Statul raţional: nimeni nu va muri de foame

Spre norocul nostru, cei mai mulţi dintre noi nu am experimentat, pe pielea noastră, înfometarea. Adevărata înfometare, nu cea „domnească”, „simandicoasă”, pe care şi-o impun, deseori, femeile ceva mai dolofane. Şi nici frustrarea pe care o resimte un copil mofturos atunci când doreşte să mănânce cu totul altceva decât primeşte. Foamea adevărată, hâdă, disperată. Foamea aceea care ucide cu adevărat.

Şi totuşi, niciodată foametea nu a fost prea departe de noi. Bunicii noştri îşi mai aduc aminte, poate, de foametea din 46-47: la noi, numărul victimelor nu a depăşit, probabil, 10.000 de persoane, majoritatea copii, dar, în Moldova de dincolo de Prut, numărul victimelor a fost de circa 250.000. S-au semnalat şi câteva zeci de cazuri de canibalism! În secolul XX! E foarte dificil şi numai să ne imaginăm cum trebuie să fi fost viaţa în acele timpuri.

Tot în vecinătatea noastră, holodomorul ucrainean din anii 32-33 a ucis până la 10 milioane de oameni.

Asta ca să nu vorbim de tragediile trăite de diverse ţări africane şi asiatice.

Aşa se face că teama de a nu muri de foame este adânc întipărită în subconştientul nostru.

În ultima perioadă a lui Ceauşescu, poporul român a fost supus unui experiment de înfometare „soft”. Cei care au trăit acea perioadă îşi mai aduc aminte, probabil, câte „acrobaţii” trebuia să facă omul pentru ca pe masa de Paşte sau de Crăciun să nu lipsească anumite bucate. Şi, chiar dacă magazinele erau goale, fiecare om avea o friptură, nişte cârnaţi, sarmale, un strop de vin etc., chiar dacă astfel de produse nu se puteau găsi în magazine.

Când, după Revoluţie, aprovizionarea cu astfel de produse nu a mai fost o problemă, românii au continuat să se comporte ca înainte. Vă aduceţi aminte nebunia din magazine, din zilele premergătoare sărbătorilor, cantităţile enorme de alimente achiziţionate, ca şi când oamenii respectivi ar urma să plece pe o insulă pustie, pentru cel puţin câteva luni!

Şi acum, în această clipă, sute de milioane de oameni suferă de foame şi, probabil, un om se stinge de foame chiar în această clipă. În acelaşi timp, mii de tone de alimente sunt risipite sau distruse zilnic. Mii de tone care ar ajunge, mai mult ca sigur, să hrănească toţi înfometaţii planetei, şi ar mai şi rămâne. Dar nu, acest lucru nu se întamplă şi nu se va întampla prea curând.

Dezastrele de tipul holodomorului s-au produs, în general, din motive politice, artificiale, si nu ca urmare a unor catastrofe naturale. În alte cuvinte, tot timpul a existat hrana care ar fi salvat atâtea milioane de oameni de la extincţie, numai că victimele nu au putut ajunge la ea. De ce? E ceva mai valoros decât om viaţă a unui om?

Oricât de avansată cultural şi tehnologic a fost o anumită societate, un anumit grup uman, spectrul foametei a continuat să bântuie asupra acelui grup.

Cum se poate apăra omul de foame?

O idee ar fi aceea de a stoca alimente. Cu cât mai multe cămări, hambare, depozite, pivniţe, pline-ochi cu fel de fel de alimente, cu atât mai bine. Şi animale vii, fireşte: porci, vite, oi, păsări, toate sunt garanţia unei vieţi îmbelşugate, lipsită de riscul înfometării.

Acumularea e parte din cultura speciei noastre.

Ce face un adevărat ţăran, nu cel dedulcit la o viaţă care nu mai are prea multe cu universul „patriarhal” al satului românesc? Cel care a ales mai bine moartea sau puşcăria în loc de a se lăsa deposedat de statul comunist?

Asta face: munceşte ca un sclav la galere, de dimineaţă până seara. Când e „campanie”, o bucată de pâine cu slănină e un adevărat festin. O sticlă cu apă stătută e tot ce îşi poate dori mai mult. Viaţa de ţăran nu e nici simplă şi nici uşoară.

Însă dacă anul e roditor şi piaţa bună, ţăranul nostru vinde toate bucatele la un preţ destul de frumos. Cine e atunci ca ţăranul nostru, falnic şi cu chimirul plin de bancnote foşnitoare, nu ca gălbejitul de târgoveţ?

Ei, şi ce credeţi că face ţăranul nostru cu toţi aceşti bani? Nu ştiţi? Nu se poate, nu pot să cred.

Pleacă în concediu? Ha, ha. Unde, la o pensiune? Păi, n-are pensiune la el acasă? Îi sparge prin cazinouri? Se duce la curve? Îşi cumpără cărţi şi se apucă de învăţat? Îi împarte la cei săraci şi/sau leneşi? Ce face cu banii?

