nu vrea să lucreze, mai ales în condiţiile în care, astfel, îşi pot rotunji şi veniturile. Ce, ne închipuim, oare, că pensionarilor le place să se uite cât e ziulica de mare la televizor, sau să se strângă în parcuri şi pieţe pentru a discuta despre fotbal, vreme, agricultură, politică şi, mai ales despre cât de săraci au ajuns şi cat de inutili se simt? Chiar credem că pensionarilor le place să facă astfel de lucruri? Aiurea, le fac de nevoie, fiindcă societatea nu le mai oferă alte posibilităţi! Am văzut pensionari de-a dreptul disperaţi să lucreze! Mulţi. Şi nu erau, neapărat, dintre cei mai săraci! Erau dintre cei activi, dintre cei pentru care lipsa activităţii însemna, aproape, o condamnare la moarte.
Trebuie aşadar, ca statul să elaboreze un pachet legislativ de sprijinire a angajării vârstnicilor. Locuri de muncă protejate. Firmele trebuie încurajate să-si menţină angajaţii o perioadă cât mai îndelungată, eventual, pe alte posturi şi poziţii, cu program adaptat etc.
Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, oamenii trebuie responsabilizaţi pentru a economisi încă din tinereţe. Este vorba, aşadar, de fondurile de pensii private, a căror activitate trebuie monitorizată strict. Petru că unul din rolurile statului ar trebui să fie şi acesta, de garant al proprietăţii individuale a cetăţenilor săi.
Şi, bineînţeles, statul ar trebui să asigure, în mod gratuit, alimente, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi cetăţenii săi, lucru pe care l-am evidenţiat în toate postările despre statul raţional.
Deocamdată, statul român nu face mai nimic din toate aceste lucruri. Şi ... nu doar statul român. Pentru că sunt puţini cei care conştientizează faptul că epoca industrială s-a terminat. Aşa că ...
P.S. Cei care îşi imaginează că, a susţine dreptul vârstnicilor la muncă însemnă a-i „condamna” la muncă, ar fi bine să ia în considerare acest articol. Lucrurile nu sunt deloc simple, societatea românească e profund divizată, gradul de coeziune e foarte scăzut, iar aceste lucruri nu sunt, în mod necesar, datorate crizei, ci lipsei de educaţie morală.
Problema aceasta ar trebui să fie cât se poate de serioasă şi s-ar cuveni să i se identifice nişte soluţii cât se poate de serioase. Din păcate, guvernul Boc al nu-ştiu-câtelea o rezolvă din condei: 65 de ani vârsta de pensionare, atât pentru bărbaţi, cât si pentru femei, 39% punctul de pensie, penalizări dure pentru cei care se pensionează anticipat. Opoziţia nu se lasă şi atacă legea la CC.
Adevărul este că trebuie făcut ceva cu pensiile. În acest moment, deficitul fondului de pensii este imens. Şi va continua să crească... Şi ... problema nu e doar a României. Peste tot în lume, sistemele de pensii nu sunt sustenabile.
De ce? E foarte simplu. Vreme de vreo trei milioane de ani, omenirea s-a descurcat bine-mersi şi fără pensii. Dar, odată cu revoluţia industrială, acest lucru n-a mai fost posibil. De ce?
Foarte simplu. În perioada preindustrială, oamenii munceau până crăpau. Sau, mă rog, până cădeau la pat. Nu exista noţiunea de pensie şi, evident, nici aceea de vârstă de pensionare. În gospodăria tradiţională de tip preindustrial tot timpul e ceva de făcut, si dacă ţi-au scăzut puterile. Nu e nici timp, nici loc de stat pe vatră. Cum şi iarna, când nu mai e mare lucru de făcut în agricultură, se poate face ceva prin casă, sau pe lângă casă. Dar asta e valabil numai în gospodăria ţărănească tradiţională, unde există casă, grădină, animale etc.
