Statul raţional. Prima cerinţă: încrederea

Mergeţi la bancă. Coborâţi dintr-un merţan cât o dubă şi îndreptaţi-vă hotărât spre primul ghişeu. Ajuns acolo, explicaţi că nu aveţi loc de muncă şi nici vreo altă posibilitate de a câştiga vreun ban. Nu uitaţi să menţionaţi că sunteţi analfabet şi aveţi cazier, şi că, în aceste condiţii, niciun angajator nu este dispus să vă ajute. Spuneţi, de asemenea, şi că aveţi şapte copii, din care ultimii patru handicapaţi. Explicaţi că aveţi mare nevoie de un credit cât mai urgent, pe care să nu îl returnaţi niciodată, nici dacă, întamplător, vă veţi afla în situaţia de a putea, vreodată, să faceţi asta.

Credeţi că veti obţine creditul? În niciun caz. Fiindcă nicio bancă nu îşi permite să acorde astfel de credite. Sau, dacă îşi permite, e pentru că vrea (sau trebuie) să dea faliment, să iasă de pe piaţă.

Faceţi acelaşi lucru cu statul român. În mod aproape sigur, veţi obţine nu unul, ci mult mai multe credite. Veţi obţine alocaţii pentru copii şi diverse compensaţii pentru cei handicapaţi, dacă sunt, într-adevăr, handicapaţi, sau dacă reuşiţi să îi scoateţi aşa. Veţi obţine venitul minim garantat, ajutor de încălzire, ajutor social, pensie de handicapat sau indemnizaţie pentru însoţitor etc. Poate nu toate acestea, dar unele din ele, cu siguranţă.

Deosebirea dintre o bancă şi un stat constă în aceea că prima acţionează după principii comerciale. O bancă nu poate atrage banii clienţilor săi decât în măsura în care le oferă condiţii foarte avantajoase (între care încrederea e un factor esenţial). Statul nu are nicio treabă cu aşa ceva. Când nu mai are bani, nu mei plăteşte salarii, pensii etc. Sau, majorează taxele, impozitele etc. Statul nu are nevoie de încrederea cetăţenilor săi, fiindcă oricum le ia banii cu japca.

Adevărul este că, între cele două lucruri există o strânsă legătură. Atunci când statul e de căcat, nici băncile nu se comportă prea bine. Ai luat un credit, ţi s-a calculat o rată, dar nici nu ai ajuns bine cu banii acasă şi afli că ţi s-a majorat rata. De ce? Păi, rata de schimb, dobânda variabilă şi mai ştiu eu ce. Ce-i de făcut? Nimic, plăteşti cât ţi se cere şi basta. Bun, ai făcut rost bani şi, fericit, te duci să dai datoria băncii. Da, dar nu e aşa simplu, trebuie să achiţi şi „comisionul de rambursare anticipată” ... ce dracu’i ăla? Uite-aşa, o chestie prin care banca să te mai poată fura puţin.

Asemănările se opresc, însă, aici, fiindcă, deşi atât statul, cât şi banca se pişă pe tine, banca e, totuşi, preocupată să nu dea faliment, în timp ce statul nu are nicio treabă, uitând, poate, modul în care imperii „milenare” s-au dezintegrat în câteva zile.

Cred că e momentul ca şi statul nostru să înceapă să gândească în termeni „comerciali” ... oricât de „barbar” ar suna asta. Dacă nu începe să facă asta acum, alternativa e falimentul şi, probabil, dezintegrarea.

Primul lucru pe care trebuie să îl obţii atunci când gândeşti, cu adevărat, „comercial”, este „încrederea”. Oamenii „cumpără”, în general, din acest motiv şi nu din altul. Un cumpărător poate spune „am cumpărat pentru că e ieftin”, sau „pentru că e un produs de calitate”, dar, de fapt, fiecare spune acelaşi lucru, şi anume: „am cumpărat pentru că am avut încredere”. Încredere într-un produs ieftin şi bun, sau încredere într-un produs a cărui calitate justifică pe deplin preţul ceva mai ridicat.

Ce face statul pentru a-mi câştiga încrederea?

Nu ştiu ce face statul „dumneavoastră”, dar statul „meu” nu face nimic.

Impresia mea este că toată clasa politică trebuie rapid înlocuită. Cred că partidele trebuie populate rapid cu politicieni noi, tineri, dacă nu ca vârstă, cel puţin ca atitudine, implicare, decizie, entuziasm, inteligenţă, corectitudine si, fireşte, ca imagine publică. Toţi, dar absolut toţi politicienii aflaţi în prim-planul vieţii politice de cel puţin cinci-opt ani ar trebui retraşi, fiindcă au avut tot timpul din lume să-si transmită mesajul, să-şi pună în aplicare ideile etc. Au reuşit, n-au reuşit, e treaba lor, out. E nevoie de feţe noi, de figuri noi, de mesaje noi, de atitudini noi. Altfel, vom rata din nou. Sângele trebuie să curgă din partide, nu din oameni, nu din cetăţeni, aşa cum ne ameninţă idiotul de Hărdău.

Unele partide sunt, pur şi simplu, nereformabile. De exemplu, PD-L nu are nicio şansă de reforme atâta timp cât asupra partidului va plana umbra lui Zeus. Partidul poate înregimenta un milion de tineri ... ce fel de tineri? Păi, Ridze, Ebe, Boureni, Hoare şi tot felul de Prigonieni ... cam cu asta s-ar putea „completa” PD-L-ul. Pentru orice om normal, apropierea de Băsescu este extrem de toxică, trebuie să ai „stomac” pentru a rezista. Nici în celelalte partide lucrurile nu stau cu mult mai bine ...

Apoi, e nevoie de un mesaj clar, inteligibil, argumentat, decent, constructiv. Un altfel de mesaj decât cel cu care ne-au obişnuit politicienii vreme de douăzeci de ani. Sigur, discursul este şi trebuie să rămână circumstanţial, este evident că unuia care te trimite la origini nu poţi să-i zâmbeşti „academic”, după cum unuia care fură nu poţi să-i spui altfel decât hoţ, eventual „domnule hoţ”, dar nu poţi să-i pui „funcţia” în faţă: „ domnule senator, domnule ministru etc.”, fiindcă aceasta e trecătoare, dar trăsătura/caracteristica nu. Proprietatea termenilor, precizia a cuvintelor, expresivitatea frazelor, sunt ingrediente necesare unui nou tip de discurs public, dar conţinutul este determinant.

Eu unul încerc să fiu optimist. Ceea ce se întamplă acum trebuie să lase urme. Aşa nu se mai poate, ceva trebuie schimbat. Şi sunt doar două posibilităţi: ne ducem dracului, adică dăm faliment ca stat – cu sau fără dezintegrare – şi-atunci ne conduce, de fapt, judecătorul sindic, fie el FMI, fie cine-o fi, sau, varianta a doua, renaştem, fiindcă, practic, nu mai putem merge în jos. Ne ajunge cuţitul la os şi ne dă Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Ştiu, mai e şi o a treia variantă ... dar nici nu vreau să mă gândesc la ea. Anume, să ne întoarcem la formule politice depăşite, revolute, condamnate de istorie, la comunism, legionarism, sau la o mixtură a lor, la un naţional-creştin-comunism, la habotnicie şi dogmatism ... şi sunt destule semne că avem şanse să ajungem acolo, dacă nu „deschidem” destul de bine ochii.