De regulă, face singurul lucru pe care ştie să-l facă: îşi mai cumpără un hectar de pământ, pentru ca la anul să poată câştiga încă şi mai mulţi bani, evident, lucrând încă şi mai mult.

Nu e puţin cam absurd? Ba da, este. Dar, oare numai „ţăranul” face asta? Bineînţeles că nu. Tendinţa de a devenii sclavii banului este înrădăcinată în fiecare dintre noi. Fiindcă banii înseamnă „putere”, adică şansă mai mare de supravieţuire! Aiurea, banii înseamnă, de cele mai multe ori, o viaţă de rahat şi şanse mai reduse de supravieţuire.

Vorbeam înainte de nu ştiu câte milioane de oameni care au murit de foame. Şi acum există oameni care suferă de foame, dar destul de puţini în ţările „civilizate”. În acestea se suferă, mai ales, de stress. Stressul muncii şi al ruperii de natură.

Credeţi că un manager de multinaţională al cărui birou e la etajul 50 al unui zgârie-nor e mai aproape, fie şi cu un milimetru, de cer, decât colegul său de la parter?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au inventat maşini care să îi permită să muncească mai uşor, dar şi mai repede. Fiindcă, niciodată omul nu a avut destul timp la dispoziţie! Nu a avut timp pentru familie, pentru distracţie, pentru hobbyuri. Dar asta a fost odată. Acum omul munceşte pentru a construi maşini care să-i consume timpul. Ce e, de exemplu, televizorul? Dar calculatorul? Telefonul mobil, ce invenţie minunată, îi permite omului să-şi ia grijile şi stressul oriunde se duce! Nu-i minunat?

Nu, nu e minunat. Muncim mult prea mult pentru o viaţă de rahat! Producem o grămadă de obiecte de care, de fapt, nu avem nevoie. Apoi, ne chinuim să le distrugem, pentru a face lor unor variante şi-mai-şi. Noi numim asta progres. Aşa o fi?

Suntem într-o criză îngrozitoare. Noi spunem că e o criză economică şi ne chinuim să o doftoricim în fel si chip. Unii, ca alde Băsescu, măcar recunosc că habar n-au, că nu se pricep, hă, hă! Tăiem salariile şi concediem bugetarii şi gata! Când ies altii din criză, iesim şi noi, hă, hă!

Da, dar sunt şi din ăia care zic că se pricep. La ce s-or fi pricepând? La economie. La criza economică. Vai de capul lor!

Despre ce criză economică poate fi vorba atunci când, de fapt, omenirea poate produce, si produce, mult mai mult decât îi este necesar şi decat consumă, efectiv? Magazinele sunt pline de mărfuri, dar nu există bani pentru a cumpăra acele mărfuri, asta este!

Dacă nu e o criză economică, atunci ce fel de criză e asta? E, în primul rând, o criză morală. E, de asemenea, o criză a valorilor. E un deficit de organizare şi orientare, e orice, dar nu o adevărată criză economică!

Ce ar fi de făcut?

Multe, dar în primul rând, statul ar trebui să-si intre în rol. Statul ar trebui să-şi întreţină cetăţenii, fără a-i obliga să muncească! Statul trebuie să asigure hrana, adăpostul, îmbrăcămintea cetăţenilor lui! Fără muncă, repet! Acestea sunt drepturi fundamentale ale cetăţeanului unui stat raţional! Nevoile de bază! În prezent, în Romania, aceste drepturi fundamentale sunt recunoscute doar deţinuţilor! Nu-i ridicol?

Bineînţeles, ştiu că vor fi mulţi care vor gândi: să muncesc eu ca să-l întreţin pe X, care nu vrea să muncească?! E normal?

Aceasta este logica ai cărei prizonieri suntem acum. Nu, nimeni nu trebuie să muncească pentru a-l întreţine pe altul. E vorba, doar, să muncim mai raţional şi, pe cât posibil să evităm risipa. Oricum, producem alimente în exces! Oricum, producem îmbrăcăminte în exces! Nu e aşa? Bun, deschideţi dulapul şi vedeţi câte haine pe care nu le-aţi îmbrăcat nici măcar o dată în ultimii doi ani aveţi! Sunt destule, nu? Dar câte sunt cele pe care, de fapt nu le veţi mai îmbrăca niciodată, pentru că nu vă mai încap? Asta nu e risipă?

Acum, închei aici. E un post destul de lung şi aşa, cine are răbdare să-l citească? Oricum, nu am prea multe speranţe că voi fi înţeles şi aprobat, de aceea nu am speranţe că vom ieşi prea curând din criză. De fapt, o vom ţine dintr-o criză în alta. Atâta timp cât oamenii se vor strădui să rezolve (doar) cu instrumente economice o criză care nu e defel economică, eşecul e garantat.

Începutul nu poate fi decât acesta: statele trebuie să îşi asume supravieţuirea cetăţenilor lor, adică: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, gratuite. Educaţia nu trebuie să fie gratuită, sănătatea, aşişderea, statul nu trebuie să plătească pensii, ajutoare de şomaj etc., dar trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor! Cu cât mai repede, cu atât mai bine!