La începuturi, civilizaţia industrială se baza pe muncă fizică, pe efort intensiv. Era vorba de muncă grea, bărbătească, de efort susţinut, pentru a lovi cu ciocanul în oţelărie, sau pentru a umple vagoneţii cu cărbune, sau pentru a tăia lemne, sau pentru a exploata ţiţeiul. Nici în industria aşa-zis uşoară munca nu era deloc uşoară. Zeci de ore de stat în picioare, în frig, în vânt, sau, dimpotrivă, în căldură înăbuşitoare, în zgomot infernal, într-un aer impregnat de câlţi şi fulgi de bumbac, cam aşa era munca în primele fabrici textile.
În aceste condiţii, se înţelege că omul nu putea să lucreze astfel la nesfârşit. La un moment dat, datorită vârstei sau bolilor, trebuia să renunţe. Cum, pe vremea aceea nu prea erau joburi de răspuns la telefon, de plimbat hârtii dintr-un birou în altul sau mângâiat mouseul, e limpede că, odată cu reducerea forţei fizice, angajatul devenea inutil pentru patron. Acesta a fost contextul în care au fost inventate pensiile.
Sistemele de pensii s-au fundamentat pe calculele unor matematicieni din epocă. Calculele sunt şi astăzi corecte, dar ele nu mai reflectă realitatea. Fiindcă, spre deosebire de timpurile acelea, oamenii intră „în producţie” nu la cincisprezece ani, ci zece ani mai târziu, se căsătoresc mai târziu sau niciodată şi, au, în medie, nu cinci-şase copii, ci o jumătate sau trei sferturi. Şi astfel se face că un pensionar trebuie întreţinut nu de cinci-şase angajaţi, ci de o jumătate, sau de trei-sferturi de angajat. Asta fără să mai vorbim de speranţa de viaţă, care, practic, s-a dublat în ultimii două sute de ani. În aceste condiţii, nu este posibil ca vreun sta se mai poate asigura pensii „decente” foştilor angajaţi.
Când scriu „decent” nu mă refer la cuantum, ci la raportul faţă de veniturile medii ale angajaţilor „activi”. Un venit de cca. 300-400 de euro lunar poate fi considerat absolut onorabil pentru România de azi, dar, pentru Luxemburg, nu. Acolo, „decent” înseamnă cu totul altceva decât în România. Dar, pentru orice ţară din lume, un venit echivalent cu a zecea parte din venitul mediu al unui angajat e, cu siguranţă, „indecent”. Problema majoră a sistemelor de pensii constă în asigurarea unui raport „omenesc” între pensia medie şi salariul mediu. Opinia mea este că acest raport ar trebui se fie, in mod clar, supraunitar, deoarece cheltuielile obligatorii, în special cu medicamentele, cresc pe măsura înaintării în vârstă. Dacă acest lucru este imposibil, ar fi de dorit ca raportul să nu fie, totuşi, subunitar, sau să nu fie „prea” subunitar. Dar, nici asta nu este posibil. Şi nu este posibil pentru că, în acest caz, angajatul ar trebui taxat excesiv, iar aceasta ar produce efecte contrarii: dezvoltarea economiei negre, nefiscalizate etc. În condiţiile ţării noastre, al raportului numeric între angajati şi pensionari, pentru a avea astfel de pensii „decente”, ar trebui ca jumătate din veniturile brute ale angajaţilor să fie utilizate pentru susţinerea fondului de pensii. O situaţie evident absurdă.
Altă „soluţie” ar consta în creşterea vârstei de pensionare. Bun-bun, dar la cât? Hmm ... cred că, pentru a asigura un raport de un pensionar la cinci-şapte angajaţi, ca la începuturile epocii industriale, vârsta de pensionare ar trebui împinsă mult dincolo de speranţa de viaţă, să zicem, la 75-80 de ani, în cazul bărbaţilor, 80-85 de ani în cazul femeilor. Cum „sună” astfel de cifre pentru vârsta de pensionare?
Bine, asta este o prostie, pentru că, nici dacă s-ar decreta „muncă până la moarte” nu s-ar mai putea atinge raportul sus-menţionat, si aceasta din cauza pensiilor „de boală”, care reprezintă, la ora actuală, circa o treime din numărul total al angajaţilor.
Şi, totuşi, ce e de făcut?
Ar trebui create condiţii adecvate de muncă pentru persoanele în vârstă. La ora actuală, există nenumărate joburi în care nu este nevoie de forţă fizică deosebită, de o viteză de reacţie extraordinară, de alte calităţi pe care, să presupunem, un vârstnic nu le-ar mai avea. Nu vreau să dau exemple, fiecare cunoaşte astfel de situaţii. Din păcate, în România, „bătrâneţea” începe undeva în jurul vârstei de 40-45 de ani. Dincolo de această vârstă, angajatorii sunt extrem de reticenţi în a o angaja. Ceea ce este, pe de o parte, absurd, iar pe de altă parte, extrem de păgubos.
Marea majoritate a pensionarilor de astăzi nu sunt persoane ţintuite la pat, bolnave, incapabile să se îngrijească şi incapabile de muncă. Fireşte, există şi astfel de pensionari, dar ei nu constituie, în niciun caz, majoritatea. Pensionarii constituie, la ora actuală, o resursă enormă de forţă de muncă, din păcate aruncată peste bord, desconsiderată. Înainte spuneam „cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere”, acum e cu totul altceva ... ceea ce nu înseamnă că e mai bine.
Dar, vor, oare, pensionarii vor să lucreze? Asta-i bună! Cum să nu vrea să lucreze, mai ales în condiţiile în care, astfel, îşi pot rotunji şi veniturile. Ce, ne închipuim, oare, că pensionarilor le place să se uite cât e ziulica de mare la televizor, sau să se strângă în parcuri şi pieţe pentru a discuta despre fotbal, vreme, agricultură, politică şi, mai ales despre cât de săraci au ajuns şi cat de inutili se simt? Chiar credem că pensionarilor le place să facă astfel de lucruri? Aiurea, le fac de nevoie, fiindcă societatea nu le mai oferă alte posibilităţi! Am văzut pensionari de-a dreptul disperaţi să lucreze! Mulţi. Şi nu erau, neapărat, dintre cei mai săraci! Erau dintre cei activi, dintre cei pentru care lipsa activităţii însemna, aproape, o condamnare la moarte.
Trebuie aşadar, ca statul să elaboreze un pachet legislativ de sprijinire a angajării vârstnicilor. Locuri de muncă protejate. Firmele trebuie încurajate să-si menţină angajaţii o perioadă cât mai îndelungată, eventual, pe alte posturi şi poziţii, cu program adaptat etc.
Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, oamenii trebuie responsabilizaţi pentru a economisi încă din tinereţe. Este vorba, aşadar, de fondurile de pensii private, a căror activitate trebuie monitorizată strict. Petru că unul din rolurile statului ar trebui să fie şi acesta, de garant al proprietăţii individuale a cetăţenilor săi.
Şi, bineînţeles, statul ar trebui să asigure, în mod gratuit, alimente, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi cetăţenii săi, lucru pe care l-am evidenţiat în toate postările despre statul raţional.
Deocamdată, statul român nu face mai nimic din toate aceste lucruri. Şi ... nu doar statul român. Pentru că sunt puţini cei care conştientizează faptul că epoca industrială s-a terminat. Aşa că ...
P.S. Cei care îşi imaginează că, a susţine dreptul vârstnicilor la muncă însemnă a-i „condamna” la muncă, ar fi bine să ia în considerare acest articol. Lucrurile nu sunt deloc simple, societatea românească e profund divizată, gradul de coeziune e foarte scăzut, iar aceste lucruri nu sunt, în mod necesar, datorate crizei, ci lipsei de educaţie morală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu